Necunoscuţii de lângă noi

Nu ştim niciodată lângă cine muncim, locuim, trăim. Oricât de apropiată ne-ar fi relaţia cu un coleg de serviciu sau cu vreun vecin,  nu putem afirma niciodată că îl cunoaştem cu adevărat. De abia când persoanei respective i se întâmplă ceva realizăm acest lucru.

„Era un băiat tare liniştit, nu înţeleg cum a putut face asta“, obişnuim să spunem despre copilul vecinului de bloc ori despre colegul de muncă sau de şcoală care se sinucide. Credem nu avea niciun motiv să o termine cu viaţa în acest mod, iar gestul lui şochează. Dar nici măcar în momentul acela nu ne întrebăm de ce colegul sau vecinul era aşa de tăcut, de interiorizat. E mai uşor să-i punem eticheta de „liniştit“.  Când nu reuşim să-l înţelegem pe cel de lângă noi, când refuzăm să-l ascultăm, să-l întrebăm de sănătate sau de altele, când alegem să trecem pe lângă el cu indiferenţă, e mai uşor să-i spunem că, de fapt, „e un ciudat“. Şi nu ne simţim deloc vinovaţi nici atunci când un gest extrem, nefiresc pentru noi, dar justificat pentru el, ne dezvăluie dramele prin care a trecut până atunci.

Zilele trecute, un preot din Vrancea a fost omorât, chiar în biserica în care slujea. Ucigaşul, un tânar de 30 de ani, pe care, acum, toată lumea îl pune la zid. Un „fanatic religios“, un neînţeles, un…. ciudat. Cu ocazia cercetărilor, însă, aflăm că a fost dat afară de la serviciu, nu e în relaţii bune cu părinţii, iar prietena tocmai l-a părăsit. Bineînţeles, ne grăbim, cu toţii, să-l numim „un individ problemă“, un paria, şi-i dorim puşcăria pe viaţă. „A fost plecat în Italia, şi de acolo s-a întors cu un comportament total schimbat“, ne spune un procuror. „I-am dat tot, dar nu a fost suficient“, a declarat presei şi tatăl criminalului. E foarte uşor să punem etichete, dar e mult mai greu să pătrundem în sufletul omului. E mai simplu să-l condamnăm pe ucigaş (pentru fapta lui, da, merită!), în loc să încercăm să aflăm ce l-a adus în starea care l-a îndemnat să înfigă cuţitul în inima preotului. Pentru că noi nu ne-am gândit la un asemenea gest, ne este imposibil să-l înţelegem, e doar gestul unui nebun. Dar dacă omul care, poate, a fost „normal“ cândva, nu a luat-o razna tocmai din cauza indiferenţei celor care-i erau în preajmă? De unde ştim dacă familia i-a dat atenţia de care avea nevoie? De unde ştim cât de bine au comunicat cu el părinţii?  De unde ştim că „i-au dat totul“? Şi, până la urmă, ce înseamnă „totul“? Poate că, pentru acest om,  „totul“ a fost prea puţin.

Nimeni nu ajunge criminal sau nu se sinucide ori, în general, nu face rău fără motiv. De regulă, oamenii aceştia chiar au probleme psihice dar mai sunt printre ei şi oameni care, deşi nu au lăsat să se vadă acest lucru, au ascuns adevărate drame, sufleteşti sau familiale. Numai ei sunt de vină că le-au trăit?

De câte ori ne întrebăm ce probleme are vecinul de palier care, brusc, în dimineaţa asta, când ne-am întâlnit în lift, nu ne-a mai zâmbit, ca de obicei şi de abia ne-a răspuns la salut? De câte ori ne-a păsat când ne-am văzut vreo colegă de serviciu plângând, într-un colţ? Şi de câte ori ne deschidem noi sufletele în faţa celor din jur, când avem probleme? „Fiecare le ştie pe ale lui“, ne-am tot obişnuit să spunem în ultimii ani.

Aşa să fie?

Din experienţa ultimilor ani, îndeosebi de când lucrez la ziar, am învăţat că, de cele mai multe ori, oamenii se simt mai bine şi numai dacă îi ascult. Nu contează dacă, ulterior,  scriu despre ei sau problemele lor. Important este că ei găsesc în mine un confident sau o persoană care îşi îndreaptă atenţia asupra lor. Astă-iarnă, am mers la una dintre bisericile din oraş, unde aflasem că zăpada era atât de mare că nu se putea intra în cimitir. Vroiam să fac nişte poze. În curte, m-am întâlnit cu soţia dascălului, care locuieşte în casa parohială. I-am spus pentru ce venisem, am discutat puţin despre iarna care dăduse peste noi pentru ca, pe parcurs, femeia să-mi povestească despre necazul prin care trecuse cu mai puţin de două luni în urmă (îşi îngropase unul dintre fii, la numai 25 de ani). Iniţial, mi-am spus că asta nu era problema mea şi mă întrebam ce motiv să găsesc pentru a pleca mai repede de acolo. Pe urmă, mi-am impus s-o ascult şi aşa, atât de la ea, cât şi de la dascălul care venise şi el între timp, am aflat foarte multe lucruri, nu numai legate de biserica respectivă, ci şi despre cei care vin acolo. Nu ştiu când a trecut o oră. La plecare, oamenii mi-au mulţumit pentru că… am trecut pe la ei şi că i-am ascultat.

Acum vreo trei săptămâni, în plină campanie electorală, când nu-mi stătea gândul la altceva, mă întâlnesc, din nou, cu dascălul, puţin cam băut, plângând, care mă opreşte şi-mi spune că tocmai se certase cu nevasta şi că el vrea să-şi ia zilele. Am avut nevoie doar de 10 minute să-l liniştesc, deşi părea că nu mă ascultă deloc, să-l sfătuiesc să se gândească la ce a fost frumos în viaţa lui, cu soţia lui, să se gândească la cei doi copii care i-au mai rămas, la nepoţii pe care îi are de la ei. „Credeţi că băiatul care v-a părăsit acum câteva luni şi e acum în Ceruri, ar fi mândru de gestul dumneavoastră? S-ar bucura să ştie că i-aţi lăsat pe toţi când aveau nevoie de dumneavoastră?“, i-am zis eu. A stat şi s-a uitat la mine, cu ochii tulburi de băutură, preţ de câteva secunde, apoi mi-a promis că o să se plimbe şi că o să se mai gândească. Bineînţeles, nu s-a sinucis 🙂

Ieri m-a sunat cineva dintr-un cartier suburban, cu care mai vorbisem acum câtva timp despre o problemă de-a lui: o problemă… închipuită! 😀 . De data asta, însă, avea o problemă reală şi chiar mă voi strădui să i-o rezolv sau măcar să-i dau un răspuns la ea, azi. Bineînţeles că, după ce mi-a zis despre problema lui, s-a mai apucat să-mi spună şi despre „ale lui“ (Ale…luia! 😆 ) şi ce m-a amuzat foarte tare (asta e partea frumoasă a meseriei, până la urmă) e că mi-a dat-o la telefon şi pe nevastă-sa, care a ţinut să mă salute şi… „să mă pupe“ 😆

Deşi, îniante, nu eram aşa, şi cred că v-am mai spus acest lucru, am început să am mai multă răbdare cu cei din jurul meu, să-i ascult, să-i întreb ce probleme au, şi nu neapărat ca să scriu despre ele. Acolo unde s-a putut, am dat un răspuns, mi-am spus o părere, mi-am permis un sfat. Îmi impun să fiu OM!

Recunosc, nu întotdeauna am răbdarea sau dispoziţia necesară de a sta, mereu, de vorbă cu oricine. Mai recunosc şi că reuşesc să fac din ce în ce mai des şi corect deosebirea între cel care, într-adevăr, are probleme de cel care vrea doar să fie în centrul atenţiei, dar să ştiţi că, nu o dată, am descoprit printre aceştia din urmă şi persoane care aveau şi motive să iasă în faţă, pentru a li se da atenţie şi tot nu o primeau.

Nici eu nu-mi ascund problemele faţă de cei din jur. Bine, nu le strig pe toate drumurile 🙂 Întreb când am nelămuriri, trec prin filtrul gândirii mele răspunsurile primite. Comunicarea o găsesc foarte importantă. Nu vreau ca, la un moment dat, să se pună despre mine că am fost vreo „ciudată“. E drept, însă, că sunt situaţii şi oameni în faţa cărora nu dezvălui nimic din ce mă frământă şi în care folosesc acele „măşti“ de conjunctură despre care scriam nu demult.

Ştiu că nu mai trăim vremurile care să ne permită să fim apropiaţi, să empatizăm cu problemele şi necazurile celorlalţi, ştiu că multitudinea de griji şi responsabilităţi nu ne mai lasă timpul necesar pentru a ne îndrepta atenţia către nevoile celor din preajmă, dar atâta vreme cât încă mai conştientizăm că, totuşi, nu trăim izolaţi, că depindem, într-un fel sau altul, unii de ceilalţi, cred că ne mai putem salva semenii din dramele pe care le trăiesc.

Am convingerea că nu suntem un neam de sinucigaşi, fanatici, nebuni sau ciudaţi. Doar cred că unii dintre noi au mai multă nevoie de ajutor şi că, din cauza prejudecăţilor sau de teama de a fi înţeleşi greşit, se închid în ei, afundându-se şi mai mult în problemele pe care le au. Ar trebui să învăţăm să fim mai atenţi la ce se petrece în jurul nostru, să fim mai responsabili, să anticipăm ce s-ar putea întâmpla dacă nu ne implicăm în problemele societăţii. Să ne întoarcem la ce am fost înainte, să fim solidari unii cu ceilalţi. SĂ NE PESE! Poate că, astfel, vom reuşi să prevenim tragediile celor de lângă noi.

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s