Ia scandalul de unde nu-i!

În campania electorală din România, o anumită parte a presei (ca să citez un personaj celebru!) practică „scandalul inventat“. Se merge pe principiul „dacă nu e scandal, îl inventăm“. Şi, chiar dacă au trecut 22 de ani de la primele alegeri post decembriste, am constatat că sunt mulţi care pun botul la chestiile astea şi care pot fi manipulaţi în draci.

Ca să câştige electoratul de partea lui, un candidat la o primărie dă pe goarnă un scandal provocat de, chipurile, o bandă de aşa-zişi interlopi (care, până la urmă, sunt nişte golani) ce terorizează o comunitate. „Anumita parte a presei“ vine cu tot arsenalul în zonă: reporter, cameră video, maşină de teren etc. Sunt găsiţi nişte martori (de ce oare erau doar babe şi moşnegi fără dinţi în gură?!) care cine ştie cum au fost învăţaţi să declare, însă s-a pierdut din vedere un amănunt: nu apare nicăieri partea încriminată. Deci, facem reportaj despre cât de periculoşi sunt indivizii, dar noi, ăştia de citim sau vedem imagini, habar nu avem cum arată ei, ca să ne ferim din calea lor, dacă se susţine că sunt aşa de răi. A, dar stai, de fapt ei sar la bătaie pentru că tu îl susţii pe ăl care candidează la primărie. Cu ăla au ce au, pe el îl vor mort. Ahaaaa, deci dacă tu, cel care citeşti/vizionezi ştirea cu pricina, nu eşti din localitatea respectivă, nu ai de ce să te temi, că ăia nu ajung la tine. E deajuns că le ştiu cei de acolo mutrele, aşa că n-are rost să le mai vezi şi tu, să nu cumva să ai „coşmare“ 😆 Model de scandal inventat!

Şi asta nu-i nimic. Duminică după-amiază, o colegă mă sună şi mă roagă să mă interesez de un caz care, într-un final, ducea spre unul dintre candidaţii la primărie adversar favoritului la funcţia de primar de la noi. Cazul în sine părea absurd, însă m-am abţinut de la comentarii. Eu mi-am făcut treaba, iar în final a fost cum am gândit eu, de la început: alarmă falsă. Aseară, stând de vorbă pe net cu respectiva colegă, aflu că şi ea s-a agitat, săraca, până s-a asigurat că era o informaţie falsă. „Dar tu de unde ai aflat-o?“ am întrebat-o eu. „A sunat unul în redacţie şi a vorbit colega X cu el“, mă lămureşte ea. Puteam să jur că asta fusese şi, dacă nu mă laud prea mult, cred că ştiu şi de la cine a pornit diversiunea (cunosc stilul). Şi m-am amuzat de două ori: o dată, când m-am gândit la cât de prost e ăla care a sunat şi care a crezut că pe baza telefonului dat de el în redacţie noi am fi scris o ştire-bombă şi o dată când am văzut cum a pus botul redacţia la faza asta. Investigaţiile se puteau face şi fără atâta vâlvă dar, na, de ce să nu ne dăm noi mari? Şi, unde e sămânţă de scandal, de ce să n-o fructificăm? Şi chiar de nu era 100% adevărat, de ce să nu scriem? Până la urmă, dacă nu e scandal, îl inventăm! Că doar de asta suntem ziarişti!

 

Anunțuri

„Te dau eu la ziar!“

Printre cei mai nesuferiţi indivizi de pe planetă îmi sunt cei care, atunci când vor să-şi impună punctele de vedere, concepţiile şi aşa mai departe, îşi ameninţă adversarul cu „Lasă că te dau eu la ziar!“ sau „Aduc eu televiziunile la tine!“. Am auzit de atâtea ori chestia asta, încât nu mai sunt aşa de mândră că ajung în birourile/casele unora doar pentru că nişte neica nimeni vor să arate, de fapt, nimic!

Dacă doi inşi ajung să se bată, după ce, mai înainte, s-au îmbătăt criţă împreună, musai unul dintre ei trebuie să cheme presa că deh, trebuie să vază poporul ce mare ispravă au făcut ei că s-au umplut de răni! Dacă se ceartă unul cu vecinul de la o găină care i-a ciugulit iarba de lângă gard, neapărat trebuie să vină presa, ca să consemneze marele conflict! Vrând-nevrând, trebuie să am de-a face, uneori, cu toţi nebunii care îmi mai dictează şi cum să scriu textul, pe care pagină ar trebui să apară (de obicei, toată lumea se visează pe prima), cu cine ar mai trebui să vorbesc şi aşa mai departe.

De obicei, atât cât pot, nu pun botul la asemenea lucruri. Mă duc să văd despre ce e vorba (nu se poate altfel, cică ne tratăm cu neseriozitate sursele-halal surse!-dacă nu dăm curs reclamaţiilor), dacă mi se pare cât de cât ceva ieşit din comun scriu, dacă nu, NU! Pe răspunderea mea. Consider că găinăriile şi scandalurile dintre vecini şi din birturi sunt nimic. Există, dar nu văd de ce ar trebui citite la prima oră, pe prima pagină împreună cu alte ştiri la fel de „serioase“ despre crime, violuri etc. Am mai spus eu undeva că nu voi crede în veci în ideea că „scandalul vinde“. Greşit: se vinde ceea ce oferi. Sunt convisă că, dacă printr-o minune, de mâine niciun ziar şi nicio emisiune de ştiri n-ar mai pomeni absolut nimic despre bătăi, omoruri, pedofili etc., nimeni n-o să înroşească telefoanele redacţiilor ca să le ceară înapoi.

Nici în ziarul meu nu citesc ştirile astea şi chiar nu-mi invidiez colega care scrie pe Infracţional că scrie (unoeri cu lux de amănunte) toate grozăviile care se întâmplă. Şi eu, când scriu de la Judecătorie despre vreo infracţiune o fac de nevoie şi numai când nu am altceva mai important de făcut. De multă vreme acest domeniu-Infracţional-Justiţie-nu mai este prioritar pentru mine.  Şi nici cei care cred că, dacă aduc presa acolo unde s-au bătut, certat, înjurat, fac o mare gaură-n cer. Tocmai faptul că, în loc să-şi caute dreptatea în altă parte sau, mai bine, să se împace cu cine e în conflict, vin la mine să-l dea în gât, spune multe despre reclamant.

Sunt şi excepţii, când un disperat vine să mine să-şi spună nedreptăţile şi nemulţumirile, doar pentru că alţii, în drept s-o facă, nu l-au ascultat. El nu ţipă, nu spune că e stăpânul adevărului absolut, el doreşte doar să-şi spună oful şi, dacă se poate, să stau de vorbă cu cel care l-a nedreptăţit. Nu ameninţă cu judecata, doar cere un sfat. De multe ori, nu vrea să-şi spună nici numele, dar e nevoit s-o facă şi pe asta pentru că, altfel, nu se poate….

Azi trebuie să ajung la un alt „Te dau eu la ziar!“. Cică are nu ştiu ce probleme cu o vecină. Aşa am o dorinţă de a afla care e problema, de nu vă imaginaţi! Promit, însă, că în următoarea postare nu vă stresez şi pe voi cu prostiile pe care sigur urechiuşa mea sensibilă le va auzi. Noi să fim sănătoşi 😆

PS: Rezultă că nu voi fi niciodată un bun redactor-şef (nici nu-mi doresc)!

 

Râd când îmi vine să plâng (II)

Această postare vine, într-un fel, în continuarea celei în care vorbeam deşpre măştile pe care am ajuns să le purtăm atunci când interacţionăm cu oamenii. S-ar putea să mă contrazic puţin în cele spuse acolo, dar nu pot să trec peste ceea ce gândeam azi, în drum spre casă.

Este adevărat, atunci când am de-a face cu anumite „personaje“ nu-mi uit niciodată acasă „masca“, pentru că are acelaşi rol ca vesta anti-glonţ. Nu sunt atât de laşă ori fricoasă, dar unele măsuri de precauţie nu strică niciodată în faţa unor semeni pe care îi poate caracteriza orice altceva, în afară de sinceritate şi bună-credinţă.

Totuşi, nu sunt o persoană falsă. Nu arăt că sunt sau că simt într-un fel, când, în interior, lucrurile stau exact invers. Când mă distrez, evident, râd; când am un necaz, bineînţeles, voi plânge iar dacă, totuşi, încă păstrez un zâmbet pe buze, cine mă cunoaşte foarte bine, ştie că zâmbetul e de faţadă. Sunt momente în care, precum actorii, eşti nevoit să te comporţi într-un fel, tocmai pentru că nu ai alternativă. Dacă merg la o conferinţă de presă,  nu mă apuc să plâng sau să urlu că mi-a murit bunica (dau şi eu un exemplu, bunicile mele au plecat demult din astă lume….), îmi fac treaba ca şi când nimic nu s-a întâmplat. Durerea sau tristeţea există, însă, în suflet, că nu are cum să nu fie.

N-aş putea să joc, însă, zi şi noapte,  rolul personajului care nu sunt în realitate. Asta, apropo de ceea ce comentam la textul de acum câteva zile. În general, cred că sunt percepută corect în mediul în care trăiesc şi muncesc, în pofida măştii pe care o port. Am învăţat s-o iau cu mine ca să mă protejez (am observat că numai eu pot avea grijă cel mai bine de sufletul meu), dar asta nu înseamnă că sunt o persoană falsă.

Sunt genul de om căruia, în general, i se citeşte pe faţă ceea ce simte. Totul e să mă cunoşti. Lumea mea interioară este cam aceeaşi cu cea trăită efectiv. Nu am dorit niciodată să trăiesc doar în interiorul meu, iar în afară să arăt altceva.

V-am tot povestit despre ex-prietena mea. Despre ea pot să spun că, într-adevăr, trăieşte intens în lumea-i interioară şi că nu se poate exterioriza din cauza complexelor acumulate în timp. De aici, şi mari frustrări care, din câte aflu sau văd, dau din ce în ce mai multe „roade“. Astăzi, s-a întâmplat (deşi e un mod de a spune, eu sunt convinsă că nimic nu e întâmplător) să aflu noul (deşi nu e singurul) ei ID de Messenger. Atât el, cât şi celelalte ID-uri pe care le are şi despre existenţa cărora ea crede că nu ştiu, spun totul despre lumea ei interioară, despre personalitatea ei reală, despre ceea ce simte şi ceea ce arată, de fapt. Eu am avut şi răbdarea, dar şi curiozitatea de a mă documenta pe net cu privire la numele personajelor care au inspirat-o în alegerea acelor ID-uri şi aşa am cunoscut-o mai bine. Mereu am spus că, dacă m-ar fi cunoscut cu adevărat, nu ar fi aruncat cu vorbe urâte în mine şi am fi fost prietene şi azi.

Nu vreau s-o iau de la capăt cu povestea asta. Dar, când veneam spre casă, cu noul ei ID în minte, nu am putut să nu remarc faptul că ea se afundă  tot mai mult în lumea ei interioară şi, aşa cum îmi zicea şi soţul meu, ceea ce încearcă mintea ei să creeze, nu o va ajuta la nimic şi tot mintea o va bloca tot timpul, pentru că va avea mari frustrări. Ea trăieşte deja într-o lume în care e prizonieră încă din copilărie, când mama ei nu o lăsa să se manifeste după cum simţea şi îi minimiza meritele. I-am spus de o mie de ori că, acum, nu mai e copil şi că se poate educa aşa cum vrea, dar mi-a răspuns că educaţia din primii ani de viaţă i-a inoculat concepţii de care nu poate scăpa.

Ei bine, nu, eu nu sunt aşa şi mă bucur că, în afară de masca despre care vă povesteam, eu nu am ajuns şi nu voi fi niciodată prizoniera propriilor mele vise sau dorinţe. Dacă te complaci într-o lume a iluziilor şi nu spui niciodată ce simţi, nimeni nu-ţi va sări în ajutor când vei cădea. În cazul meu, trist e că, deşi aş vrea, nu voi putea niciodată să-mi ajut fosta prietenă, deoarece, din păcate, în lumea ei interioară, eu sunt duşmanul, nu prietenul, iar cine i-a fost duşman tot duşman a rămas….

Polimedia

N-am ştiut până aseară ce este polimedia.us. De câteva zile, regăsesc la Referinţe (pagina cu statisticile referitoare la blog) acelaşi polimedia.us. Am dat un search pe Google (ce ne-am face fără el?) şi, uite-aşa, am dat peste fain@polimedia.us. Mai trebuie să vă spun că, din curiozitate, am dat un search şi acolo, pentru Niciodată Singură, şi că am descoperit, cu surprindere, câteva postări de-ale mele, votate chiar?

Habar nu am avut că tot ceea ce scriu eu aici ar putea interesa atât de mult pe cineva sau că i-ar plăcea atât de mult, ca să posteze acolo articolele mele. Recunosc, încă nu am o părere bună despre maniera în care povestesc ce mi se întâmplă, singura certitudine este că sunt sinceră şi, cred eu, asta poate fi de apreciat la un moment dat. În rest…

Bineînţeles, tot aseară mi-am făcut şi cont pe fain@polimedia.us. Pentru că, aşa am înţeles, nu pot vota postările care îmi plac. Vreau să vă mai spun că în toată colecţia de postări, din toate domeniile, de acolo, am descoperit bloguri faine de tot. Sper să am şi timp să le citesc. Suntem o ţară de oameni talentaţi, asta e clar….

Plagiatul, modă în România

Săptămâna trecută, am scris un text mai mult decat banal despre unul care a ajuns în instanţă pentru că a fost depistat la volan şi băut, şi fără permis. Ştirea nu a apărut imediat şi nu m-am mirat; nu m-aş fi mirat nici dacă nu mai intra deloc nici în zilele următoare. Vineri, însă, l-am descoperit în ziar sub un alt titlu care l-a propulsat printre articolele de deschidere din ediţia electronică. Am zâmbit, m-am gândit că redactorul-şef a fost tare la faza asta şi … cam atât.

Mai înainte, deschid ediţia electronică a unui ziar concurent, care se vrea „profi“. Care credeţi că este ştirea de deschidere? Exact, ştirea mea! Informaţia, trasă la indigo/xerox, textul adaptat, căci, na, nu se poate să copiem mot-a-mot, trebuie să punem şi noi umărul la muncă, nu?

Stau şi mă întreb, pentru a nu ştiu a câta oară: ce fel de presă este asta, bazată pe copiat? Înţeleg ca un articol să se bazeze pe aceeaşi informaţie, pe aceeaşi sursă, dar să fie scris exact la fel de două persoane, care nu colaborează în niciun fel, nu! Şi nu este singurul meu text care a beneficiat de un astfel de „tratament“. O gurnalistă jurnalistă de la alt ziar concurent obişnuia, până nu demult, să-mi preia articolele de pe Administraţie aproape frază cu frază. Singurul efort („mare“, ce-i drept) a fost să le schimbe ordinea în text. Ce m-am mai distrat în ziua în care mi-a copiat textul cu tot cu o greşeală (am scris eronat procentul în care se realizase un proiect până la data cu pricina)! Păi na, de unde să ştie tipa că şi eu mai greşesc? 🙂 De câte ori venea la conferinţele de presă, aveam grijă să mă aşez la masă fix pe partea opusă ei. Îmi plăcea s-o fixez cu privirea şi o făceam înr-o mare băşcălie! Se dădea ea mare, dar niciodată nu mă privea direct. Probabil,  îşi deranja musca de pe căciulă 😆

Recunosc, în momentul în care mă documentez pentru anumite articole, caut pe Google sau chiar în ce au scris colegii mei, cam tot ce s-a publicat în legătură cu tema respectivă (îmi fac lecţiile), dar niciodată nu copiez. Îmi fac doar o idee despre ceea ce înseamnă tema cu pricina şi apoi mă documentez pe plan local, apelez la sursele mele. Mi se pare, în primul rând, lipsă de profesionalism să mă apuc să iau fraze, paragrafe şi texte scrise, muncite de alţii. În al doilea rând, lipsă de respect pentru cel care citeşte. Sigur, nu toţi îşi dau seama că au de-a face cu un text copiat din altă parte, dar nu toţi sunt bătuţi în cap! Se va găsi cineva care să vină cu dovada că am furat sau să mă dea în judecată, invocând drepturi de autor! Asta ar fi o mare pată, greu de curăţat, pentru un ziarist!

Cu toate astea, ar trebui să nu mă mai mire nimic. Atât timp cât unele ziare îşi asigură producţia de texte folosind ca surse emisiuni tv sau bloguri de vedete/politicieni şi aşa-zişii jurnalişti nu-şi mai mişcă fundul din redacţie pentru a căuta informaţii, nu văd de ce n-ar trebui să conider că a plagia e ceva normal.

Mai nou, plagiatul e practticat la nivel de profesori universitari „unşi“ ca miniştri! Dacă ei consideră că e un lucru firesc, înseamnă că de abia acum am aflat că plagiatul e o modă în România. Dar îmi pare rău că nu mi se potriveşte. Na, nimeni nu-i perfect!  😀

 

 

Prima zi

Azi a fost prima zi în care am simţit că a început, oficial (că „ne“ a început demult 😀 ), campania electorală. Dimineaţă, pe la 9.20 mi-a sunat mobilul; eram sigură că e ceva în legătură cu serviciul, dar speram să mă înşel. Nu m-am înşelat. Deşi prima dată n-am răspuns din comoditate, la al doilea apel am făcut-o. La 9.45 acţiune electorală, la mine în oraş. Mda…

Ridicat din pat, pieptănat, spălat, îmbrăcat, cremuit, pus aparatul în geantă şi… la muncă! Şi eu m-am mirat de rapiditatea cu care m-am mişcat şi că la fix 9.45 eram unde trebuie (avantajul oraşului mic, unde toate străzile duc în acelaşi punct 😀 ).

A fost o acţiune de distribuire de materiale promoţionale electorale, la care au mers şi candidaţii. Am mai avut un tovarăş de muncă, aşa că treaba a mers brici, iar vremea a trecut uşor. În final, ne-am dus cu toţii la un juice de portocale rece, numai bun pe vremea asta toridă.

Pentru prima zi a fost super OK, dar nu mă bazez pe asta. Am în faţă încă patru săptămâni de campanie care nu se va rezuma doar la distribuit fluturaşi, calendare şi steguleţe. De astea sunt sigură. Ce mi-a plăcut, însă, a fost atmosfera. Nu ştiu cum vedeţi voi, din afară, campania electorală, dar din interior e foarte interesantă. Toţi au acelaşi scop, toţi vorbesc despre acelaşi lucru, toţi vin cu idei… toţi fac ceva. N-ai cum să rămâi pe dinafară, eşti cu noi sau nu mai eşti. Şi eu nu am văzut decât vârful iceberg-ului. Ştiu că strategia e stabilită de alţii. Sigur că aş vrea să aflu multe şi din culise, dar deocamdată vreau linişte. Ştiu că a vorbi despre linişte în campania electorală se potriveşte ca nuca-n perete, dar totul depinde şi de cum încerc să depăşesc mai uşor perioada asta.

Oricum, în prima zi mi-a plăcut.

Azi

Azi a fost Ziua Z. Doar vă spuneam că o simt aproape însă, ca de obicei, la mine toate se întâmplă atunci când trebuie, nu când vreau eu. Un telefon primit în jurul prânzului şi un glas care mă invita să particip la un mic eveniment nicăieri în altă parte decât pe terioriul (de serviciu) al ex-prietenei mele. „Am rugat-o pe doamna să vă anunţe înainte, dar dânsa a spus să vă anunţ eu“, îmi spune vocea de la capătul firului. O pun la curent cu faptul că „Doamna nu vorbeşte cu mine, de aceea nu mi-a spus nimic“ şi îi promit că în maxim 10 minute ajung. Bineînţeles că nu puteam rata momentul, nu? 😆

În drum spre locul cu pricina, am trecut pe acasă pentru a-mi lua aparatul foto cel bun (la persoane importante, cea mai bună tehnică, nu?). Când am ajuns, mi-am făcut treaba, am discutat cu doamna care mă sunase, m-am interesat despre ce era vorba acolo, după care am plecat împreună cu altă persoană care venise la eveniment. Aceasta a rămas pur şi simplu şocată să afle că eu şi gazda evenimentului nu ne vorbim de mai bine de un an (apreciez că, totuşi, „ex“-a nu a dat nimic pe goarnă), „când noi eram cele mai bune prietene“. Ei nu, chiar nu eram cele mai bune prietene dacă s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Dar n-am comentat, am spus că asta e viaţa şi am ridicat, neputincioasă, din umeri….

Cum m-am simţit? Sincer, pe de o parte, răzbunată (pentru că fosta mea prietenă, prin atitudinea pe care a avut-o faţă de mine şi prin ce mi-a spus, mi-a dat de îneţeles că oi fi eu reporter, dar din locul în care e, slabe speranţe să mai scriu vreodată ceva), pe de alta…. am regretat că lucrurile sunt aşa cum sunt. Cât timp ştiu că la mijloc nu e vina mea şi nu înţeleg ce a provocat ruptura asta (v-am mai spus că doar bănuiesc), o parte din sufletul meu nu va fi niciodată pe deplin liniştit.

Recunosc, am încercat să o şicanez puţin, fotografiind ceva care m-a făcut să râd (însă nu pe ea) şi uitându-mă în jurul meu, doar-doar voi avea de ce să mă leg (ştiu că o enervează), dar într-un final m-am cuminţit. Nu-s eu omul ăla care să facă rău cu bună ştiinţă.

Când am hotărât să plec, ştiam că mai puteam rămâne, dar aş fi făcut-o doar la ambiţie, arătându-i că pot, dar ştiam că n-o să se simtă în largul ei (a tras nu ştiu câte bâlbe cât am fost acolo), aşa că am ieşit.

Două satisfacţii am (poate sunt drăceşti, voi apreciaţi): una, că i-am demonstrat, chiar şi după mai bine de un an (s-ar fi putut mai devreme dacă deschideam cu tupeu nişte uşi, apoi aş fi vorbit cu cine trebuie), că eu în instituţia aia voi mai intra, de data asta, în calitate de ziarist, nu de prietenă şi că tot voi scrie ce se mai întâmplă acolo şi, a doua, că nu a putut să schiţeze niciun gest prin care să-mi arate că mă ignoră ba, mai mult, a fost nevoită să zâmbească. Cred că asta i-a fost cel mai greu de „digerat“.

Şi ştiu că ăsta e doar începutul. Dar nu mă mai gândesc la ce va mai fi. Ce am vrut, s-a întâmplat. Restul nu mai e la fel de valoros.