Sunt la cură de slăbire. Iar!…

De fapt, de vreo trei patru ani sunt la cură de slăbire 🙂

O singură dată am reuşit să ţin o dietă care, în doi ani, m-a scăpat de 20 de kilograme. Se întâmpla prin 2000. La 1,73 m ajusesem să cântăresc 83 de kilograme. Aveam aproape 29 de ani şi eram disperată că nu reuşeam să dau jos niciun gram, deşi luasem şi medicamente pe bază de plante sau ceaiuri de slăbit, iar la un moment dat mă apucasem şi de un fel de fitness (exerciţii găsite prin revistele pentru femei) la domiciliu.

Mă săturasem s-o aud pe mama spunându-mi că arăt ca un buldozer (bine, ea nu se exprima chiar aşa, dar ăsta era sensul), că toată lumea (deh, colegele de serviciu….) o întreba mereu „de ce am ajuns în halul acela“ (ce „drăguţe“, nu?) sau „dacă nu am glandă“ şi că-i era teamă ca nu cumva unii să meargă mai departe cu imaginaţia (bolnavă) şi să spună că ori sunt însărcinată (probabil, cu Duhul Sfânt….) ori am născut şi am dat copilul. Chiar mă deprimau observaţiile astea şi, cu cât mă străduiam să slăbesc, într-atât nu reuşeam.

Până într-o zi când, supărată pe  maică-mea care nu ştiu ce remarcă a mai făcut, în timp ce eram cu toţii (eu, ea şi tata) la masa de prânz (îşi găsise momentul….), am anunţat: „De azi ţin regim!“. Bineînţeles, nu m-a crezut, dar din clipa aceea chiar m-am ţinut de dietă. Nu am urmat nicio schemă recomandată de vreun nutriţionist, pe atunci nu intram pe internet (nici nu aveam calculator acasă), dar citisem prin reviste despre dietele vedetelor şi îmi făcusem o idee despre ceea ce însemna o alimentaţie corectă.

Doi ani nu am ştiut ce gust are pâinea, fie ea albă sau neagră, nu am mâncat paste sau prăjeli.  Rar îmi făceam cartori pai, tot aşa îmi făceam pofta cu vreo îngheţată. Nu-mi plăceau (cum nici acum nu-mi plac) ceaiurile din plante, dar beam foarte multă apă. Nu plată, nu cu lămâie, ci pur şi simplu apă de la robinet. Şi, foarte important, nu mâncam nimic după 6, hai 7 seara!

În primul an, nu m-am urcat deloc pe cântar. Mi-era suficient că „lumea“ (aceiaşi cârcotaşi care, înainte, se tot „minunau“ de cât de grasă eram) începuse să observe că slăbesc. În primele luni, schimbările nu erau evidente, de abia după aceea se putea remarca faptul că, într-adevăr, sunt la dietă. Încăpeam în hainele care-mi fuseseră strâmte, renunţasem la tricourile lălâi.

Am avut certitudinea că sunt pe drumul cel bun după fix un an, când m-am dus la nunta celei mai bune prietene din facultate şi care locuia în alt oraş. Când mi-a deschis uşa, a făcut ochii mari şi a spus un „Aşa, daaaaa!!!!“. Însă nu m-am culcat pe o ureche, am mai ţinut dieta încă un an, timp în care am mai slăbit încă 10 kilograme. În vara aceluiaşi an am intrat la ziar şi ţin minte că, odată, m-am dus în redacţie cu o rochie lungă, galbenă şi foarte mulată, care a ridicat multe sprâncene 🙂 Eram mândră de mine şi mă felicitam că am avut şi voinţă, şi răbdare pentru a slăbi.

Ţin minte că, tot în perioada când eram la cura de slăbire, cineva mi-a recomandat să fiu foarte atentă cu alimentaţia şi după ce voi pune punct dietei, pentru că există riscul să pun la loc kilogramele pierdute şi încă altele pe deasupra. N-am crezut şi, evident, nu am ţinut cont de sfaturi.  Am început să gust iar din pâine, chiar dacă numai o felie şi doar la sfârşitul mesei. Am început să gust mai mult din dulciuri sau să beau sucuri cumpărate din magazin (ceea ce nu se întâmplase cât am ţinut dieta). Am mâncat mai des cartofi prăjiţi, chiar dacă bucăţica de carne servită împreună cu ei era tot pe grătar preparată. Da… le-am amestecat şi după vreo trei ani prinsesem iar forme. Însă nu erau de speriat şi nici disgraţioasă nu eram. Avem vreo 33-34 de ani. Era ok, încă.

S-a întâmplat să pun mai multe kilograme pe mine în primele şase luni de la căsătorie. La sfârşitul lui 2008, începutul lui 2009. Nu mă neglijasem ca femeie, nu mă consideram cu sacii-n car, a fost, zic eu, o perioadă de relaxare, în care mi-am permis să mă răsfăţ cu bunătăţi culinare. Când m-am văzut într-o poză, mi-am dat seama că am greşit, pentru că nu mi-a plăcut cum arătam. Am hotărât să ţin iarăşi dietă, dar după câteva săptămâni, am obosit şi am reununţat, mai ales că şi tentaţiile erau mari.

Au urmat perioade în care lunile în care mâncam ceva mai bine, ca să nu zic foarte bine, alternau cu cele în care mă abţineam de la bunătăţi. Nu m-am înfometat, pentru că nu-s adepta înfometării, dar am încercat să reduc din raţiile zilnice. Dar niciodată rezultatul nu era vizibil, tot durdulie eram.

Acum un an, în iulie, am început o dietă cu pepene roşu. Ştiam că trebuie să nu-l combin cu prea multe alimente, din cauza conţinutului ridicat de zahăr. Era doar masa mea de seară, dar niciodată după orele 21.00, că riscam să fac naveta la toaletă toată noaptea. În 5 luni am slăbit 5 kilograme. Am observat de abia în toamnă, când intram ceva mai bine în fuste. La sfârşitul lui octombrie, însă, a venit mama în concediu (din Italia) şi a dat totul peste cap. A remarcat că iar mă îngrăşasem (de parcă aş fi fost vreo slăbătură în 2010, când mă văzuse ultima oară!), dar aveam pretenţia să vin la masă dimineaţă, la prânz şi seara, că altfel zicea că fac fiţe sau am ceva cu mâncarea ei! De comun acord cu soţul meu, am hotărâr să-i facem pe plac mamonei  şi să nu-i refuzăm invitaţiile la masă. Uite-aşa, după trei săptămâni, m-am văzut cu cele 5 kilograme înapoi pe mine, fapt care aproape că m-a adus în pragul depresiei….

După bronşita acută care m-a ţintuit la pat de Sărbători,  pe la mjilocul lui ianuarie am trecut iar la dietă. De data asta, am decis să mănânc dimineaţă, pe la 8 (pe la 9 plecam de acasă), apoi la prânz, pe la 12, maxim 1 (atunci puteam să ajung acasă), iar între mese să mănânc fie un fruct, fie să beau apă. Bineînţeles,  am reunuţat la cină. Se mai întâmpla să mai gust câte ceva, când chiar mi-era foame, dar nu mereu. Mâncam maxim o jumătate de pâine pe zi (împărţită la cele două-trei mese), renunţaesm la dulciuri, la grăsimi etc.

La mijlocul lui martie, deci după două luni, am constatat cu stupoare că, în loc să slăbesc, mă îngrăşasem şi încă bine, căci pantalonii în care intram în urmă cu un an, pocneau pe mine! De furie, am renunţat la orice dietă, am zis că m-am săturat să mă pedepsesc de la orice şi să mă îngraş. Altă mare greşeală! Dar am refuzat s-o conştintizez.

Am aşteptat să treacă perioada de campanie electorală, timp în care, din cauza stresului şi efortului ceva mai mare decât de obicei, nu am mai ţinut niciun fel de regim, deşi am mai ţinut cont de ceea ce mănânc. Dar pe 11 iunie am pornit iar lupta cu kilogramele în plus. Am renunţat la carne. Ultima dată când am mâncat mititiei şi aripioare la grătar s-a întâmplat pe 13 iunie, la un picnic. Un „derapaj“ a mai fost joia trecută, când cineva a făcut cinste cu pizza şi nu am putut refuza două-trei felii care aveau pe ele nelipsitul salam 🙂 Sunt zile în care nu mănânc deloc pâine, alteori când îmi fac un boţ de mămăliguţă (să zicem, 100-200 de grame). Când mi-e foame beau apă sau câte un iaurt. Nu, nu degresat, pentru că nu-mi place şi am înţeles că nu e nici sănătos. Nu mănânc seara. Mai beau câte o cutie de cola când simt nevoia de cofeină (din 19 iulie 2011 am renunţat de tot la cafea şi sper să fie definitiv), dar atât. Mănânc multe salate, în special de varză. Chiar îmi place tare varza, uneori mai glumesc şi spun că numai eu şi caprele ce mai tragem la varză 😆

Mi se spune că „m-am tras la faţă“. Da, parcă nici eu nu-mi mai văd guşiţa, dar nu mă îmbăt cu apă rece. La corp încă nu văd schimbări, am multe kile de dat jos, aşa că mai durează. Mi-am impus ca de data asta să nu mă mai ia nici furiile, să am mai multă răbdare cu mine şi corpul meu, să fiu mai atentă la nevoile lui reale,  să încerc să deosebesc foamea de pofte, să mă ţin departe de tentaţii, dar să nu-mi refuz un mic capriciu, dar cu condiţia să nu exagerez. Azi-dimineaţă, de exemplu, mă gândeam să-mi fac nişte şniţele din piept de pui, dar când am văzut că încap iar într-o rochie pe care anul trecut nu am îmbrăcat-o, m-am răzgândit. Las şniţelele pentru o altă zi. De ce să-mi stric buna dispoziţie cu o burtă plină şi umflată?

De data asta ştiu că voi reuşi să slăbesc iar, pentru că mă simt ca în urmă cu 12 ani, când am hotărât, brusc, să ţin o dietă şi nu m-am abătut de la regulile ei. Ţineţi-mi pumnii! 🙂

Anunțuri

Necunoscuţii de lângă noi

Nu ştim niciodată lângă cine muncim, locuim, trăim. Oricât de apropiată ne-ar fi relaţia cu un coleg de serviciu sau cu vreun vecin,  nu putem afirma niciodată că îl cunoaştem cu adevărat. De abia când persoanei respective i se întâmplă ceva realizăm acest lucru.

„Era un băiat tare liniştit, nu înţeleg cum a putut face asta“, obişnuim să spunem despre copilul vecinului de bloc ori despre colegul de muncă sau de şcoală care se sinucide. Credem nu avea niciun motiv să o termine cu viaţa în acest mod, iar gestul lui şochează. Dar nici măcar în momentul acela nu ne întrebăm de ce colegul sau vecinul era aşa de tăcut, de interiorizat. E mai uşor să-i punem eticheta de „liniştit“.  Când nu reuşim să-l înţelegem pe cel de lângă noi, când refuzăm să-l ascultăm, să-l întrebăm de sănătate sau de altele, când alegem să trecem pe lângă el cu indiferenţă, e mai uşor să-i spunem că, de fapt, „e un ciudat“. Şi nu ne simţim deloc vinovaţi nici atunci când un gest extrem, nefiresc pentru noi, dar justificat pentru el, ne dezvăluie dramele prin care a trecut până atunci.

Zilele trecute, un preot din Vrancea a fost omorât, chiar în biserica în care slujea. Ucigaşul, un tânar de 30 de ani, pe care, acum, toată lumea îl pune la zid. Un „fanatic religios“, un neînţeles, un…. ciudat. Cu ocazia cercetărilor, însă, aflăm că a fost dat afară de la serviciu, nu e în relaţii bune cu părinţii, iar prietena tocmai l-a părăsit. Bineînţeles, ne grăbim, cu toţii, să-l numim „un individ problemă“, un paria, şi-i dorim puşcăria pe viaţă. „A fost plecat în Italia, şi de acolo s-a întors cu un comportament total schimbat“, ne spune un procuror. „I-am dat tot, dar nu a fost suficient“, a declarat presei şi tatăl criminalului. E foarte uşor să punem etichete, dar e mult mai greu să pătrundem în sufletul omului. E mai simplu să-l condamnăm pe ucigaş (pentru fapta lui, da, merită!), în loc să încercăm să aflăm ce l-a adus în starea care l-a îndemnat să înfigă cuţitul în inima preotului. Pentru că noi nu ne-am gândit la un asemenea gest, ne este imposibil să-l înţelegem, e doar gestul unui nebun. Dar dacă omul care, poate, a fost „normal“ cândva, nu a luat-o razna tocmai din cauza indiferenţei celor care-i erau în preajmă? De unde ştim dacă familia i-a dat atenţia de care avea nevoie? De unde ştim cât de bine au comunicat cu el părinţii?  De unde ştim că „i-au dat totul“? Şi, până la urmă, ce înseamnă „totul“? Poate că, pentru acest om,  „totul“ a fost prea puţin.

Nimeni nu ajunge criminal sau nu se sinucide ori, în general, nu face rău fără motiv. De regulă, oamenii aceştia chiar au probleme psihice dar mai sunt printre ei şi oameni care, deşi nu au lăsat să se vadă acest lucru, au ascuns adevărate drame, sufleteşti sau familiale. Numai ei sunt de vină că le-au trăit?

De câte ori ne întrebăm ce probleme are vecinul de palier care, brusc, în dimineaţa asta, când ne-am întâlnit în lift, nu ne-a mai zâmbit, ca de obicei şi de abia ne-a răspuns la salut? De câte ori ne-a păsat când ne-am văzut vreo colegă de serviciu plângând, într-un colţ? Şi de câte ori ne deschidem noi sufletele în faţa celor din jur, când avem probleme? „Fiecare le ştie pe ale lui“, ne-am tot obişnuit să spunem în ultimii ani.

Aşa să fie?

Din experienţa ultimilor ani, îndeosebi de când lucrez la ziar, am învăţat că, de cele mai multe ori, oamenii se simt mai bine şi numai dacă îi ascult. Nu contează dacă, ulterior,  scriu despre ei sau problemele lor. Important este că ei găsesc în mine un confident sau o persoană care îşi îndreaptă atenţia asupra lor. Astă-iarnă, am mers la una dintre bisericile din oraş, unde aflasem că zăpada era atât de mare că nu se putea intra în cimitir. Vroiam să fac nişte poze. În curte, m-am întâlnit cu soţia dascălului, care locuieşte în casa parohială. I-am spus pentru ce venisem, am discutat puţin despre iarna care dăduse peste noi pentru ca, pe parcurs, femeia să-mi povestească despre necazul prin care trecuse cu mai puţin de două luni în urmă (îşi îngropase unul dintre fii, la numai 25 de ani). Iniţial, mi-am spus că asta nu era problema mea şi mă întrebam ce motiv să găsesc pentru a pleca mai repede de acolo. Pe urmă, mi-am impus s-o ascult şi aşa, atât de la ea, cât şi de la dascălul care venise şi el între timp, am aflat foarte multe lucruri, nu numai legate de biserica respectivă, ci şi despre cei care vin acolo. Nu ştiu când a trecut o oră. La plecare, oamenii mi-au mulţumit pentru că… am trecut pe la ei şi că i-am ascultat.

Acum vreo trei săptămâni, în plină campanie electorală, când nu-mi stătea gândul la altceva, mă întâlnesc, din nou, cu dascălul, puţin cam băut, plângând, care mă opreşte şi-mi spune că tocmai se certase cu nevasta şi că el vrea să-şi ia zilele. Am avut nevoie doar de 10 minute să-l liniştesc, deşi părea că nu mă ascultă deloc, să-l sfătuiesc să se gândească la ce a fost frumos în viaţa lui, cu soţia lui, să se gândească la cei doi copii care i-au mai rămas, la nepoţii pe care îi are de la ei. „Credeţi că băiatul care v-a părăsit acum câteva luni şi e acum în Ceruri, ar fi mândru de gestul dumneavoastră? S-ar bucura să ştie că i-aţi lăsat pe toţi când aveau nevoie de dumneavoastră?“, i-am zis eu. A stat şi s-a uitat la mine, cu ochii tulburi de băutură, preţ de câteva secunde, apoi mi-a promis că o să se plimbe şi că o să se mai gândească. Bineînţeles, nu s-a sinucis 🙂

Ieri m-a sunat cineva dintr-un cartier suburban, cu care mai vorbisem acum câtva timp despre o problemă de-a lui: o problemă… închipuită! 😀 . De data asta, însă, avea o problemă reală şi chiar mă voi strădui să i-o rezolv sau măcar să-i dau un răspuns la ea, azi. Bineînţeles că, după ce mi-a zis despre problema lui, s-a mai apucat să-mi spună şi despre „ale lui“ (Ale…luia! 😆 ) şi ce m-a amuzat foarte tare (asta e partea frumoasă a meseriei, până la urmă) e că mi-a dat-o la telefon şi pe nevastă-sa, care a ţinut să mă salute şi… „să mă pupe“ 😆

Deşi, îniante, nu eram aşa, şi cred că v-am mai spus acest lucru, am început să am mai multă răbdare cu cei din jurul meu, să-i ascult, să-i întreb ce probleme au, şi nu neapărat ca să scriu despre ele. Acolo unde s-a putut, am dat un răspuns, mi-am spus o părere, mi-am permis un sfat. Îmi impun să fiu OM!

Recunosc, nu întotdeauna am răbdarea sau dispoziţia necesară de a sta, mereu, de vorbă cu oricine. Mai recunosc şi că reuşesc să fac din ce în ce mai des şi corect deosebirea între cel care, într-adevăr, are probleme de cel care vrea doar să fie în centrul atenţiei, dar să ştiţi că, nu o dată, am descoprit printre aceştia din urmă şi persoane care aveau şi motive să iasă în faţă, pentru a li se da atenţie şi tot nu o primeau.

Nici eu nu-mi ascund problemele faţă de cei din jur. Bine, nu le strig pe toate drumurile 🙂 Întreb când am nelămuriri, trec prin filtrul gândirii mele răspunsurile primite. Comunicarea o găsesc foarte importantă. Nu vreau ca, la un moment dat, să se pună despre mine că am fost vreo „ciudată“. E drept, însă, că sunt situaţii şi oameni în faţa cărora nu dezvălui nimic din ce mă frământă şi în care folosesc acele „măşti“ de conjunctură despre care scriam nu demult.

Ştiu că nu mai trăim vremurile care să ne permită să fim apropiaţi, să empatizăm cu problemele şi necazurile celorlalţi, ştiu că multitudinea de griji şi responsabilităţi nu ne mai lasă timpul necesar pentru a ne îndrepta atenţia către nevoile celor din preajmă, dar atâta vreme cât încă mai conştientizăm că, totuşi, nu trăim izolaţi, că depindem, într-un fel sau altul, unii de ceilalţi, cred că ne mai putem salva semenii din dramele pe care le trăiesc.

Am convingerea că nu suntem un neam de sinucigaşi, fanatici, nebuni sau ciudaţi. Doar cred că unii dintre noi au mai multă nevoie de ajutor şi că, din cauza prejudecăţilor sau de teama de a fi înţeleşi greşit, se închid în ei, afundându-se şi mai mult în problemele pe care le au. Ar trebui să învăţăm să fim mai atenţi la ce se petrece în jurul nostru, să fim mai responsabili, să anticipăm ce s-ar putea întâmpla dacă nu ne implicăm în problemele societăţii. Să ne întoarcem la ce am fost înainte, să fim solidari unii cu ceilalţi. SĂ NE PESE! Poate că, astfel, vom reuşi să prevenim tragediile celor de lângă noi.