Mi-e milă

Mi-e milă de ea. Deşi nu mai suntem prietene de mai bine de un an, ori de câte ori o văd sau aflu câte ceva despre ea, în mare parte asta ăsta e sentimentul care mă domină: mila.

V-am mai spus, de multe ori, că relaţia cu fosta mea prietenă s-a terminat brusc, într-o seară de februarie de anul trecut, după o discuţie pe messenger în care ea a ţinut să-mi reproşeze nişte chestii atât de absurde încât şi în ziua de azi sunt convinsă că nu acelea au fost motivele reale pentru care nu a mai vrut să fim prietene.

A fost prima oară din viaţa mea în care am simţit că nu mai vreau să ne împăcăm (noi ne-am mai ciondănit în cei 9 ani în care am considerat-o cea mai bună prietenă) şi nu din orgoliu sau mândrie, ci pentru că am considerat că nu mai merită efortul.  Nu aveam cu cine să discut. Mi-am dat seama că nu mă cunoştea deloc, în pofida confidenţelor pe care i le-am făcut de-a lungul timpului.

Recunosc, în primele luni i-am simţit lipsa, nu mai aveam cui să-i povestesc despre amicii sau duşmanii (vorba vine!) comuni, nu mai aveam cu cine să stau la mici bârfe, nu mai mergeam împreună la diferite evenimente. Cunoscuţii noştri au remarcat destul de târziu că nu ne mai vorbim. Cineva chiar mi-a spus că nu-i vine să creadă şi că ar fi bine să ne împăcăm. Atunci am înţeles că eu nu mai vreau asta. Pur şi simplu! Nu mă mai vedeam lângă ea, povestindu-i, dezvăluindu-i mici secrete, râzând şi plângând împreună, mâncând din aceeaşi farfurie… M-am simţit trădată, înşelată în aşteptări. Mi-am dat seama că doar eu i-am fost cu adevărat prietenă şi că despre ea nu pot să spun acelaşi lucru decât până la un punct…

Ştiu că sunt cel puţin trei persoane care cunosc partea ei de adevăr, cu privire la sfârşitul relaţiei, dar toate au avut decenţa de a nu-mi pune întrebări şi de a nu comenta. Ştiu, pentru că le-am observat atitudinea şi reacţiile la evenimentele în care am fost invitate sau s-a întâmplat să mergem amândouă. Dar nu le-am reproşat niciodată acest lucru şi le-am înţeles tocmai pentru că sunt colegele ei de serviciu.

În toată perioada asta de un an şi ceva de când nu ne-am mai vorbit, ea a fost cea care a făcut tot posibilul să nu ne întâlnim face-to-face. M-a evitat, mi-a întors spatele… dar ce nu a făcut! Iniţial, am fost surprinsă, apoi intrigată, sfârşind prin a fi amuzată. Dacă s-ar vedea din afară, sunt sigură că şi ea ar râde de sine, pentru că se poartă de-a dreptul prosteşte! De multe ori îmi vine s-o sfătuiesc să se comporte normal, că am înţeles mesajul ei, să nu-şi mai risipească energia încercând să mă ignore şi că ar trebui să fi înţeles până acum faptul că, dacă nu am făcut un pas către ea, înseamnă că nu mai vreau să fim prietene.

Dar nu pot. De foarte multe ori, când o văd cum se poartă, singurul sentiment pe care îl simt pentru ea este mila. Ştiu, chiar ea mi-a spus, cândva, că se controlează în permanenţă, oriunde s-ar afla. Că şi numai dacă îi priveşte cineva mâinile mai mult timp decât ar fi normal, începe să tremure şi să transpire. Că din cauza asta lua extraveral sau distonocalm, nu mai reţin exact ce. Din acest motiv ştiu că nu-i este prea uşor când mă vede. Sigur că aş putea să-i amplific chinul, dar de dragul vremurilor bune n-o voi face niciodată. Nu mi-ar plăcea s-o văd că suferă din cauza mea, chiar dacă, probabil, reciproca nu e valabilă.

În ultimul timp, însă, ne întâlnim din ce în ce mai des, iar acum două săptămâni nu a mai avut cum să părăsească locul în care mă aflam şi eu. Persoanele cu care venise m-au rugat să le fac nişte poze, iar după ce am terminat, am mai stat un minut-două, de vorbă cu ele. A fost pentru prima dată, într-un an şi trei luni în care am stat la mai puţin de jumătate de metru distanţă de ea. Bineînţeles, n-a participat deloc la conversaţie, a privit numai în pâmânt, iar eu, tot ca să nu o fac să se simtă mai prost decât sunt sigură că se simţea, am evitat s-o privesc în faţă.  Am părăsit elegant acel grup pentru a mă alătura unui cuplu pe care l-am fotografiat. Ulterior, ea a plecat acasă, împreună cu ale ei colege.

Azi, aflu că ea nu-i mai vorbeşte nici unei persoane pe care, odată, noi două obişnuiam s-o mai bârfim. Respectiva mi-a spus că fosta mea prietenă a început s-o trateze cu dosul brusc şi fără motiv. „Mă crezi că nu am mai vrut să fac primul pas?“ îmi spune persoana. Da, o credeam. Era exact ceea ce simţisem şi eu, anul trecut, după discuţia aceea de pe messenger. Din ce mi-a mai povestit persoana, am mai înţeles că atitudinea ex-prietenei mele faţă de ea este similară cu cea faţă de mine.

N-am putut s-o vorbesc de rău. Din nou, în sufletul meu, am simţit milă. Ieri, fără să vreau, am aflat că are nişte probleme de serviciu, aceleaşi pe care le avea şi în urmă cu 3-4 ani. Nu grave, dar destule cât s-o supere, mai ales că ştiu că nu pot fi rezolvate prea curând.

Mi-am dat seama că, de când nu mai suntem prietene, viaţa ei nu s-a schimbat deloc, mai mult, că vechile-i probleme s-au agravat. Ştiu, însă, că oricât de greu i-ar fi, oricât s-ar plânge, din orgoliu nici nu ar cere şi nici nu ar accepta ajutorul cuiva. Chiar eu m-am oferit, nu o dată, s-o ajut şi m-a refuzat, asigurându-mă că se va descurca singură. Am văzut cât „s-a descurcat“ în toate lunile astea. Dacă s-ar fi schimbat ceva, aş fi remarcat, n-ar fi fost neapărată nevoie să-mi spună cineva.

Mi-e milă de ea. Dar, când mai ştiu cât de nedreaptă, cât de rea a fost cu mine, cum a fost în stare să mă acuze de toate „nefăcutele“ şi să-mi ascundă adevăratul motiv pentru care nu m-a mai vrut în preajmă-i (eu îl intuiesc, dar confirmarea n-o voi avea, probabil, niciodată), îmi trece 😀 Nu-i vreau răul, dimpotrivă, aş vrea să ştiu că-i este mai bine decât oricui pe lumea asta. Însă, tot nu-mi mai doresc să fim prietene.

E ciudat când îi aud pe alţii care nu ştiu de toată povestea asta vorbindu-mi sau întrebându-mă de ea, rugându-mă s-o anunţ una-alta când o văd. Niciodată nu am putut să le spun că nu ne-am mai vorbit din februarie 2011, deşi am în suflet liniştea celui care nu a greşit, prin urmare nu aş avea niciun motiv să tac în faţa ei. Zâmbesc, schimb subiectul sau nu spun nimic.  Doar azi, pentru prima dată, am spus persoanei despre care scriam mai înainte, că nu eu sunt cea care a rupt relaţia, dar că voi păstra tot ce a fost frumos într-un colţ al inimii. Răul nici nu mai merită să-l amintesc. Atât ne-a fost dat.

Acum, nu mai am o prietenă. Cea despre care spun, totuşi, că-mi e prietenă apropiată este, de fapt, o fostă colegă de şcoală cu care nu am nimic în comun. Ne întâlnim doar dacă o vizitez eu, când şi când, la serviciu. Vorbim despre nimicuri de fiecare dată. Habar nu am ce face în timpul liber şi nici nu ţin să aflu dacă nu-mi povesteşte. Mai nou, deşi nu a spus-o direct, m-a lăsat să înţeleg că avem şi opţiuni diferite în ceea ce priveşte candidatul la primărie 😛 Dar a făcut-o într-un mod care mi-a lăsat un gust amar. Ciudat este că,  faţă de ea, nu simt deloc milă, ci indiferenţă.

Reclame

5 gânduri despre “Mi-e milă

    • A nu se înţelege greşit, nu mă simt singură şi nici nu vreau, cu tot dinadinsul, o prietenă în locul celei despre care am povestit. Mi-a plăcut să am o confidentă, să existe cineva cu care să împart şi binele, şi răul, au fost momente foarte frumoase, de multe ori îmi vin în minte, fără să-mi doresc, replicile şi vorbele noastre de duh, zâmbesc şi mă amuz. Nu mi-am imaginat niciodată că totul se va sfârşi brusc, dar accept situaţia. Sunt liniştită, însă nu pricep de ce nu pot s-o resping, la fel cum face ea. Şi de ce, întotdeauna, când o văd, simt numai compasiune.

      • tu esti mai impacata cu situatia, ea nu e inca,cred,de aia e asa ostentativa.ca si cu un fost iubit,nu? Daca iti mai pasa in vreun fel,mai faci orice fel de gest,daca nu,e clar ca te-ai lecuit. Asa cred.

  1. Binîneţeles că sunt împăcată cu situaţia, câtă vreme ştiu că motivele pentru care a dorit să mă ţină la distanţă sunt absurde şi neadevărate (nici nu le-a argumentat). Exact, este ca şi cu un fost iubit, când nu poţi da la o parte ceea ce te-a legat de el, dar nici nu-ţi mai doreşti să fii cu el.

  2. Pingback: Ziua Z « Niciodată Singură

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s