Mâine

Mâine, nu vor mai fi un secret. Candidaturile! La ce credeaţi că mă refer? 😆

La mine, în oraş, ele, candidaturile, fie că vorbim de cele pentru funcţia de primar, fie că ne referim la cele pentru consilieri locali, se ştiu doar neoficial. Dar vineri, înainte de mini-vacanţa de 1 Mai, toţi au lăsat să se înţeleagă că marţi, adică mâine, e Ziua Z. Mare lucru! Eu nu ştiu de ce s-au încăpăţânat să ţină la secret, când el e deja răsuflat, dar, mă rog, nu e treaba mea ce fac ei, ci doar să-i dau la gazetă.

Deci, mâine, voi avea în faţă toate listele oficiale! Mişto! Începe nebunia: campania electorală. Tre’ să-mi pregătesc scutul anti-înjurături, anti-bălăcăreli şi alte alea (sper să nu fie nevoie şi de unul anti-glonţ 😀 ), de care am avut parte în 2008. Atunci, m-am descurcat şi sper să nu ies prea şifonată din „confruntarea geniilor” de anul ăsta, deşi sunt convinsă că, la sfârşitul celor patru săptămâni de mitinguri, discursuri, promisiuni ş.a.m.d. şi al scrutinului din 10 iunie, voi avea ce povesti.

Dar pe cine interesează politica?

…eram sigură că sunteţi de acord cu mine! 😆

Momentul adevărului

Cel mai greu moment din viaţa noastră este cel în care pierdem pe cineva drag. Când se rup, pentru totdeauna, legăturile cu el. Când ştii că au mai rămas atâtea cuvinte nerostite, bucurii neîmpărtăşite, sentimente nemărturisite… pentru că n-ai avut chef, n-ai avut timp sau, mai rău, ai fost prea orgolios ca să exprimi ceea ce simţeai…

Niciodată nu ştim când va sosi clipa. Şi, poate, nu întâmplător se spune: trăieşte-ţi fiecare zi ca şi cum ar fi ultima. Câţi dintre noi îşi acordă răgazul de a medita la asta? Câţi dintre noi îşi permit să se detaşeze de tumultul vieţii cotidiene, de griji, de obligaţii şi de tot ce implică această luptă continuă pentru supravieţuire, pentru a da mai multă importanţă sufletului şi nevoilor interioare?

Cu toţii ne dorim o viaţă mai bună, o casă, o maşină şi alte lucruri care ne-ar oferi un anumit statul social. Dar, oare, în goana noastră de a ne împlini aceste vise, ne mai gândim şi la suflet, la cei de lângă noi?

Dacă ar trebui să alegi între om şi toate celelalte lucruri pe care ţi le-ai dorit cu ardoare, o viaţă întreagă, ce ai alege?
Dacă ai şti că mâine nu vei mai admira răsăritul, că nu vei mai primi îmbrăţişarea celui drag sau mângăierea celui mai bun prieten, pentru că, ori el, ori tu nu veţi mai fi pe această lume, cum te-ai simţi?
De câte ori tu, cel care citeşti aceste rânduri, ai lăsat deoparte mândria, orgoliul, resentimentele şi l-ai iertat pe cel care ţi-a greşit? De câte ori te-ai întrebat dacă, într-adevăr, a vrut să te rănească sau dacă nu cumva l-ai judecat greşit? De câte ori ai fost dispus să recunoşti că te-ai înşelat, de câte ori ai putut să spui „Iartă-mă”, cu sentimentul că faci ceea ce trebuie? De câte ori te-ai gândit că mâine ar putea fi prea târziu pentru un asemenea gest şi pentru omul pe care n-ai vrut să-l ierţi ori l-ai judecat greşit? De câte ori te-ai întrebat dacă poţi să trăieşti, să mergi mai departe, să-ţi vezi, în continuare, de ale tale cu sentimentul că, poate, dacă ai fi procedat altfel, cel care a plecat ar fi luat cu sine şi bucuria că l-ai înţeles şi sprijinit?
De câte ori te-ai gândit cum ai păşi dincolo, dacă nu ai fi pe deplin împăcat cu tine, dar mai ales cu cei din juru-ţi?

Dacă am fi mai buni, şi cei din jur ar fi la fel (pentru că, deşi nu e imposibil, e mult mai greu să răspunzi cu rău la bine)?

Cu siguranţă, cel mai greu moment din viaţa noastră este cel în care pierdem pe cineva drag. Nu suntem niciodată pregătiţi pentru asta. Poate, pentru că nu vrem, poate din ignoranţă: nu mi se poate întâmpla acum sau nu mi se întâmplă tocmai mie. Dar, se întâmplă. Şi, când se întâmplă, nu mai putem schimba nimic.

Putem trăi cu asta?

Text scris pe data de 4 aprilie 2011

Traseiştii politici

Am asistat, în direct, la TV, la (încă) un moment istoric: moţiunea USL a trecut, deci, a căzut Guvernul! Pentru că am fost la muncă, nu am ascultat toate discursurile din plenul Parlamentului, dar am fost pe fază la episodul „Sorina Plăcintă, în lacrimi”, lucru care m-a impresionat profund (am glumit… este că aţi crezut? 😆  😆 ).

Iese, mai înainte, Boc şi spune că moţiunea reprezintă, de fapt, victoria traseismului politic, ştiut fiind faptul că, în ultima vreme, mulţi politicieni au sărit din barca PDL în cea a USL. Nu-i aşa că primul lucru care îţi vine să faci, când auzi o asemenea declaraţie, e să râzi? Ei bine, eu am zâmbit.

Boc are dreptate, în felul lui. Nici mie nu-mi plac trasieştii politici, indiferent de unde pleacă şi unde se duc. Întotdeauna i-am numit „cai troieni”, pentru că, acolo unde merg, aduc cu sine informaţii preţioase pentru noua tabără, însă nimeni nu poate garanta că, după ce îşi vor vedea toate ţintele atinse, nu se vor întoarce în tabăra de unde au plecat, de această dată, înarmaţi cu alte informaţii preţioase…

Nu am veleităţi de analist politic, de altfel, mereu am recunoscut că, pentru mine, politica reprezintă un domeniu în care am doar opinii personale, nu şi cunoştinţe solide. Însă, nu pot să nu observ că toată migraţia asta de la PDL la USL nu are legătură cu apropiatele alegeri. Unii s-au obişnuit atât de mult cu funcţiile şi privilegiile încât nu concep să le piardă la apropiatele scrutine (local şi general), de aceea nu stau prea mult pe gânduri când se hotărăsc să treacă in Opoziţie. I-aş fi respectat dacă ar fi făcut acest lucru acum 1-2 sau 3 ani, nu acum, când partidul care le-a oferit tot se clatină şi pierde puncte în sondaje. Aş fi crezut că au un dram de conştiinţă, că le pasă de electorat şi de Ţară. Dar este evident că le pasă doar de ei. Şi că, din cauza asta, din partea lor, ne putem aştepta la orice.

Zilele trecute, am avut surpriza să aflu că un marcant membru PDL, şef de instituţie publică, unde a făcut multă treabă bună, a trecut la USL, pe listele căreia va candida pentru un loc în consiliul local. Ulterior, s-a întâmplat să ne nimerim la aceeaşi masă, la un eveniment privat, organizat de un marcant membru PSD! Personajul de care vă povestesc nu s-a simţit deloc bine în noul mediu, astfel că, după nici 20 de minute, a părăsit locul, scuzându-se şi motivând că are de rezolvat nişte probleme la serviciu. Pentru mine, însă, a fost destul de clar că nu asta era cauza şi chiar am avut curajul să spun undeva că nu am încredere că mutarea asta, de la PDL la USL, va ţine. Cum, de altfel, nu cred nici în gestul personajului de care vă povesteam ieri şi care se lăuda că, acum, este independent. NU EXISTĂ AŞA CEVA! Individul va candida şi pentru un post de consilier local, şi pentru fotoliul de primar. Dacă va ieşi primar, iar în consiliul local partidul pe care tocmai l-a părăsit va avea majoritate, e foarte posibil să se reîntoarcă în el (cum a procedat EBA, la europarlmentare). În politică, realitatea post-decembristă a dovedit că a fi independent e o mare naivitate (ca să nu spun utopie).

Mai mult ca sigur, în perioada următoare vom asista la noi „spectacole” ale traseiştilor politici. Depinde doar de ei dacă vor sau nu să scape de această etichetă, dacă vor să demonstreze că au sau nu conştiinţă, dacă le pasă ori nu de noi, privitorii de pe margine.

Daţi-mi voie să vă spun, însă, că nu cred în buna lor credinţă şi că de surprize nu vom duce lipsă, chiar dacă Andreea Marin nu a mai îmbrăcat demult rochia de zână (n-am găsit altă rimă 😆 )

Lupul îşi schimbă părul…

Anul trecut, am supărat un pedelist (după cum vedeţi, păstrez, oarecum, „tema” articolului anterior 🙂 ). Un adversar politic (deşi e cam mult spus aşa; eu, personal, consider că omul avea doar opinii politice contrare celui despre care vreau să vă povestesc) a venit  la mine şi mi-a zis că respectivul i-a făcut ceva probleme care au avut ca punct de plecre tocmai divergenţele de ordin politic. Pentru că subiectul era bun, bineînţeles că nu l-am dat deoparte, dar am respectat regula care spune că trebuie să consemnez şi punctul de vedere al acuzatului. L-am sunat, nu m-am dus direct la el, dar pentru mine a fost acelaşi lucru. Pentru el, nu! Asta am aflat a doua zi, când a  apărut articolul (chiar pe prima padină 😀 ), de la sursa mea.

Cică pedelistul a luat foc atunci când a remarcat că poza celui care îl reclamse la ziar e făcută chiar în localitatea de domiciliu a părţilor despre care am scris. „Cum adică, pe ăla l-am vizitat, şi pe el doar l-am sunat? Şi de ce am scris, când el mi-a zis că povestea celui care-l acuza era o minciună?”, ar fi zis el. Mai mult, cică s-ar fi „lăudat” că, prima oară când o să mă vadă pe stradă, o să treacă peste mine cu maşina, că o să mă facă una cu asfaltul, că o să mă distrugă… că o să-mi arate el cine râde la urmă. Ceva asemănător i-a spus şi lui bărbati-miu la telefon, când a răspuns în locul meu (eu lăsasem mobilul acasă pentru că, oficial, aveam alt număr de telefon la care puteam fi contactată).

Bun. Vremea a trecut, apele s-au mai liniştit, dar nu în totalitate, astfel încât, prima oară când ne-am întâlnit face to face (eu nu-l cunoşteam, el a venit la mine şi s-a prezentat), nu a dat nici cu maşina peste mine (nici nu avea cum, eram la un eveniment public), nici nu m-a făcut una cu asfaltul; în schimb, m-a luat puţin în băşcălie. Eu, care am o fire paşnică, am zâmbit, m-am făcut că plouă şi am trecut mai departe. A doua oară când ne-am văzut, nu a mai fost atât de acid, chiar dacă nu a scăpat prilejul să mă atingă cu o vorbă de duh. Nici de data asta nu am răspuns provocării.

Azi, când mergeam pe stradă, aud în dreapta mea, pe carosabil, un „Hristos a Înviat!”, rostit de o voce de bărbat. Mă întorc şi-l recunosc pe „amicul” de care vă spun.  Îi răspund cu un „Adevărat a Înviat!” şi dau să merg mai departe. Omul, însă, vine înspre mine şi mă întreabă ce fac („Bine, muncesc!”) şi dacă nu vreau să scriu un articol despre el. Am zâmbit neîncrezătoare (normal, nu?) şi i-am spus că depinde ce propunere de articol are. „Vreau să scrieţi că am demisionat din PDL!”, mă anunţă el. Şi iar am luat-o ca pe o glumă, însă el m-a asigurat că nu e, că ăsta e adevărul: a fost forţat să-şi dea demisia pentru că a pătat imaginea partidului (cu ce anume, nu a precizat, dar nu era greu de ghicit!), deşi el crede că , în realitate, le stătea în coastă mai marilor organizaţiei şi le afecta interesele.

M-a rugat să-i fac şi o poză… I-am făcut-o! Pe urmă m-a anunţat că, la alegerile din iunie vrea să candideze ca independent (n-a precizat dacă vrea să fie consilier local, ca şi până acum sau, dimpotrivă, primar). „Păi acum v-aţi gândit să demisionaţi? După ce ne-am certat atât?”, l-am întrebat eu. „Da, aşa-i, aţi fi avut de scris despre mai multe scandaluri în perioada asta şi eu v-am stricat planurile!”, mi-o întoarce el.

Aha, deci nu s-a terminat! Am aşa, senzaţia că voi mai auzi de el…. mai ales că acum am făcut, oficial, schimb de numere de telefon! Şi mai bate şi campania electorală la uşă!

Stay tuned! 😆

S-a supărat pe mine…

…ca măgarul pe sac, aş fi tentată să spun, dar din politeţe n-o fac.

Aflu, ieri, într-o discuţie despre toate cele, cu o mai veche cunoştinţă, că o mama unui băiat din oraş s-a supărat pe mine după ce am scris despre faptul că el a fost cercetat de procurorii DNA şi, apoi, judecat pentru nişte infracţiuni la regimul silvic. „Vai, nu mă aşteptam la aşa ceva tocmai din partea ei, mai ales că ne cunoştea! „, i s-ar fi plâns respectiva.

Deci, după mintea ei, ar fi trebuit să trec cu vederea un astfel de caz, chiar dacă admit că, la nivel naţional, sunt şi alte speţe mai grave, doar pentru că, prin articolele mele, îi pătam onoarea familiei. Sigur, puteam s-o fac. În momentul în care scriu despre infractori şi fapte penale, îmi aleg singură cazurile, pentru că am de unde, mai ales că eu asist la şedinţele de judecată. Dar, nu în fiecare zi se judecă o cauză de genul celei în care era parte fiul respectivei. Şi-apoi, cazul a fost tratat şi de colegii mei de la judeţ, în perioada anchetei şi chiar ei m-au avertizat că dosarul se va judeca la instanţa din oraşul meu, deci să fiu atentă la termene şi dezbateri. Puteam să nu mă conformez? Puteam, dar cu ce preţ? Să fiu sancţionată… şi pentru ce? Pentru cineva care, cu bună ştiinţă, a încălcat legea (chiar el a recunoscut, ca să beneficieze de reducerea pedepsei)? E ca şi cum aş fi ascuns mizeria sub covor.

Şi nu e singurul caz în care „nişte unii” s-au arătat revoltaţi, consternaţi, supăraţi pentru că „am îndrăznit” să scriu despre neregulile sau potlogăriile lor, doar pentru că „ce naiba, doar ne cunoaştem, eşti de-a noastră, din oraş”! Ei, na!? Şi? Asta înseamnă că faptele nu există? Da, ne cunoaştem şi, da, sunt de-a voastră, din oraş, dar spre deosebire de voi, eu mă străduiesc să fiu un cetăţean onest, să am o viaţă socială şi una privată de care să nu-mi fie ruşine; spre deosebire de voi, eu nu fur, nu dau în cap, nu deturnez fonduri, nu  distrug păduri… De ce să vă acopăr vouă prostiile? Şi de ce să nu ştie şi ceilalţi cu ce vă ocupaţi, când lumea crede că munciţi?

Pe de altă parte, mă întreb câţi dintre cei pe care „i-am supărat” că le-am dat în vileag mizeriile nu ar fi făcut la fel, dacă rolurile ar fi fost inversate? Câţi m-ar fi iertat, câţi nu ar fi scris despre mine, dacă aş fi încălcat legea? Nimeni nu vrea să vadă lucrurile şi din acest unghi, dar nu aveţi grijă, am tot timpul din lume ca să-i ajut! 🙂

Laudă-mă, gură…!

Îmi plac mult de tot oamenii modeşti. Nu contează mediul social din care provin sau nivelul de pregătire. Poate fi chiar şi un incult, dar să fie, cum spun unii, smerit, să conştientizeze care e „pătrăţica” lui….

În gimnaziu şi liceu am avut o colegă. Nu am fost în aceeaşi clasă: la gimnaziu a fost la B, în liceu, la alt profil. Dar ne vedeam mereu, în pauze şi, mai ales, la chefuri. Era frumoasă, dar nu într-atât să te dea pe spate. Avea, în schimb, sâni imenşi 🙂 Cocheta cu muzica şi, până în 1990 a cântat în deschiderea spectacolelor în care apăreau vedetele de atunci ale scenei româneşti care includeau şi oraşul nostru pe harta turneelor. Intenţiona să urmeze Dreptul, dar încă nu ştia unde (oscila între Iaşi, Bucureşti şi Cluj-Napoca), însă Revoluţia din Decembrie 1989 i-a schimbat (ca tuturor, de altfel), destinul.

S-a întâmplat să câştige un concurs de Miss şi să participe la etapa naţională, la Bucureşti. Acolo, din câte am înţeles, a pus ochii pe ea un tip bine situat social, de familie bună şi cu bani, evident, ceva mai în vârstă decât ea (dar nu boşorog), şi uite-aşa, prin 1991 sau 1992, fata s-a măritat, apoi a făcut şi un copil.

După câtva timp, am auzit că plecase din ţară, dar nu ştiam exact unde: Italia, America sau Canada. Ani la rând, nu am ştiut nimic de ea, până au început să apară zvonuri că ar fi divorţat, însă în România tot nu se întorsese.

De abia la sfârşitul lui 2011, un fost coleg de liceu a găsit-o pe Facebook şi aşa am ajuns şi eu în lista ei de prieteni. Era entuziasmată că îşi regăsise, datorită nouă, foştii colegi de şcoală, că putea revedea, în fotografii, locurile natale, profesorii, că afla ce s-a mai întâmplat în urbea noastră în ultimii 20 de ani, de când n-a mai traversat Oceanul pentru a veni în ţară. Mi-a spus că se stabilise în Canada, împreună cu soţul ei, la un an după ce o născuse pe fetiţă, pentru că a trebuit să aştepte viza. Când copilul avea 4 ani, soţul a hotărât să divorţeze şi să revină la Bucureşti. Ea şi fata au rămas în Canada, unde colega mea începuse, deja, facultatea, însă, după câte mi-a povestit, fostul partener de viaţă a continuat să o susţină financiar, pentru a se descurca.

Colega mea a devenit… critic de artă. Sincer, nu mă aşteptam la aşa ceva, nu pentru că nu ar fi avut potenţial, ci pentru că, în şcoală, nu dovedise o înclinaţie spre acest domeniu. Am observat că, în discuţiile noastre virtuale, încerca, din când în când, să arate cât de evoluată era şi că nu scăpa niciun prilej să laude societatea civilizată în care a ales să trăiască. Până la un punct, am înţeles-o, însă, dincolo de el, deja începuse să mă enerveze.Chiar şi motivul pentru care, brusc, a hotărât să-şi suspende contul de Facebook mi s-a părut exagerat: intra în producţia de texte de cultură şi pălăvrăgeala de pe Facebook îi răpea din timpul preţios… Mă rog, dacă asta simţea….

Cu vreo 10 zile înainte de Paşte, am regăsit-o în lista de prieteni. Îşi reactivase contul. Încă nu se lansase în conversaţii cu noi, dar de la Florii, încolo, a început să comenteze la pozele postate de noi, în special de mine. Din nou, am recunoscut acel aer de superioritate, afişat în urmă cu câteva luni, deşi avea grijă să nu fie atât de evident. Ca de obicei, am trecut cu vederea. Pentru mine, oamenii care încearcă să-şi laude snguri nivelul de pregătire la care au ajuns şi propriile realizări sunt demni de compătimire. Este clar că acolo, în lumea lor REALĂ, nu se simt apreciaţi şi acceptaţi şi că, din cauza asta, caută să-şi evidenţieze meritele într-un mediu în care oamenii sunt mai uşor de impresionat. Am lăsat-o să se simtă bine, deşi replici aş fi avut pentru ea…

Ieri, am avut surpriza să primesc de la ea un mail în care, eu şi amicii noştri comuni, eram făcuţi varză (în termeni politicoşi, pentru că ea nu-şi permite mârlănii, se consideră prea fină…) doar pentru că i s-a părut că i-am şters un comentariu de la o poză postată de mine pe Facebook, deşi eu şi o amică încă vedeam acel comentariu şi i-am spus amândouă asta. După ce am primit mailul, m-am uitat iar pe Facebook şi, da, comentariul respectiv nu mai era acolo şi m-am mirat, deoarece eu nu-l ştersesem. Erau două posibilităţi: să-l steargă ea sau să-l fi şters eu. Cum eu nu o făcusem, era clar că ceva nu era în regulă. Am căutat pe Google un eventual răspuns la întrebare. Şi l-am găsit: pe 18 aprilie, cineva a semnalat, pe Facebook, faptul că îi dispăruseră comentarii de pe pagina personală, iar o parte dintre prietenii ei au confirmat că au aceeaşi problemă. Am copiat link-ul respectiv şi i l-am trimis amicei ofuscate că o cenzurasem. După altă jumătate de oră sau chiar mai mult, amica dispăruse, iar, de pe Facebook. Îşi suspendase din nou contul. Explicaţia a venit după mai multe ore: o deranjase, printre altele, replica unui coleg la un comentariu de-al ei la un filmuleţ funny postat de el în grupul nostru privat. I s-a părut că fusese luată peste picior şi cică ea nu avrut să riposteze, deşi ar fi avut cu ce, însă n-a vrut să arate cât de deşteaptă e! O mulţumise, cât de cât, explicaţia mea şi link-ul doveditor, dar cred că nu au convins-o, din moment ce a ales să-şi închidă iar contul. Care cont, cică, pentru noi şi-l crease, „ca să ne cunoască virtual înainte, să vadă dacă merită să dea 5.000 de dolari pentru o călătorie în România”.

Asta chiar a pus capac. Prima mea intenţie a fost să postez conţinutul e-mail-ului ei pe Facebook, să afle toţi colegii noştri ce părere are despre noi şi cum înţelege să ne trateze, după 20 şi ceva de ani în care nimeni nu a ştiut nimic despre ea, dar nici nu s-a obosit să ne caute. Ea, care în acelaşi e-mail, îmi vorbea despre modestie şi de cât de smerit trebuie să fie un intelectual, că vezi, Doamne, oricât de educată şi cizelată e acum, ea n-a uitat să fie o persoană populară… Mda, ce să spun… după ce ne-ai făcut inculţi şi proşti, după ce ai spus că suntem toţi o apă şi-un pământ, că nu am evoluat deloc în ăştia 20 de ani, să pozezi în om de caracter de puţin cam mult, nu?

Merita să-i scriu la fel, dar am hotărât s-o fac în termeni civilizaţi, să-i spun, cu exemple din viaţa personală, cum văd eu modestia şi smerenia la oamenii cu adevărat superiori şi s-o afătuiesc să revină la sentimente mai bune, pentru că motivele invocate pentru supărarea ei sunt puerile. I-am urat succes în activitatea ei şi că aştept ca, atunci când se va simţi în stare, să-mi scrie din nou.

Nu mi-a mai răspuns… Mă credeţi că nu-mi pasă? Cu ocazia asta, am ajuns să-mi preţuiesc şi mai mult colegii plecaţi peste ţări şi mări, despre care ştiu sigur că au luat-o de jos ca să ajungă mai sus sau, chiar dacă nu au ajuns, trăiesc din muncă cinstită şi luptă în permenenţă să le ofere ceva mai bun copiilor lor. Eu nu ştiu ce a făcut fata asta, timp de 20 de ani, de când e plecată, cum a ajuns ce a ajuns; n-am întrebat-o şi nici nu mi-a zis, din proprie iniţiativă. A apărut, deodată, cu aere de om de cultură, ca unul care le ştie pe toate, să se uite la noi ca la rudele sărace, să ne judece pentru că nu suntem ca ea, că nu ne ridicăm la nivelul ei, despre care habar nu am cât de înalt e, şi să ne dea cu flit când vor muşchii ei. Ei bine, aş fi vrut să-i spun că sunt convinsă că noi, rupţii în fund, ăştia care am rămas în România, sau care am plecat să spălăm podele prin Italia ori să culegem căpşuni prin Spania, suntem mai tari decât ea, pentru că avem ce n-a avut şi nu va avea ea cu toate facultăţile ei de artă la un loc: MODESTIE, CARACTER şi SUFLET! Şi că ar trebui să se uite mai bine în oglinda conştiinţei, înainte să se apuce să arunce cu vorbe grele în noi. Că, mai bine ar face acte de caritate cu acei 5.000 de dolari pe care avea de gând să-i cheltuiască venind în România. Că suntem sătui de ipocriţi. Şi că putem să trăim fericiţi şi fără a o mai revedea vreodată…

Discriminare

Aflu de la ştiri că Ministerul Turismului a adresat Guvernului solicitarea ca şi ziua de 30 aprilie să fie declarată liberă, pentru bugetari. Asta, pentru că 1 Mai, care e deja sărbătoare legală, pică într-o zi de marţi. Şi, uite-aşa, angajaţii de la stat ar putea beneficia de patru zile libere, pentru că va fi inclus şi weekend-ul.

Să fiu bine înţeleasă: nu am nimic cu bugetarii, mai ales pentru că am mulţi amici care lucrează în sistem. Dar nu pot să nu observ că, mereu, au aceeaşi problemă cu sărbătorile legale: niciodată nu cad în ziua potrivită, ba e marţi şi nu luni, ca să fie după duminică şi, astfel, să prelungească weekend-ul; ba e miercuri şi nu joi, ca să poată spera că va fi liber şi vineri, ca să înceapă mai repede weekend-ul; ba că ziua aia liberă (cum ar fi, de exemplu, prima zi de Rusalii sau 15 august-Adormirea Maicii Domnului sau Sf. Maria Mare) e taman duminică şi nu mai are niciun farmec.

Eu ce să mai spun? Sau alţii ca mine, care lucrează în sistemul privat, care nu mereu beneficiază de „liberele” astea? Mă simt frustrată că nu am liber decât în prima zi de Paşte şi de Crăciun, că lucrez în Vinerea Mare, că eu nu ştiu ce înseamnă să nu merg la muncă de Rusalii, de 15 august şi de 1 Mai, că sunt la datorie pe 1 Decembrie. Că n-am nicio şansă de a prelungi, cu dezlegare de la şefi sau de la lege, perioadele cu zile libere. Că lucrez şase zile din şapte şi că (asta v-am mai spus de un milion de ori) ziua liberă din săptămână e sâmbăta, nu duminica, prin urmare nu-mi pot programa nicio ieşire în weekend, cu excepţia situaţiilor (extrem de rare) când mă învoiesc, iar motivul e întotdeauna „o problemă de familie ce trebuie urgent rezolvată”.

Mă întreb: nu miroase, un pic, a discriminare? Adică de ce numai bugetarii au dreptul la săptămâna de lucru de 5 zile (cu aşa-numita „vinerea scurtă”, când programul se termină la 13.30, dar angajaţii numără orele până la sfârşitul programului încă de când îl încep şi toată ziua nu-şi fac altceva decât planuri pentru weekend), dreptul la sărbători legale şi, mai nou, dreptul la zile libere suplimentare, tocmai pentru că sărbătorile legale pică la mijlocul săptămânii, nu la sfârşitul ei. Ştiu, ştiu, îmi veţi băga sub nas Codul Muncii, dar fac ceva pe el: nu e pentru toţi angajaţii?

Sunt conştientă că sunt domenii unde chiar nu se poate să fie toată lumea liberă, dar acolo unde e posibil, de ce nu e? 🙂

În plus, nu înţeleg un lucru: dacă ziua liberă e marţi, cum e anul ăsta, 1 Mai, de ce trebuie să fie liberă şi cea din 30 aprilie? Pentru că sâmbătă şi duminică stai acasă, luni vii la muncă şi apoi iar eşti nevoit să rămâi acasă? Aud, tot la ştiri, că administratorii de pensiuni vor să fie legalizată mini-vacanţa de 1 Mai, pentru a se încuraja turismul autohton. Mini-vacanţă tot pentru bugetari, nu? Şi se mai plâng că le-au tăiat din salarii, din sporuri, din bonuri de masă! Uite că tot au primit ceva, în compensaţie: muuuulte zile libere şi mini-vacanţe! Păi, na: şi salariu mare, şi multe zile libere nu se poate (doar şefii au dreptul la ele, că doar de aia sunt şefi!).

Dar, aşa sunt unii, nimic nu-i mulţumeşte. Oricât li s-ar da, nu e suficient, iar dacă li se ia, oricât ar fi de puţin, e prea mult, e chiar o tragedie! Daţi-mi mie un post de bugetar şi vă jur că n-am să mă plâng. Şi o să vă povestesc şi ce bine m-am distrat în zilele libere, chiar dacă nu m-ar da banii afară din casă. Pentru că ştiu ce înseamnă să merg la muncă în zilele când alţii pot să doarmă până la prânz şi să-şi programeze ieşirile cu prietenii, în orice weekend.

Dar, pentru că ştiu că nu mă puteţi ajuta, eu rămân la impresia că, în România, a fi bugetar înseamnă să fii un mare norocos. Admit că pe unii i-am supărat cu aceste rânduri.  Dar, cu siguranţă, ei sunt tot… bugetari 😆