Plagiatul, modă în România

Săptămâna trecută, am scris un text mai mult decat banal despre unul care a ajuns în instanţă pentru că a fost depistat la volan şi băut, şi fără permis. Ştirea nu a apărut imediat şi nu m-am mirat; nu m-aş fi mirat nici dacă nu mai intra deloc nici în zilele următoare. Vineri, însă, l-am descoperit în ziar sub un alt titlu care l-a propulsat printre articolele de deschidere din ediţia electronică. Am zâmbit, m-am gândit că redactorul-şef a fost tare la faza asta şi … cam atât.

Mai înainte, deschid ediţia electronică a unui ziar concurent, care se vrea „profi“. Care credeţi că este ştirea de deschidere? Exact, ştirea mea! Informaţia, trasă la indigo/xerox, textul adaptat, căci, na, nu se poate să copiem mot-a-mot, trebuie să punem şi noi umărul la muncă, nu?

Stau şi mă întreb, pentru a nu ştiu a câta oară: ce fel de presă este asta, bazată pe copiat? Înţeleg ca un articol să se bazeze pe aceeaşi informaţie, pe aceeaşi sursă, dar să fie scris exact la fel de două persoane, care nu colaborează în niciun fel, nu! Şi nu este singurul meu text care a beneficiat de un astfel de „tratament“. O gurnalistă jurnalistă de la alt ziar concurent obişnuia, până nu demult, să-mi preia articolele de pe Administraţie aproape frază cu frază. Singurul efort („mare“, ce-i drept) a fost să le schimbe ordinea în text. Ce m-am mai distrat în ziua în care mi-a copiat textul cu tot cu o greşeală (am scris eronat procentul în care se realizase un proiect până la data cu pricina)! Păi na, de unde să ştie tipa că şi eu mai greşesc? 🙂 De câte ori venea la conferinţele de presă, aveam grijă să mă aşez la masă fix pe partea opusă ei. Îmi plăcea s-o fixez cu privirea şi o făceam înr-o mare băşcălie! Se dădea ea mare, dar niciodată nu mă privea direct. Probabil,  îşi deranja musca de pe căciulă 😆

Recunosc, în momentul în care mă documentez pentru anumite articole, caut pe Google sau chiar în ce au scris colegii mei, cam tot ce s-a publicat în legătură cu tema respectivă (îmi fac lecţiile), dar niciodată nu copiez. Îmi fac doar o idee despre ceea ce înseamnă tema cu pricina şi apoi mă documentez pe plan local, apelez la sursele mele. Mi se pare, în primul rând, lipsă de profesionalism să mă apuc să iau fraze, paragrafe şi texte scrise, muncite de alţii. În al doilea rând, lipsă de respect pentru cel care citeşte. Sigur, nu toţi îşi dau seama că au de-a face cu un text copiat din altă parte, dar nu toţi sunt bătuţi în cap! Se va găsi cineva care să vină cu dovada că am furat sau să mă dea în judecată, invocând drepturi de autor! Asta ar fi o mare pată, greu de curăţat, pentru un ziarist!

Cu toate astea, ar trebui să nu mă mai mire nimic. Atât timp cât unele ziare îşi asigură producţia de texte folosind ca surse emisiuni tv sau bloguri de vedete/politicieni şi aşa-zişii jurnalişti nu-şi mai mişcă fundul din redacţie pentru a căuta informaţii, nu văd de ce n-ar trebui să conider că a plagia e ceva normal.

Mai nou, plagiatul e practticat la nivel de profesori universitari „unşi“ ca miniştri! Dacă ei consideră că e un lucru firesc, înseamnă că de abia acum am aflat că plagiatul e o modă în România. Dar îmi pare rău că nu mi se potriveşte. Na, nimeni nu-i perfect!  😀

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s