Azi

Azi a fost Ziua Z. Doar vă spuneam că o simt aproape însă, ca de obicei, la mine toate se întâmplă atunci când trebuie, nu când vreau eu. Un telefon primit în jurul prânzului şi un glas care mă invita să particip la un mic eveniment nicăieri în altă parte decât pe terioriul (de serviciu) al ex-prietenei mele. „Am rugat-o pe doamna să vă anunţe înainte, dar dânsa a spus să vă anunţ eu“, îmi spune vocea de la capătul firului. O pun la curent cu faptul că „Doamna nu vorbeşte cu mine, de aceea nu mi-a spus nimic“ şi îi promit că în maxim 10 minute ajung. Bineînţeles că nu puteam rata momentul, nu? 😆

În drum spre locul cu pricina, am trecut pe acasă pentru a-mi lua aparatul foto cel bun (la persoane importante, cea mai bună tehnică, nu?). Când am ajuns, mi-am făcut treaba, am discutat cu doamna care mă sunase, m-am interesat despre ce era vorba acolo, după care am plecat împreună cu altă persoană care venise la eveniment. Aceasta a rămas pur şi simplu şocată să afle că eu şi gazda evenimentului nu ne vorbim de mai bine de un an (apreciez că, totuşi, „ex“-a nu a dat nimic pe goarnă), „când noi eram cele mai bune prietene“. Ei nu, chiar nu eram cele mai bune prietene dacă s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Dar n-am comentat, am spus că asta e viaţa şi am ridicat, neputincioasă, din umeri….

Cum m-am simţit? Sincer, pe de o parte, răzbunată (pentru că fosta mea prietenă, prin atitudinea pe care a avut-o faţă de mine şi prin ce mi-a spus, mi-a dat de îneţeles că oi fi eu reporter, dar din locul în care e, slabe speranţe să mai scriu vreodată ceva), pe de alta…. am regretat că lucrurile sunt aşa cum sunt. Cât timp ştiu că la mijloc nu e vina mea şi nu înţeleg ce a provocat ruptura asta (v-am mai spus că doar bănuiesc), o parte din sufletul meu nu va fi niciodată pe deplin liniştit.

Recunosc, am încercat să o şicanez puţin, fotografiind ceva care m-a făcut să râd (însă nu pe ea) şi uitându-mă în jurul meu, doar-doar voi avea de ce să mă leg (ştiu că o enervează), dar într-un final m-am cuminţit. Nu-s eu omul ăla care să facă rău cu bună ştiinţă.

Când am hotărât să plec, ştiam că mai puteam rămâne, dar aş fi făcut-o doar la ambiţie, arătându-i că pot, dar ştiam că n-o să se simtă în largul ei (a tras nu ştiu câte bâlbe cât am fost acolo), aşa că am ieşit.

Două satisfacţii am (poate sunt drăceşti, voi apreciaţi): una, că i-am demonstrat, chiar şi după mai bine de un an (s-ar fi putut mai devreme dacă deschideam cu tupeu nişte uşi, apoi aş fi vorbit cu cine trebuie), că eu în instituţia aia voi mai intra, de data asta, în calitate de ziarist, nu de prietenă şi că tot voi scrie ce se mai întâmplă acolo şi, a doua, că nu a putut să schiţeze niciun gest prin care să-mi arate că mă ignoră ba, mai mult, a fost nevoită să zâmbească. Cred că asta i-a fost cel mai greu de „digerat“.

Şi ştiu că ăsta e doar începutul. Dar nu mă mai gândesc la ce va mai fi. Ce am vrut, s-a întâmplat. Restul nu mai e la fel de valoros.

Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s