Laudă-mă, gură…!

Îmi plac mult de tot oamenii modeşti. Nu contează mediul social din care provin sau nivelul de pregătire. Poate fi chiar şi un incult, dar să fie, cum spun unii, smerit, să conştientizeze care e „pătrăţica” lui….

În gimnaziu şi liceu am avut o colegă. Nu am fost în aceeaşi clasă: la gimnaziu a fost la B, în liceu, la alt profil. Dar ne vedeam mereu, în pauze şi, mai ales, la chefuri. Era frumoasă, dar nu într-atât să te dea pe spate. Avea, în schimb, sâni imenşi 🙂 Cocheta cu muzica şi, până în 1990 a cântat în deschiderea spectacolelor în care apăreau vedetele de atunci ale scenei româneşti care includeau şi oraşul nostru pe harta turneelor. Intenţiona să urmeze Dreptul, dar încă nu ştia unde (oscila între Iaşi, Bucureşti şi Cluj-Napoca), însă Revoluţia din Decembrie 1989 i-a schimbat (ca tuturor, de altfel), destinul.

S-a întâmplat să câştige un concurs de Miss şi să participe la etapa naţională, la Bucureşti. Acolo, din câte am înţeles, a pus ochii pe ea un tip bine situat social, de familie bună şi cu bani, evident, ceva mai în vârstă decât ea (dar nu boşorog), şi uite-aşa, prin 1991 sau 1992, fata s-a măritat, apoi a făcut şi un copil.

După câtva timp, am auzit că plecase din ţară, dar nu ştiam exact unde: Italia, America sau Canada. Ani la rând, nu am ştiut nimic de ea, până au început să apară zvonuri că ar fi divorţat, însă în România tot nu se întorsese.

De abia la sfârşitul lui 2011, un fost coleg de liceu a găsit-o pe Facebook şi aşa am ajuns şi eu în lista ei de prieteni. Era entuziasmată că îşi regăsise, datorită nouă, foştii colegi de şcoală, că putea revedea, în fotografii, locurile natale, profesorii, că afla ce s-a mai întâmplat în urbea noastră în ultimii 20 de ani, de când n-a mai traversat Oceanul pentru a veni în ţară. Mi-a spus că se stabilise în Canada, împreună cu soţul ei, la un an după ce o născuse pe fetiţă, pentru că a trebuit să aştepte viza. Când copilul avea 4 ani, soţul a hotărât să divorţeze şi să revină la Bucureşti. Ea şi fata au rămas în Canada, unde colega mea începuse, deja, facultatea, însă, după câte mi-a povestit, fostul partener de viaţă a continuat să o susţină financiar, pentru a se descurca.

Colega mea a devenit… critic de artă. Sincer, nu mă aşteptam la aşa ceva, nu pentru că nu ar fi avut potenţial, ci pentru că, în şcoală, nu dovedise o înclinaţie spre acest domeniu. Am observat că, în discuţiile noastre virtuale, încerca, din când în când, să arate cât de evoluată era şi că nu scăpa niciun prilej să laude societatea civilizată în care a ales să trăiască. Până la un punct, am înţeles-o, însă, dincolo de el, deja începuse să mă enerveze.Chiar şi motivul pentru care, brusc, a hotărât să-şi suspende contul de Facebook mi s-a părut exagerat: intra în producţia de texte de cultură şi pălăvrăgeala de pe Facebook îi răpea din timpul preţios… Mă rog, dacă asta simţea….

Cu vreo 10 zile înainte de Paşte, am regăsit-o în lista de prieteni. Îşi reactivase contul. Încă nu se lansase în conversaţii cu noi, dar de la Florii, încolo, a început să comenteze la pozele postate de noi, în special de mine. Din nou, am recunoscut acel aer de superioritate, afişat în urmă cu câteva luni, deşi avea grijă să nu fie atât de evident. Ca de obicei, am trecut cu vederea. Pentru mine, oamenii care încearcă să-şi laude snguri nivelul de pregătire la care au ajuns şi propriile realizări sunt demni de compătimire. Este clar că acolo, în lumea lor REALĂ, nu se simt apreciaţi şi acceptaţi şi că, din cauza asta, caută să-şi evidenţieze meritele într-un mediu în care oamenii sunt mai uşor de impresionat. Am lăsat-o să se simtă bine, deşi replici aş fi avut pentru ea…

Ieri, am avut surpriza să primesc de la ea un mail în care, eu şi amicii noştri comuni, eram făcuţi varză (în termeni politicoşi, pentru că ea nu-şi permite mârlănii, se consideră prea fină…) doar pentru că i s-a părut că i-am şters un comentariu de la o poză postată de mine pe Facebook, deşi eu şi o amică încă vedeam acel comentariu şi i-am spus amândouă asta. După ce am primit mailul, m-am uitat iar pe Facebook şi, da, comentariul respectiv nu mai era acolo şi m-am mirat, deoarece eu nu-l ştersesem. Erau două posibilităţi: să-l steargă ea sau să-l fi şters eu. Cum eu nu o făcusem, era clar că ceva nu era în regulă. Am căutat pe Google un eventual răspuns la întrebare. Şi l-am găsit: pe 18 aprilie, cineva a semnalat, pe Facebook, faptul că îi dispăruseră comentarii de pe pagina personală, iar o parte dintre prietenii ei au confirmat că au aceeaşi problemă. Am copiat link-ul respectiv şi i l-am trimis amicei ofuscate că o cenzurasem. După altă jumătate de oră sau chiar mai mult, amica dispăruse, iar, de pe Facebook. Îşi suspendase din nou contul. Explicaţia a venit după mai multe ore: o deranjase, printre altele, replica unui coleg la un comentariu de-al ei la un filmuleţ funny postat de el în grupul nostru privat. I s-a părut că fusese luată peste picior şi cică ea nu avrut să riposteze, deşi ar fi avut cu ce, însă n-a vrut să arate cât de deşteaptă e! O mulţumise, cât de cât, explicaţia mea şi link-ul doveditor, dar cred că nu au convins-o, din moment ce a ales să-şi închidă iar contul. Care cont, cică, pentru noi şi-l crease, „ca să ne cunoască virtual înainte, să vadă dacă merită să dea 5.000 de dolari pentru o călătorie în România”.

Asta chiar a pus capac. Prima mea intenţie a fost să postez conţinutul e-mail-ului ei pe Facebook, să afle toţi colegii noştri ce părere are despre noi şi cum înţelege să ne trateze, după 20 şi ceva de ani în care nimeni nu a ştiut nimic despre ea, dar nici nu s-a obosit să ne caute. Ea, care în acelaşi e-mail, îmi vorbea despre modestie şi de cât de smerit trebuie să fie un intelectual, că vezi, Doamne, oricât de educată şi cizelată e acum, ea n-a uitat să fie o persoană populară… Mda, ce să spun… după ce ne-ai făcut inculţi şi proşti, după ce ai spus că suntem toţi o apă şi-un pământ, că nu am evoluat deloc în ăştia 20 de ani, să pozezi în om de caracter de puţin cam mult, nu?

Merita să-i scriu la fel, dar am hotărât s-o fac în termeni civilizaţi, să-i spun, cu exemple din viaţa personală, cum văd eu modestia şi smerenia la oamenii cu adevărat superiori şi s-o afătuiesc să revină la sentimente mai bune, pentru că motivele invocate pentru supărarea ei sunt puerile. I-am urat succes în activitatea ei şi că aştept ca, atunci când se va simţi în stare, să-mi scrie din nou.

Nu mi-a mai răspuns… Mă credeţi că nu-mi pasă? Cu ocazia asta, am ajuns să-mi preţuiesc şi mai mult colegii plecaţi peste ţări şi mări, despre care ştiu sigur că au luat-o de jos ca să ajungă mai sus sau, chiar dacă nu au ajuns, trăiesc din muncă cinstită şi luptă în permenenţă să le ofere ceva mai bun copiilor lor. Eu nu ştiu ce a făcut fata asta, timp de 20 de ani, de când e plecată, cum a ajuns ce a ajuns; n-am întrebat-o şi nici nu mi-a zis, din proprie iniţiativă. A apărut, deodată, cu aere de om de cultură, ca unul care le ştie pe toate, să se uite la noi ca la rudele sărace, să ne judece pentru că nu suntem ca ea, că nu ne ridicăm la nivelul ei, despre care habar nu am cât de înalt e, şi să ne dea cu flit când vor muşchii ei. Ei bine, aş fi vrut să-i spun că sunt convinsă că noi, rupţii în fund, ăştia care am rămas în România, sau care am plecat să spălăm podele prin Italia ori să culegem căpşuni prin Spania, suntem mai tari decât ea, pentru că avem ce n-a avut şi nu va avea ea cu toate facultăţile ei de artă la un loc: MODESTIE, CARACTER şi SUFLET! Şi că ar trebui să se uite mai bine în oglinda conştiinţei, înainte să se apuce să arunce cu vorbe grele în noi. Că, mai bine ar face acte de caritate cu acei 5.000 de dolari pe care avea de gând să-i cheltuiască venind în România. Că suntem sătui de ipocriţi. Şi că putem să trăim fericiţi şi fără a o mai revedea vreodată…

2 gânduri despre “Laudă-mă, gură…!

  1. Iti pasa putin pentru ca i-ai dedicat prea mult spatiu 🙂
    Dar te inteleg si probabil ca si eu as fi simtit la fel. Poate ca FB era pentru ea un spatiu in care avea nevoie de „fani” si nu neaparat de prieteni. Evident a fost malitioasa si asta probabil e o trasatura de caracter pe care o avea si inainte
    Si eu am avut o astfel de colega in perioada in care-mi era activ contul (l-am dezactivat din cauza ca nu mi-a placut deloc formatul Timeline dar am colegi si prieteni cu care tin legatura)

    • Trebuia s-o prezint publicului cititor în toată „splendoarea” ei, nu? Merita un moment de glorie 😆 Între timp, colegii mei au aflat ce părere are fata despre ei şi cu toţii au fost de acord că a procedat foarte bine retrăgându-se din colţişorul nostru virtual.
      Da, şi eu cred că avea nevoie de cineva care s-o laude, aşa a fost şi pe vremuri, căuta să fie diferită de noi, prin felul de a se comporta, de a se îmbrăca, credea că e avangardistă, dar sfârşea, deseori, prin a fi de-a dreptul penibilă. Dar, na, sunt chestii care ţi se iartă când ai 16-17 ani. Nu la 40, când eşti mamă de copil care are jumătate din vârsta ta.
      Pe undeva, o înţeleg, a crescut fără tată (nu mi-s prea clare motivele), mama ei era o persoană simplă, careia şi ei îi plăcea să creadă că este emancipată, dar nu era chiar aşa şi o încuraja pe fiică-sa să se comporte la fel, colegii o cam luau în râs… Cred că a încercat să devină cineva, acolo unde e, însă nu ştiu cât a reuşit, important e că e critic de artă şi nu e chiar de ici, de colo. Deci, tot ceva diferit şi deosebit.
      Ce nu accept este răutatea manifestată faţă de noi toţi, că ne-a tratat ca pe nişte involuaţi şi sărăntoci, or, asta nu denotă un spirit evoluat. Dimpotrivă.
      (Iar am vorbit prea mult despre ea 😆 )

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s