Râd când îmi vine să plâng

Se spune că e bine ca, în orice împrejurare, să fii tu însuţi. Să te bucuri, dacă ai pentru ce, să plângi, dacă suferi, să spui ce-ţi place sau nu. Unii reuşesc, alţii mai puţin. Cred că trebuie să mult sânge-n trompă ca să fii 100% tu însuţi, oricând, oriunde.

Eu nu pot. Sunt eu însămi doar în preajma oamenilor pe care îi cunosc şi lângă care mă simt foarte foarte bine, lângă oamenii care, deşi sunt mult mai citiţi, mai culţi…în orice caz, mult mai evoluaţi decât mine, se comportă ca şi cum am fi la acelaşi nivel şi nu mă fac să mă simt ca un gândac.

În faţa celorlaţi, întotdeauna îmi pun masca prin care nu străbate niciun sentiment. Îi ascult pe cei care cred că au ceva de spus, dar bat câmpii cu succes; zâmbesc sau încerc să râd când îşi imaginează că au spus cel mai strălucit banc, deşi e răsuflat demult; spun da, când sunt sigură că răspunsul e nu; uneori, le dau dreptate celor care nu au; mă prefac că pun bază în ce-mi spun unii, deşi ştiu că nimic din ce debitează nu-i adevărat….. şi exemplele ar putea continua.

De ce fac toate astea? Pentru că lumea suportă din ce în ce mai greu adevărul. Oamenii care se plâng, oamenii care au ceva de reproşat, oamenii care-şi strigă furia peste tot, oamenii care au probleme. Zâmbim din complezenţă, ascultăm din complezenţă, însă rareori ne interesează necazul altuia. Şi pe al nostru îl ascundem bine.

Zilele astea, mai mult decât oricând, am constatat că am ajuns să comunicăm între noi din ce în ce mai puţin. Cei de lângă noi au probleme şi îşi strigă durerea, dar îi ignorăm cu bună ştiinţă, ca să nu ne mai încărcăm negativ. Nici eu nu îndrăznesc să spun ce mă doare, pentru că am observat aceeaşi lipsă de reacţie din partea celor din jur. Dacă mă port frumos, zâmbesc, glumesc şi fac lumea să râdă, sunt prietena tuturor. Cum spun ce mă nemulţumeşte, lumea tace. Poate că, undeva, cineva mă aude, îmi dă dreptate şi ar avea un răspuns pentru mine, dar nu face nimic. Am senzaţia că devenim prizonierii propriilor noastre vieţi, că suntem din ce în ce mai falşi şi egoişti, că acceptăm cu prea multă uşurinţă toate astea doar pentru că…. şi ceilalţi sunt la fel.

Tocmai de aceea, când îţi îndrepţi atenţia şi sufletul către un om căzut, în ziua aceea e o adevărată sărbătoare în viaţa lui. Ieri, o prietenă virtuală de pe Facebook a postat un mesaj în care spunea că viaţa ei nu mai are niciun sens şi că tot ce vrea este să moară. Nu eram acasă, îmi accesasem contul de pe mobil. Aşa procedez întotdeauna când mă plictisesc undeva şi vreau să treacă mai repede timpul. De obicei, mă uit la noutăţi, ce mai spune unul, ce mai postează altul.  Rar dau like-uri sau comentez. Dar, de data asta, am făcut o excepţie, pentru că am simţit că fata are o mare problemă. Ştiuam că nu va face nicio prostie, dar la fel de bine ştiam că, acum câteva luni, când am discutat pe chat, avea probleme în dragoste. Am crezut că, şi acum, de vină era acelaşi bărbat, de aceea am postat un comentariu menit s-o liniştească puţin.

Când am ajuns acasă şi am deschis, iar, pagina de Facebook, fata m-a abordat direct, rugându-mă să-i acord două minute atenţie. Am vorbit, apoi, nu două minute, ci două ore. Mă uitam la ceas, eram conştientă că aveam de scris texte pentru mâine, dar am considerat că fata asta era mult mai importantă decât ceea ce urma să apară mâine în ziar, chiar dacă noi două nu ne-am cunoscut decât prin intermediul internetului.

La sfârşitul celor două ore de conversaţie, în care am întors problema ei pe toate feţele şi am încurajat-o cât am putut de mult, am reuşit s-o fac să zâmbească. „Am vrut să vorbesc cu tine pentru că am observat că eşti o tipă super şi îţi mulţumesc pentru că mi-ai dat atenţie….“, mi-a zis ea, spre final. Atunci am conştientizat că, pentru fata asta care, sunt sigură, are prieteni acolo, la ea în oraş, am fost singurul om care a ştiut s-o asculte atunci când avea cea mai mare nevoie de asta. Că m-am oprit din goana mea după texte şi ştiri ca să-mi dau cu părerea despre o poveste pe care nu eu o trăiesc şi că, până la urmă, am fost convingătoare, ceea ce înseamnă că, încă, mai transmit ceva!

Imediat, după, mi-am pus înapoi masca despre care vă spuneam mai înainte. Ştiu că nu se poate altfel; cel puţin, nu printre cei lângă care trăiesc, lângă cei care nu au aflat că râd când îmi vine să plâng.

Reclame

5 gânduri despre “Râd când îmi vine să plâng

  1. nu numai ca se spune..ci se si recomanda..ca mai mult sa…actionezi.si mare adevar ai spus!iti trebuie curaj sa spui ce simti, sa spui cum simti, in cateva cuvinte sa lupti pentru tine!..dar uite aici un citat de incurajare „prefer sa fiu criticat pentru ceea ce sunt decat iubit pentru ceea ce nu sunt”
    in ceea ce priveste reactia celor din jur si implicit a noastra in fata suferintelor..din pacate asta vedem in jurul nostru de mici si intr-un fel sau altul facem cam aceleasi lucruri. greu schimbam macazul.greu intrerupem tot acest circuit mecanic..http://personalitateautentica.wordpress.com/2012/05/02/semn-de-intrebare/
    eu totusi voi continua sa cred ca in ciuda mastilor ce le purtam, va veni si momentul cand vom sti cum sa le lasam deoparte..de tot.e greu. dar nu imposibil si cu cat vom fi mai multi cu atat va fi mai bine. vom sti sa ne inspiram copiii sa fie altfel decat generatiile dinainte (nu fac generalizari).eu cred in umanitate si in capacitea speciei noastre de a fi ..umani. stiu ca sunt cuvinte mari dar mi le asum. specia umana ..e minunata! natura in general.doar ca..am uitat cine suntem cu adevarat…asta i tot..
    http://personalitateautentica.wordpress.com/2012/04/27/legea-rezonantei-oculte/

    • Şi eu sper ca măştile să dispară într-o zi, spre binele nostru şi al celor de lângă noi. Da, bine spus: am uitat cine suntem cu adevărat, dar am făcut-o cu bună ştiinţă. De aceea cred că ne putem întoarce oricând de unde am plecat. Totul e să vrem,

      • cu buna stiinta…hm…da.poate. dar daca ma refer la momentele in care chiar nu aveam discernamand adica in copilarie, si ne-am lasat modelati de altii care purtau masti…atunci ce mai pot zice decat ca da..atunci..eram copii nu aveam discernamant, dar acum adulti fiind avem toata responsabilitatea asupra mastilor ce le purtam. caci alegem.zilnic alegem.parerea mea..cea pe care de altfel o promovez si pe blogul personal, este ca mastile ne obosesc foarte mult spiritul si ne imbolnavesc corpul fizic..de aceea prefer..si incerc pe cat pot eu..sa fiu autentica. adica sa fiu in cat mai mult acord cu mine insami..:)mult succe si tie!

  2. E foarte adevărat, măştile obosesc spiritul. Poate de aceea îmi dau voie să-mi dau masca jos, din când în când. Aş face-o mai des, dacă nu ar fi teama de a nu fi vulnerabilă în faţa unora. Mă simt bine, însă, când sunt eu însămi şi mă bucur şi mai mult când, în asemenea stări, fac şi un bine. Îmi place să interacţionez cu oamenii, tocmai de aceea ideea de a juca un rol în faţa lor nu-mi place întotdeauna şi sunt eu însămi doar în faţa celor care merită sau mă cunosc foarte bine.

  3. Pingback: Râd când îmi vine să plâng (II) « Niciodată Singură

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s