Joaca de-a scrisul

V-am spus de o mie de ori (vorba vine) cum am ajuns eu la ziar. Nu mai povestesc, pentru că risc să vă pierd pe drum 😆 Dar v-am zis, oare, cum am început să scriu? Nu mă refer la momentul în care am învăţat să scriu (pe la 5 ani), ci la felul în care am făcut-o la modul serios.

Se spune (de fapt, profesorii şi colegii de şcoală spuneau) că eram bună la română. Dar puţini ştiu că, până printr-a VI-a sau chiar începutul clasei a VII-a,  tata (învăţător de meserie) era adevăratul autor al compunerilor mele. Deşi îmi plăcea să citesc, şi nu mă refer numai la acea listă obligatorie de lecturi de vacanţă (nu ştiu dacă se mai „poartă”  şi-n zilele noastre), deşi mergeam des la biblioteca şcolii (atunci când bibliotecara catadicsea să fie la program), nu-mi plăcea să-mi bat capul cu recenzii, fişe de lectură şi compuneri. Eram leneşă.

Tata, însă, era autorul perfect. Respecta planul de idei, găsea cuvintele tematice….tot. Nu făcea teme de nota 10 (ar fi fost culmea tupeului să-i cer aşa ceva!), dar scotea câte un 8 sau 9 pentru iubita sa odraslă.

Prima mea compunere am făcut-o în joacă, doar să mă conving că ştiu şi eu să leg trei fraze care să mai aibă şi înţeles. Ni se ceruse să descriem o zi de vară, în vacanţă, la bunici. Nu prea mi-am petrecut eu vacanţele de vară la bunici. Nu-mi plăcea la ţară, nu mă încânta ideea de a fi departe de părinţi,  de a merge la wc în fundul curţii şi de a face baie în lighean, în mijlocul camerei (acopeream toate geamurile, chiar şi gaura cheii, ca să nu mă vadă nimeni în fundul gol). Totuşi, am scos un text foarte bun, pentru că am surprins exact imaginea satului cu uliţe prăfuite şi pustii, când ţăranii erau la muncile câmpului, imagine care nu putea să nu-mi rămână pe retină, pentru că numai asta vedeam când stăteam în poarta bunicilor mei.

De abia în anii de liceu mi-am meritat, cu adevărat, gama de note de la 8 la 10 la limba română şi acel 8 şi ceva de la Bac (unde nu am copiat…)

La 11 ani am început, în joacă, şi un jurnal personal. Am hotărât să scriu în el până la 18 ani, dar m-am oprit pe la 33 şi un pic. Aş fi continuat, dacă aş mai fi avut timp şi pentru el 🙂 Am glumit, n-a fost numai asta!

În joacă am scris, prima dată, la Radio, la emisiunea aia care, ulterior, m-a făcut să mă gândesc la o activitate în media. Cei care îmi cunoaşteţi blogul, ştiţi povestea, n-o mai repet, că iarăşi risc să vă pierd pe drum 😆

Ziua când am păşit prima oară în redacţie n-a fost chiar o joacă, ci doar primul articol. Eu îmi imaginam că o să-l scriu peste vreo lună, după ce voi fi mers prin toate locurile posibile şi la toate evenimentele de presă,  nu din a treia zi. Chiar şi atunci era cam târziu pentru ei: „Băi, tu de când eşti la noi ai scris vreun rând?”, dar eu tot nu am luat chestia asta în serios: Nu credeam nici că articolul despre Ziua Mondială a Mediului (scris împreună cu, pe atunci, doar colega, în prezent, redactorul-şef adjunct) va vedea vreodată lumina tiparului, motiv pentru care, înainte de a-l trimite la corectură nici nu l-am semnat. A doua zi am aflat că, după ce plecasem acasă (făceam naveta şi trebuia să fug la autobuzul de 6 seara), redactorul-şef era disperat că nu-mi ştie numele. Mi-am văzut, totuşi, iniţialele (care aminteau de un celebru personaj din media românească), ceea ce înseamnă că a fost cineva care şi-a reamintit de momentul în care m-am prezentat 😆

Nu mi-am luat articolele în serios nici în următoarele zile, săptămâni sau luni (ani e prea mult spus). Întotdeauna aveam un sentiment ciudat când mi le citeam. Pe vremea aceea nu scriam pe calculator decât atunci când se întâmpla să vin în redacţie, pentru că, financiar, nu-mi puteam permite să cumpăr unul. Scriam pe foi A4 şi-mi trimiteam textele pe fax. Cineva le prelua şi le tehnoredacta. De aceea, ori de câte ori îmi vedeam articolele în pagina de ziar, nu-mi venea să cred că da, ale mele sunt, că eu eram autoarea, doar erau însoţite şi de numele meu. Acelaşi sentiment mă mai încearcă şi acum. Dacă aţi putea citi jurnalele mele din adolescenţă, aţi înţelege de ce: eram o catastrofă! 😆

În joacă am început să scriu şi pe blog. Am văzut undeva, pe un site de socializare (Netlog), pe pagina de profil a unei fete, un link ce m-a condus către blogul ei. Era pe blogspot. Am vrut să aflu ce e cu blogspot-ul ăsta şi aşa m-am pomenit făcându-mi blog. În joacă (pentru că n-aveam nicio idee), am scris prima postare. Pe urmă, m-am gândit că blogul ar putea fi locul în care aş putea să-mi vărs toate supărările acumulate în munca mea. Observaţi şi voi că n-a fost chiar aşa. Am citit sute de bloguri, mă captivau poveştile de viaţă ale altora,  experienţele prin care trec. Îmi place şi acum să-mi imaginez cine se află în spatele unui nume, mai mult sau mai puţin real.

Deşi toată viaţa am considerat scrisul doar o joacă, el s-a transformat încet, dar sigur, într-o pasiune şi din el am ajuns să trăiesc. Nu mă mai văd făcând altceva, nu mă mai imaginez în altă parte decât în faţa unui calculator, povestind despre alţii şi interacţionând cu lumea.  Sunt un pic dependentă şi de net, dar trag de mine să socializez şi dincolo de spaţiul virtual (în fond, a fi reporter înseamnă a merge peste tot şi de a te întâlni cu oamenii). Asta este, însă, o altă poveste, v-am mai spus-o cândva şi nici pe ea n-o mai repet, pentru că vă pierd pe toţi!… 😆

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s