Dezamăgiri post-referendum

Implicarea sentimentală, sufletească, într-un proces electoral, mai ales în ziua votului, de la care ai mati aşteptări, uneori dăunează. La referendumul de ieri mi-am dat seama, pentru a nu ştiu a câta oară, de lucrul ăsta. Da, recunosc, speranţe prea mari pentru ca Băsescu să fie demis nu aveam. Dintr-un milion de motive. Dar am îndrăznit să cred, până în ultima secundă, că se va schimba ceva în ţara asta, pe principiul „ia să vedem cum e şi cu altul“!

Nu am putut sta acasă ca să aştept exit poll-ul de la 11 noaptea. De când lucrez la ziar, noaptea rezultatelor, indiferent că a fost vorba de alegeri locale, generale, prezidenţiale sau despre referendumuri (ăsta e al treilea pe care l-am prins), nu m-a prins acasă. Acreditarea de jurnalist îmi permitea să asist şi la numărătoarea voturilor, însă niciodată nu m-am folosit de acest drept pentru că mă implic emoţional. Ca om, poate e normal, ca ziarist, nu.

Fiind în tabăra anti Băsescu, evident că rezultatul de aseară m-a afectat, mai ales pentru că şi cei lângă care am aşteptat să se termine votarea, nu au sărit în sus de bucurie. La mine în oraş lumea a ieşit la vot. Toţi cei cu care am vorbit erau siguri că, la numărătoare, Băsescu va pierde, dar dacă referendumul nu va fi validat, e degeaba. Am văzut o băbuţă care de abia se deplasa, sprijinită în baston, care a votat la spital, unde era internată. A venit la vot fără a fi luată cu japca ori convinsă cu mită electorală. Asta m-a enervat foarte tare la„marele deontolog“ Lucian Mîndruţă, care aseară, în miez de noapte, posta pe Facebook, în fiecare minut, numai tâmpenii (doar am spus într-o postare anterioară că e idiot), una dintre ele scoţându-mă din sărite:  „În aceste momente triste pentru ţară, gândul meu se îndreaptă spre cetăţenii care au votat din convingere pentru demiterea preşedintelui. Pe bune, ati votat moca? LOL“ sună ea. Că e susţinător al preşedintelui, pot să accept şi să înţeleg. Ce NU accept este insinuarea că noi, ăstia care chiar suntem convinşi că locul lui Băsescu e oriunde în altă parte şi nu la Cotroceni, suntem, în opinia „deontologului“, nişte retardaţi coruptibili, care votează doar dacă sunt plătiţi. Eram pe punctul de a-i da o replică foare acidă, însă nu am făcut-o din cauza cohortelor de aplaudaci care îi susţineau punctul de vedere şi care mi-ar fi sărit în cap, să-şi apere „idolul“.

Spuneam, înainte de referendum, că nu am făcut deloc vreo campanie pro demitere şi că ieri am făcut o excepţie pentru că un incident electoral, provocat de un pedelist prost şi chiar manipulat de mai marii lui, cărora le dădea rapotul prin telefon şi chiar la uşa secţiei de votare (asta am văzut cu ochii mei), mi-a confirmat că ăştia chiar au făcut orice pentru invalidarea referendumului.  Dar când sunt 8 milioane de români care spun că trebuie să-ţi faci bagajul şi să pleci, faţă de cele cele 900 de mii care cred contrariul, asta înseamnă ceva! Iar „flacăra democraţiei“ poate să-mi fie „fluturată“ pe sub nas degeaba, dacă posesorul ei îl are în coastă pe unii ca Blaga, Videanu, Anastase, Udrea şi restul.

Sutn dezamăgită, dar şi intrigată, că acest preşedinte, contestat de aproape 8 milioane de români, spune despre ei, deci şi despre mine, că am fost părtaşă la o încercare de lovitură de stat, dezamorsată de numai 900 de mii de oameni care, numai ei ştiu de ce, încă mai cred în el. În 2009, Traian Băsescu a fost reales în fruntea ţării cu 5 milioane de voturi. Acum, nici măcar un milion nu au mai votat contra demiterii. Dacă nu ne-am fi închinat în faţa Bruxelles-ului sau a Vienei, azi, 30 iulie, referendumul ar fi fost validat şi, la ora asta, Băsescu elibera biroul de la Cotroceni! Dar „dottore“ Ponta şi „repetentul“ Antonescu au acceptat condiţiile cancelariilor europene şi decizia CCR, fapt care i-a dat lui Băsescu prima şansă la referendum.

Sunt dezamăgită şi de reacţiile post-referendum venite din tabăra pro Băsescu. Şi nu mă refer numai la reacţialui Mîndruţă, pe care l-am citat anterior, ci la aceea a oamenilor obişnuiţi, cu acces la internet, care au umplut forumurile şi reţelele de socializare cu înjurături şi vorbe de duh la adresa celor 8 milioane de oameni care aşa au considerat ei, că pentru ţară e mai bine să voteze pentru demiterea preşedintelui. De ce eu şi alţii ca mine trebuie să fim numiţi comunişti, handicapaţi, ţigani şi să fim mânjiţi (la figurat) de cantităţi industriale de m**e şi alte umori care ar trebui (mă scuzaţi!) slobozite în altă parte?

Sunt dezamăgită pentru că dezbinarea asta, şi ura pe care le-am resimţit şi înainte, şi după referendum, au venit chiar de la cei care ar fi trebuit să ne ţină uniţi, ca naţie: de la politicienii de vârf. Nici nu mai ştiu cine a aruncat primul cu bolovanul, fapt e că el s-a rostogolit şi a devenit atât de mare, încât ne-a lovit şi (aproape) strivit pe toţi.

Sunt dezamăgită că Băsescu, odată recâştigându-şi jilţul de la Cotroceni, a anunţat că primul lucru pe care şi-l doreşte este să-i facă să plătească pe cei care au condus la suspendarea sa şi au organizat lovitura de stat (mă rog, tentativa de….). Asta, în loc să îndemne la conciliere şi echilibru. Ultimul lucru de care avem, acum, nevoie, este un preşedinte răzbunător, care să se răfuiască cu toţi adversarii săi. Ştiu că în politică totul e permis, dar NOI, ca naţie, nu ne mai permitem orice.

Nu vreau să-i ridic în slăvi pe unii şi să-i cobor pe alţii. Nu spun că Ponta şi Antonescu sunt salvatorii României, nu spun că pe ei mi-aş dori să-i văd forever la conducerea ţării. Ci doar că, momentan, ar fi putut reprezenta o alternativă la putere. Am mai spus, nu sunt analist politic şi nu mă substitui unuia, de aceea trebuie să aveţi o oarecare toleranţă la astfel de păreri 🙂

Ieri, deci în ziua referendumului, eu şi două prietene am ajuns să ne întrebăm dacă nu cumva ar fi mai bine să revenim la monarhie. Să avem un rege, care să nu depindă politic de niciun partid şi care să fie, într-adevăr, imparţial. Niciodată nu am fost adepta monarhiei, tocmai pentru că, pe vremea lui Ceauşescu, la istorie, această formă de guvernământ era tratată cu dispreţ, iar imediat după Revoluţie, membrii Casei Regale din România nu erau primiţi în ţară. Acum, însă, mă întreb: „Dar ce-ar fi, dacă….?“. Pentru că, de două ori, am avut ocazia de a fi în preajma Principelui Radu şi să fiu, dacă nu impresionată (pentru că nu ar fi un cuvânt potrivit), atunci plăcut surprinsă de prestanţa sa, ca reprezentant al Casei Regale. Dar asta, deja, e o altă poveste  care, poate, va face subiectul unei alte postări….

Până atunci, rămân cu gustul amar de la referendumul din 29 iulie. Dar, nu vă îngrijoraţi: o să-mi revin 🙂

Anunțuri

De referendum

Ok, recunosc. Am îndemnat oamenii, pe Facebook, să iasă la vot. Şi ştiţi de ce? Pentru că am asistat la un incident electoral, provocat de PDL, care m-a scârbit. Nu vreau să generalizez, sunt convinsă că în partid există şi oameni capabili, de bun-simţ, dar unii depăşesc orice măsură, în sensul prost al cuvântului. Iar dacă, până acum, când auzeam de cineva că e pedelist, îmi provoca o stare neplăcută, acum îmi vine să vomit din cauza asta. Ştiu că sunt mulţi pesedişti care merită să înfunde puşcăria, şi faţă de care Adrian Năstase e îngeraş cu aripioare, dar cei mai mulţi pedelişti (unii dintre ei carne de tun, figuranţi, cum a fost şi cel de azi) sunt demni de tot dispreţul.

Mai mult ca sigur, Băsescu va cădea iar în picioare, ca pisica. Aşa cum a avut 5 milioane de votanţi în 2009, probabil că îi va avea şi acum. N-ai ce să le faci, asta gândesc, asta vor, treaba lor. Un lucru nu vreau să aud de la ei: că se vor plânge. Dar vreau să văd şi că „trăesc bine“. Dacă nu… să se spele pe cap cu el! Punct!

O vară care trece prea repede

Am impresia că vara asta trece prea repede. Eu, cel puţin, nu am simţit-o decât datorită faptului că este mult prea cald, iar dacă nu ar trebui să ies, zilnic, pentru a mă fâţâi prin instituţile în care am treabă, probabil că aş sta mai mult în casă. Nu că aşa nu aş sta. Îmi rezolv treburile cât pot de repede şi de abia aştept să mă retrag la umbră şi (atât cât se poate) răcoare. Dacă nu mai sunt evenimente, nu mai ies până a doua zi. La atât se rezumă programul meu: serviciu-acasă. Deunăzi, am remarcat că e singura vară în care nu am ieşit deloc la o plimbare, că de pierdut vremea la vreo terasă, cu un suc rece în faţă, nici nu poate fi vorba! Ziua e mult prea cald şi mai devreme de 8-9 seara nu are rost să scoţi nasul pe stradă. Or, la ora aia, nu am niciun chef să plec undeva. Deja m-am resemnat cu gândul că singura perioadă în care voi gusta şi eu un pic din vara asta va fi concediul. Numai că mie mi-ar trebui vreo trei luni de vacanţă, nu două săptămâni. În prima săptămână de abia mă obişnuiesc cu lipsa de la serviciu, în cea de-a doua încep să mă liniştesc, iar când mă simt cel mai bine sunt nevoită să mă întorc la lucru. Anul trecut, în prima săptămână, pentru că nu am fost acasă, nu am intrat deloc pe net (de fapt, nu am stat nici la un calculator), nu pentru că nu aş fi avut unde, ci nu am vrut. Am dormit ore în şir, noapte sau zi, nu a contat. M-am plimbat, am fost şi la plajă, a fost super. La începutul celei de-a două săptămâni, am intrat pe net din sala unei biblioteci publice din oraşul unde mi-am petrecut prima parte a vacanţei. Mare greşeală! Numai simplul fapt că am deschis site-ul ziarului mi-a dat o stare de disconfort care era cât pe-aci să-mi strice ziua. În ultima zi de concediu deja eram indispusă şi stresată de ideea că o iau de la capăt şi numai eu ştiu cum m-am autosugestionat că e normal să mă întorc la muncă, unde nu mă spânzură nimeni 🙂

Da, ştiu, am nişte pitici pe creier pe care ar trebui să-i alung de acolo, dar e mai greu, cât timp mă consum pentru orice fleac.

Vorbeam, însă, despre vara asta, care mi se pare că trece prea repede şi degeaba. Gândindu-mă mai bine, cred că e vina mea că simt aşa şi că, în luna care a mai rămas din ea, mai am timp să schimb ceva. Poate voi reuşi măcar în vacanţă.

Oricum, meteorologii au anunţat că „vara“ (căldura) va dura până în octombrie, deci şanse mai sunt…. 🙂

Înainte de referendum

Pentru referendumul de mâine nu m-am agitat prea mult. Pot spune că am fost chiar privilegiată că nu a trebuit să scriu despre el decât date tehnice, ca să le spun aşa (câte secţii de votare vor fi în oraş, unde, câţi locuitori cu drept de vot sunt aşteptaţi la urne), spre deosebire de colegii mei „de la centru“ care au umplut pagini întregi cu sondaje de opinie, interviuri etc. Dar, când Parlamentul a hotărât suspendarea lui Băsescu şi, apoi, s-a fixat data de 29 iulie pentru referendumul de demitere, m-am temut că o voi lua de la capăt cu „frecuşul“ din campania pentru locale,  perioadă pe care am depăşit-o doar autosugestionându-mă că nu ţine o veşnicie, ci numai patru săptămâni…

Atunci mi-am transformat pagina personală de Facebook în pagină de campanie pentru candidatul pe care, într-adevăr, îl susţineam şi nu pentru că ziarul, la care cu onor lucrez, are orientarea politică a personajului cu pricina, ci pentru că eu chiar eram convinsă că era cel care merita să câştige. De data asta, însă, cu bună ştiinţă, am decis că pagina de Facebook rămâne locul în care postez fix ce-mi place mie şi în care conversez pe chat cu prietenii.

Am mai spus că sunt anti Băsescu, dar acum nu am îndemnat pe nimeni, în niciun fel, să iasă la vot sau să pună ştampila într-un loc anume. N-am dat share la nicio poză mobilizatoare (ci doar la nişte filmuleţe care mi s-au părut haioase, dar cred că o să le scot în zilele următoare), nu am polemizat cu nimeni pe teme de politică.  Am citit presa, am urmărit emisiuni tv pe tema referendumului (nu pe toate şi nu întotdeauna în întregime, pentru că nu am suportat atâta energie negativă care răzbătea din ele), am discutat cu cei de acasă, cu amicii. Atât.

Aseară m-a amuzat când am văzut că doi dintre colegii mei au postat, pe wall, îndenmnuri gen: mergem la vot, facem şi dregem duminică etc. Azi, am fost invitată, tot pe Facebook, în câteva grupuri pro referendum, cărora nu le-am răspuns în niciun fel.

La ce bun? Nebunia asta se va termina mâine seară, la orele 23. Nu spun că nu contează cu ce rezultat, dar SPER că se va termina. Ţara asta e cuprinsă de o isterie generală, oamenii sunt învrăjbiţi de aşa-zisa politică din România, nimeni nu vorbeşte altceva decât despre dacă o să fie demis ori nu Băsescu. Mi s-a făcut lehamite. Merg pe stradă şi văd iarbă pârjolită de soarele din ce în ce mai fierbinte de la vară la vară, văd gropi în asfalt, oameni care au uitat să mai zâmbească. Şi îmi pasă, şi mă doare, dar degeaba, câtă vreme cel mai important lucru e cine e preşedinte, de parcă de la el vine sau pleacă bunăstarea, de parcă oricui ar fi la Cotroceni i-ar păsa cu adevărat de talpa ţării….

Urăsc zilele în care se votează pentru că trebuie să aştept… incidente. Nu sunt incidente? Cum aşa, trebuie să fie!? Cum dracu’, de numai acolo, la tine totu-i roz? Numai din astea aud de la redacţie. La alegerile din 10 iunie, nici nu începuse bine votarea, iar eu eram, încă, în pijama, când mi-a sunat telefonul: fraudă, nereguli, repede, poză, declaraţii, fuuuugi! M-am îmbrăcat ca la armată, mi-am luat picioarele-n spinare, deşi nu ştiam prea bine unde trebuia să mă duc. Peste zi, mi-a mai sunat telefonul de câteva ori: aceeaşi agitaţie, panică, de parcă de scufunda Pământul. La un moment dat, era să mă cert rău cu Omul, care m-a sfătuit „să mă liniştesc, dracului!“, că nu rezolv nimic, dimpotrivă, o să înnebunesc în ritmul ăsta. Şi eu am început să plâng, să încerc să-i explic faptul că nu sunt eu aia care dictează ritmul în care trebuie să acţionez, iar el mai avea un pic şi spunea că face ceva pe ziarul meu blestemat. Aşa că, mi-am înghiţit lacrimile, mi-am suflat nasul, am ieşit la aer, unde mi-am adunat gândurile şi m-am calmat.

Sper să fiu calmă şi mâine şi să mă rog să treacă mai repede ziua, să se facă 11 noaptea, să aflu exit poll-urile, apoi să-mi pun nasu-n pernă şi să dorm neîntoarsă până luni dimineaţă! Pe 3 august intru în vacanţă, timp de două săptămâni în care nu mai vreau să aud de nimic, nici de politică, nici de lovituri de stat mai mult sau mai puţin închipuite…. de nimeni! Odihnă şi atât. Ba nu! Şi sănătate. Restul, oi mai vedea după…