Râd când îmi vine să plâng (II)

Această postare vine, într-un fel, în continuarea celei în care vorbeam deşpre măştile pe care am ajuns să le purtăm atunci când interacţionăm cu oamenii. S-ar putea să mă contrazic puţin în cele spuse acolo, dar nu pot să trec peste ceea ce gândeam azi, în drum spre casă.

Este adevărat, atunci când am de-a face cu anumite „personaje“ nu-mi uit niciodată acasă „masca“, pentru că are acelaşi rol ca vesta anti-glonţ. Nu sunt atât de laşă ori fricoasă, dar unele măsuri de precauţie nu strică niciodată în faţa unor semeni pe care îi poate caracteriza orice altceva, în afară de sinceritate şi bună-credinţă.

Totuşi, nu sunt o persoană falsă. Nu arăt că sunt sau că simt într-un fel, când, în interior, lucrurile stau exact invers. Când mă distrez, evident, râd; când am un necaz, bineînţeles, voi plânge iar dacă, totuşi, încă păstrez un zâmbet pe buze, cine mă cunoaşte foarte bine, ştie că zâmbetul e de faţadă. Sunt momente în care, precum actorii, eşti nevoit să te comporţi într-un fel, tocmai pentru că nu ai alternativă. Dacă merg la o conferinţă de presă,  nu mă apuc să plâng sau să urlu că mi-a murit bunica (dau şi eu un exemplu, bunicile mele au plecat demult din astă lume….), îmi fac treaba ca şi când nimic nu s-a întâmplat. Durerea sau tristeţea există, însă, în suflet, că nu are cum să nu fie.

N-aş putea să joc, însă, zi şi noapte,  rolul personajului care nu sunt în realitate. Asta, apropo de ceea ce comentam la textul de acum câteva zile. În general, cred că sunt percepută corect în mediul în care trăiesc şi muncesc, în pofida măştii pe care o port. Am învăţat s-o iau cu mine ca să mă protejez (am observat că numai eu pot avea grijă cel mai bine de sufletul meu), dar asta nu înseamnă că sunt o persoană falsă.

Sunt genul de om căruia, în general, i se citeşte pe faţă ceea ce simte. Totul e să mă cunoşti. Lumea mea interioară este cam aceeaşi cu cea trăită efectiv. Nu am dorit niciodată să trăiesc doar în interiorul meu, iar în afară să arăt altceva.

V-am tot povestit despre ex-prietena mea. Despre ea pot să spun că, într-adevăr, trăieşte intens în lumea-i interioară şi că nu se poate exterioriza din cauza complexelor acumulate în timp. De aici, şi mari frustrări care, din câte aflu sau văd, dau din ce în ce mai multe „roade“. Astăzi, s-a întâmplat (deşi e un mod de a spune, eu sunt convinsă că nimic nu e întâmplător) să aflu noul (deşi nu e singurul) ei ID de Messenger. Atât el, cât şi celelalte ID-uri pe care le are şi despre existenţa cărora ea crede că nu ştiu, spun totul despre lumea ei interioară, despre personalitatea ei reală, despre ceea ce simte şi ceea ce arată, de fapt. Eu am avut şi răbdarea, dar şi curiozitatea de a mă documenta pe net cu privire la numele personajelor care au inspirat-o în alegerea acelor ID-uri şi aşa am cunoscut-o mai bine. Mereu am spus că, dacă m-ar fi cunoscut cu adevărat, nu ar fi aruncat cu vorbe urâte în mine şi am fi fost prietene şi azi.

Nu vreau s-o iau de la capăt cu povestea asta. Dar, când veneam spre casă, cu noul ei ID în minte, nu am putut să nu remarc faptul că ea se afundă  tot mai mult în lumea ei interioară şi, aşa cum îmi zicea şi soţul meu, ceea ce încearcă mintea ei să creeze, nu o va ajuta la nimic şi tot mintea o va bloca tot timpul, pentru că va avea mari frustrări. Ea trăieşte deja într-o lume în care e prizonieră încă din copilărie, când mama ei nu o lăsa să se manifeste după cum simţea şi îi minimiza meritele. I-am spus de o mie de ori că, acum, nu mai e copil şi că se poate educa aşa cum vrea, dar mi-a răspuns că educaţia din primii ani de viaţă i-a inoculat concepţii de care nu poate scăpa.

Ei bine, nu, eu nu sunt aşa şi mă bucur că, în afară de masca despre care vă povesteam, eu nu am ajuns şi nu voi fi niciodată prizoniera propriilor mele vise sau dorinţe. Dacă te complaci într-o lume a iluziilor şi nu spui niciodată ce simţi, nimeni nu-ţi va sări în ajutor când vei cădea. În cazul meu, trist e că, deşi aş vrea, nu voi putea niciodată să-mi ajut fosta prietenă, deoarece, din păcate, în lumea ei interioară, eu sunt duşmanul, nu prietenul, iar cine i-a fost duşman tot duşman a rămas….

5 gânduri despre “Râd când îmi vine să plâng (II)

  1. Eu o inteleg partial pe fosta ta prietena, pentru ca mi s-au intamplat lucruri asemanatoare cu cele care i-au marcat existenta. Nu-i iau apararea si nici nu o condamn… pur si simplu vreau sa-ti spun ca imi dai ocazia sa ma privesc eu pe mine, cumva, din exterior. 🙂

    • Nu cred că eşti ca ea, cel puţin asta am dedus din postările tale pe blog. Ea are o mulţime de complexe pe care singură şi le-a cultivat, pornind uneori de la chestii care există doar în imaginaţia ei şi de la raţionamente care mai de care mai alambicate.
      Deşi e o persoană citită şi foarte cultivată, este rigidă în concepţii şi plină de prejudecăţi. Nu vrea să se schimbe de dragul nimănui, dimpotrivă, de când o cunosc a fost mereu aceeaşi. Or, asta nu înseamnă nici viaţă, nici evoluţie.

  2. Mi s-au spus destul de des lucruri de genul celor scrise de tine in articol.
    Desigur, de cele mai multe ori aleg sa nu le cred, pentru ca eu ma cunosc mai bine decat altii, daaaar … intrebarea ma roade, din cand in cand. 😀
    Sigur, eu si ea nu suntem ca doua boabe intr-o pastaie, dar cumva am simtit o asemanare in ce priveste complexele si indoctrinarile.

  3. Parca te obsedeaza persoana ei
    Las-o sa plece. Mie nu-mi plac oamenii cu masti cu zeci de IDuri si cu o viata interioara care-i macina constant. Rabufnesc ca Etna cand te astepti mai putin
    Nu zic ca-s buni sau rai, pur si simplu sunt altfel. Iar tu pari deschisa si directa.Ea ar putea cel putin sa te invidieze si cel mult sa-ti fie prietena. Umila mea parere

    • Departe să mă obsedeze 🙂 Se întâmplă, în ultimul timp, s-o văd mai des şi să observ ori să aflu, fără să vreau, anumite lucruri despre ea. Recunosc, mi-am dorit foarte mult să-i pot demonstra (ştiu că, pe undeva, e o prostie) că pot să ajung la ea şi să scriu despre ce se întâmplă acolo unde se credere ea stăpână (la serviciu) şi fără să-şi dorească asta. Cum dorinţa mi s-a împlinit, restul chiar nu mai contează.
      De invidiat, sigur mă invidiază, dar pentru motive pe care chiar nu le pot scrie aici. E deajuns că le ştiu eu 😆 Dar, bineînţeles, şi aici greşeşte mult, însă e doar problema ei. Prietenă nu cred că mi-a fost vreodată sau, poate, doar în perioada în care nu ne-am contrazis pentru nimic şi am avut prieteni/duşmani comuni 🙂 Bine că nu am preferat aceiaşi bărbaţi. Mereu îi spuneam că, de s-ar fi întâmplat, aş fi câştigat întotdeauna 😆 😆

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s