Ia scandalul de unde nu-i!

În campania electorală din România, o anumită parte a presei (ca să citez un personaj celebru!) practică „scandalul inventat“. Se merge pe principiul „dacă nu e scandal, îl inventăm“. Şi, chiar dacă au trecut 22 de ani de la primele alegeri post decembriste, am constatat că sunt mulţi care pun botul la chestiile astea şi care pot fi manipulaţi în draci.

Ca să câştige electoratul de partea lui, un candidat la o primărie dă pe goarnă un scandal provocat de, chipurile, o bandă de aşa-zişi interlopi (care, până la urmă, sunt nişte golani) ce terorizează o comunitate. „Anumita parte a presei“ vine cu tot arsenalul în zonă: reporter, cameră video, maşină de teren etc. Sunt găsiţi nişte martori (de ce oare erau doar babe şi moşnegi fără dinţi în gură?!) care cine ştie cum au fost învăţaţi să declare, însă s-a pierdut din vedere un amănunt: nu apare nicăieri partea încriminată. Deci, facem reportaj despre cât de periculoşi sunt indivizii, dar noi, ăştia de citim sau vedem imagini, habar nu avem cum arată ei, ca să ne ferim din calea lor, dacă se susţine că sunt aşa de răi. A, dar stai, de fapt ei sar la bătaie pentru că tu îl susţii pe ăl care candidează la primărie. Cu ăla au ce au, pe el îl vor mort. Ahaaaa, deci dacă tu, cel care citeşti/vizionezi ştirea cu pricina, nu eşti din localitatea respectivă, nu ai de ce să te temi, că ăia nu ajung la tine. E deajuns că le ştiu cei de acolo mutrele, aşa că n-are rost să le mai vezi şi tu, să nu cumva să ai „coşmare“ 😆 Model de scandal inventat!

Şi asta nu-i nimic. Duminică după-amiază, o colegă mă sună şi mă roagă să mă interesez de un caz care, într-un final, ducea spre unul dintre candidaţii la primărie adversar favoritului la funcţia de primar de la noi. Cazul în sine părea absurd, însă m-am abţinut de la comentarii. Eu mi-am făcut treaba, iar în final a fost cum am gândit eu, de la început: alarmă falsă. Aseară, stând de vorbă pe net cu respectiva colegă, aflu că şi ea s-a agitat, săraca, până s-a asigurat că era o informaţie falsă. „Dar tu de unde ai aflat-o?“ am întrebat-o eu. „A sunat unul în redacţie şi a vorbit colega X cu el“, mă lămureşte ea. Puteam să jur că asta fusese şi, dacă nu mă laud prea mult, cred că ştiu şi de la cine a pornit diversiunea (cunosc stilul). Şi m-am amuzat de două ori: o dată, când m-am gândit la cât de prost e ăla care a sunat şi care a crezut că pe baza telefonului dat de el în redacţie noi am fi scris o ştire-bombă şi o dată când am văzut cum a pus botul redacţia la faza asta. Investigaţiile se puteau face şi fără atâta vâlvă dar, na, de ce să nu ne dăm noi mari? Şi, unde e sămânţă de scandal, de ce să n-o fructificăm? Şi chiar de nu era 100% adevărat, de ce să nu scriem? Până la urmă, dacă nu e scandal, îl inventăm! Că doar de asta suntem ziarişti!

 

„Te dau eu la ziar!“

Printre cei mai nesuferiţi indivizi de pe planetă îmi sunt cei care, atunci când vor să-şi impună punctele de vedere, concepţiile şi aşa mai departe, îşi ameninţă adversarul cu „Lasă că te dau eu la ziar!“ sau „Aduc eu televiziunile la tine!“. Am auzit de atâtea ori chestia asta, încât nu mai sunt aşa de mândră că ajung în birourile/casele unora doar pentru că nişte neica nimeni vor să arate, de fapt, nimic!

Dacă doi inşi ajung să se bată, după ce, mai înainte, s-au îmbătăt criţă împreună, musai unul dintre ei trebuie să cheme presa că deh, trebuie să vază poporul ce mare ispravă au făcut ei că s-au umplut de răni! Dacă se ceartă unul cu vecinul de la o găină care i-a ciugulit iarba de lângă gard, neapărat trebuie să vină presa, ca să consemneze marele conflict! Vrând-nevrând, trebuie să am de-a face, uneori, cu toţi nebunii care îmi mai dictează şi cum să scriu textul, pe care pagină ar trebui să apară (de obicei, toată lumea se visează pe prima), cu cine ar mai trebui să vorbesc şi aşa mai departe.

De obicei, atât cât pot, nu pun botul la asemenea lucruri. Mă duc să văd despre ce e vorba (nu se poate altfel, cică ne tratăm cu neseriozitate sursele-halal surse!-dacă nu dăm curs reclamaţiilor), dacă mi se pare cât de cât ceva ieşit din comun scriu, dacă nu, NU! Pe răspunderea mea. Consider că găinăriile şi scandalurile dintre vecini şi din birturi sunt nimic. Există, dar nu văd de ce ar trebui citite la prima oră, pe prima pagină împreună cu alte ştiri la fel de „serioase“ despre crime, violuri etc. Am mai spus eu undeva că nu voi crede în veci în ideea că „scandalul vinde“. Greşit: se vinde ceea ce oferi. Sunt convisă că, dacă printr-o minune, de mâine niciun ziar şi nicio emisiune de ştiri n-ar mai pomeni absolut nimic despre bătăi, omoruri, pedofili etc., nimeni n-o să înroşească telefoanele redacţiilor ca să le ceară înapoi.

Nici în ziarul meu nu citesc ştirile astea şi chiar nu-mi invidiez colega care scrie pe Infracţional că scrie (unoeri cu lux de amănunte) toate grozăviile care se întâmplă. Şi eu, când scriu de la Judecătorie despre vreo infracţiune o fac de nevoie şi numai când nu am altceva mai important de făcut. De multă vreme acest domeniu-Infracţional-Justiţie-nu mai este prioritar pentru mine.  Şi nici cei care cred că, dacă aduc presa acolo unde s-au bătut, certat, înjurat, fac o mare gaură-n cer. Tocmai faptul că, în loc să-şi caute dreptatea în altă parte sau, mai bine, să se împace cu cine e în conflict, vin la mine să-l dea în gât, spune multe despre reclamant.

Sunt şi excepţii, când un disperat vine să mine să-şi spună nedreptăţile şi nemulţumirile, doar pentru că alţii, în drept s-o facă, nu l-au ascultat. El nu ţipă, nu spune că e stăpânul adevărului absolut, el doreşte doar să-şi spună oful şi, dacă se poate, să stau de vorbă cu cel care l-a nedreptăţit. Nu ameninţă cu judecata, doar cere un sfat. De multe ori, nu vrea să-şi spună nici numele, dar e nevoit s-o facă şi pe asta pentru că, altfel, nu se poate….

Azi trebuie să ajung la un alt „Te dau eu la ziar!“. Cică are nu ştiu ce probleme cu o vecină. Aşa am o dorinţă de a afla care e problema, de nu vă imaginaţi! Promit, însă, că în următoarea postare nu vă stresez şi pe voi cu prostiile pe care sigur urechiuşa mea sensibilă le va auzi. Noi să fim sănătoşi 😆

PS: Rezultă că nu voi fi niciodată un bun redactor-şef (nici nu-mi doresc)!

 

Râd când îmi vine să plâng (II)

Această postare vine, într-un fel, în continuarea celei în care vorbeam deşpre măştile pe care am ajuns să le purtăm atunci când interacţionăm cu oamenii. S-ar putea să mă contrazic puţin în cele spuse acolo, dar nu pot să trec peste ceea ce gândeam azi, în drum spre casă.

Este adevărat, atunci când am de-a face cu anumite „personaje“ nu-mi uit niciodată acasă „masca“, pentru că are acelaşi rol ca vesta anti-glonţ. Nu sunt atât de laşă ori fricoasă, dar unele măsuri de precauţie nu strică niciodată în faţa unor semeni pe care îi poate caracteriza orice altceva, în afară de sinceritate şi bună-credinţă.

Totuşi, nu sunt o persoană falsă. Nu arăt că sunt sau că simt într-un fel, când, în interior, lucrurile stau exact invers. Când mă distrez, evident, râd; când am un necaz, bineînţeles, voi plânge iar dacă, totuşi, încă păstrez un zâmbet pe buze, cine mă cunoaşte foarte bine, ştie că zâmbetul e de faţadă. Sunt momente în care, precum actorii, eşti nevoit să te comporţi într-un fel, tocmai pentru că nu ai alternativă. Dacă merg la o conferinţă de presă,  nu mă apuc să plâng sau să urlu că mi-a murit bunica (dau şi eu un exemplu, bunicile mele au plecat demult din astă lume….), îmi fac treaba ca şi când nimic nu s-a întâmplat. Durerea sau tristeţea există, însă, în suflet, că nu are cum să nu fie.

N-aş putea să joc, însă, zi şi noapte,  rolul personajului care nu sunt în realitate. Asta, apropo de ceea ce comentam la textul de acum câteva zile. În general, cred că sunt percepută corect în mediul în care trăiesc şi muncesc, în pofida măştii pe care o port. Am învăţat s-o iau cu mine ca să mă protejez (am observat că numai eu pot avea grijă cel mai bine de sufletul meu), dar asta nu înseamnă că sunt o persoană falsă.

Sunt genul de om căruia, în general, i se citeşte pe faţă ceea ce simte. Totul e să mă cunoşti. Lumea mea interioară este cam aceeaşi cu cea trăită efectiv. Nu am dorit niciodată să trăiesc doar în interiorul meu, iar în afară să arăt altceva.

V-am tot povestit despre ex-prietena mea. Despre ea pot să spun că, într-adevăr, trăieşte intens în lumea-i interioară şi că nu se poate exterioriza din cauza complexelor acumulate în timp. De aici, şi mari frustrări care, din câte aflu sau văd, dau din ce în ce mai multe „roade“. Astăzi, s-a întâmplat (deşi e un mod de a spune, eu sunt convinsă că nimic nu e întâmplător) să aflu noul (deşi nu e singurul) ei ID de Messenger. Atât el, cât şi celelalte ID-uri pe care le are şi despre existenţa cărora ea crede că nu ştiu, spun totul despre lumea ei interioară, despre personalitatea ei reală, despre ceea ce simte şi ceea ce arată, de fapt. Eu am avut şi răbdarea, dar şi curiozitatea de a mă documenta pe net cu privire la numele personajelor care au inspirat-o în alegerea acelor ID-uri şi aşa am cunoscut-o mai bine. Mereu am spus că, dacă m-ar fi cunoscut cu adevărat, nu ar fi aruncat cu vorbe urâte în mine şi am fi fost prietene şi azi.

Nu vreau s-o iau de la capăt cu povestea asta. Dar, când veneam spre casă, cu noul ei ID în minte, nu am putut să nu remarc faptul că ea se afundă  tot mai mult în lumea ei interioară şi, aşa cum îmi zicea şi soţul meu, ceea ce încearcă mintea ei să creeze, nu o va ajuta la nimic şi tot mintea o va bloca tot timpul, pentru că va avea mari frustrări. Ea trăieşte deja într-o lume în care e prizonieră încă din copilărie, când mama ei nu o lăsa să se manifeste după cum simţea şi îi minimiza meritele. I-am spus de o mie de ori că, acum, nu mai e copil şi că se poate educa aşa cum vrea, dar mi-a răspuns că educaţia din primii ani de viaţă i-a inoculat concepţii de care nu poate scăpa.

Ei bine, nu, eu nu sunt aşa şi mă bucur că, în afară de masca despre care vă povesteam, eu nu am ajuns şi nu voi fi niciodată prizoniera propriilor mele vise sau dorinţe. Dacă te complaci într-o lume a iluziilor şi nu spui niciodată ce simţi, nimeni nu-ţi va sări în ajutor când vei cădea. În cazul meu, trist e că, deşi aş vrea, nu voi putea niciodată să-mi ajut fosta prietenă, deoarece, din păcate, în lumea ei interioară, eu sunt duşmanul, nu prietenul, iar cine i-a fost duşman tot duşman a rămas….