Momentul adevărului

Cel mai greu moment din viaţa noastră este cel în care pierdem pe cineva drag. Când se rup, pentru totdeauna, legăturile cu el. Când ştii că au mai rămas atâtea cuvinte nerostite, bucurii neîmpărtăşite, sentimente nemărturisite… pentru că n-ai avut chef, n-ai avut timp sau, mai rău, ai fost prea orgolios ca să exprimi ceea ce simţeai…

Niciodată nu ştim când va sosi clipa. Şi, poate, nu întâmplător se spune: trăieşte-ţi fiecare zi ca şi cum ar fi ultima. Câţi dintre noi îşi acordă răgazul de a medita la asta? Câţi dintre noi îşi permit să se detaşeze de tumultul vieţii cotidiene, de griji, de obligaţii şi de tot ce implică această luptă continuă pentru supravieţuire, pentru a da mai multă importanţă sufletului şi nevoilor interioare?

Cu toţii ne dorim o viaţă mai bună, o casă, o maşină şi alte lucruri care ne-ar oferi un anumit statul social. Dar, oare, în goana noastră de a ne împlini aceste vise, ne mai gândim şi la suflet, la cei de lângă noi?

Dacă ar trebui să alegi între om şi toate celelalte lucruri pe care ţi le-ai dorit cu ardoare, o viaţă întreagă, ce ai alege?
Dacă ai şti că mâine nu vei mai admira răsăritul, că nu vei mai primi îmbrăţişarea celui drag sau mângăierea celui mai bun prieten, pentru că, ori el, ori tu nu veţi mai fi pe această lume, cum te-ai simţi?
De câte ori tu, cel care citeşti aceste rânduri, ai lăsat deoparte mândria, orgoliul, resentimentele şi l-ai iertat pe cel care ţi-a greşit? De câte ori te-ai întrebat dacă, într-adevăr, a vrut să te rănească sau dacă nu cumva l-ai judecat greşit? De câte ori ai fost dispus să recunoşti că te-ai înşelat, de câte ori ai putut să spui „Iartă-mă”, cu sentimentul că faci ceea ce trebuie? De câte ori te-ai gândit că mâine ar putea fi prea târziu pentru un asemenea gest şi pentru omul pe care n-ai vrut să-l ierţi ori l-ai judecat greşit? De câte ori te-ai întrebat dacă poţi să trăieşti, să mergi mai departe, să-ţi vezi, în continuare, de ale tale cu sentimentul că, poate, dacă ai fi procedat altfel, cel care a plecat ar fi luat cu sine şi bucuria că l-ai înţeles şi sprijinit?
De câte ori te-ai gândit cum ai păşi dincolo, dacă nu ai fi pe deplin împăcat cu tine, dar mai ales cu cei din juru-ţi?

Dacă am fi mai buni, şi cei din jur ar fi la fel (pentru că, deşi nu e imposibil, e mult mai greu să răspunzi cu rău la bine)?

Cu siguranţă, cel mai greu moment din viaţa noastră este cel în care pierdem pe cineva drag. Nu suntem niciodată pregătiţi pentru asta. Poate, pentru că nu vrem, poate din ignoranţă: nu mi se poate întâmpla acum sau nu mi se întâmplă tocmai mie. Dar, se întâmplă. Şi, când se întâmplă, nu mai putem schimba nimic.

Putem trăi cu asta?

Text scris pe data de 4 aprilie 2011

4 gânduri despre “Momentul adevărului

  1. Inteleg ca vorbesti despre moarte nu despre o migratie oarecare……
    Asa e, nu putem schimba dar cateodata putem face ceva….din timp ca sa evitam regretele de un anumit fel: sa spunem oamenilor dragi ce inseamna ei pentru noi
    Uneori e greu sa facem asta la modul direct gandindu-ne ca avem timp
    Si cateodata nu avem
    Sper ca esti bine

    • Da, sunt bine 🙂
      Am scris acest text anul trecut, în ziua în care tatăl prietenei mele a murit. Au avut o relaţie foarte apropiată şi ea a suferit foarte mult când el s-a stins, deşi a acceptat sfârşitul (el era foarte bolnav, avusese două accidente vasculare în mai puţin de o jumătate de an, iar ultimul l-a paralizat şi i-a grăbit decesul).
      M-am gândit, atunci, la relaţiile mele cu ceilalţi, la cum mă comport faţă de ei şi ei faţă de mine. Mi-am dat seama că e foarte important să le spui celor dragi sau celor care înseamnă ceva pentru tine tot ce simţi, la un moment dat, mai ales dacă sunt lucruri legate de suflet.
      Acum 11 ani, într-o duminică, atunci când bunica din partea mamei ne-a vizitat, m-am certat cu ea. A doua zi, când mama a plecat s-o conducă, nu m-am dus cu ele, dar la câteva minute după ce au ieşit, aş fi vrut să merg după bunica şi să-i spun că-mi pare rău că am supărat-o. Nu ştiu de ce m-am răzgândit.
      O săptămână mai târziu, rudele mele de la ţară m-am anunţat că bunica a murit. Nu-ţi poţi imagina ce am simţit atunci… Mi-am cerut iertare la căpătâiul ei, sperând că spiritul ei e viu şi că mă aude.
      O singură dată am visat-o. Nu cred în vise, am mai spus. Dar nici în vis bunica nu mi-a mai vorbit, tot supărată era….

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s