Sunt pe invers…

…sau, în orice caz, normală nu-s. Profesional vorbind. Ştiţi că niciodată nu mi-a plăcut să mi se spună ziarist sau jurnalist. Dintr-un milion de motive: n-am studii de specialitate, am învăţat meserie la locul de muncă (deşi câte ceva despre ce înseamnă ea mai ştiam) şi din cărţi, nu am întotdeauna reacţiile unui ziarist, atunci când mă aflu în posesia unor informaţii (eu nu mă arunc să scriu imediat, fac multe săpături înainte, ca să aflu cam ce aş risca dacă aş da ştirile acelea….) şi aşa mai departe.

Spun că nu-s normală pentru că sunt genul de „scriitor la ziar” care, deşi ascultă mult şi des „Radio Şanţ”-ul, nu mă las niciodată dusă de val şi nici de dorinţa de a-mi adjudeca prima pagină cu informaţiile preluate de la bursa zvonurilor chiar dacă, uneori, ele se dovedesc a fi adevărate sau justificate. Atunci când, totuşi, sunt nevoită să-mi încalc propria-mi regulă, verific fiecare informaţie şi mă asigur că am numele sursei, chiar dacă nu-l fac public. Mai nou, mă asigur că am fie poze, fie înregistrări audio-video, pe care, tot aşa, nu le-aş face publice decât în eventualitatea în care s-ar găsi vreo persoană care să mă contrazică ori, mai rău, să mă dea în judecată (asta încă nu s-a întâmplat 😀 ).

Da, sunt prudentă. Şi n-am să vă mint. Fără a fi egoistă, mă gândesc, mai întâi, la mine, la ce mi s-ar putea întâmpla dacă am greşit scriind despre ceva sau cineva, ce risc dacă ajung în instanţă, ce repercusiuni ar avea toate astea în activitatea mea viitoare. De abia după aceea mă pun în locul persoanei despre care scriu, ca să înţeleg ce simte şi în ce măsură îl afectează articolele mele.

Nu-mi place să lovesc, nici să rănesc, deşi au fost, sunt şi, cu siguranţă, vor mai fi cazuri în care mi-aş dori şi chiar aş avea mijloacele prin care aş putea să-i pun la zid pe unii şi să-i pot toca, pentru câte mi-au făcut în viaţa de zi cu zi. Întotdeauna mă gândesc la clipa de după, atunci când nu mai există nici nervi, nici furie, nici dorinţă de răzbunare.  Când pot judeca limpede şi să conştientizez răul pe care tocmai l-am făcut. Când foarte greu mai poţi îndrepta ceva.

Ca să înţelegeţi cum sunt şi cum gândesc eu, trebuie să vă spun că, întotdeauna, inclusiv în relaţia cu ai mei colaboratori, mă comport mai întâi ca un om, şi abia apoi ca un reporter. Eu nu fac niciodată uz de calitatea mea de reprezentant al presei, pentru că am observat că foarte mulţi se înhibă în faţa unui reportofon sau a unui aparat de fotografiat. Nu e la fel când am de-a face cu şefi de instituţii, primari etc., pentru că ei n-au niciodată trac 😆

Îmi place să câştig încrederea interlocutorilor mei discutând cu ei despre orice, nu numai despre ceea ce mă interesează din punct de vedere profesional. Este foarte important ca ei să fie siguri că tot ceea ce vorbim off record rămâne doar între noi, chiar dacă informaţiile mă ajută în documentarea pentru anumite articole. Îmi place să ştiu că am surse credibile, pe care mă pot baza şi la care pot apela atunci când am nevoie şi nu-mi permit „derapaje”. Tocmai de aceea, greşelile neintenţionate, născute din neatenţie sau din percepţia greşită a unei situaţii, mi-au fost mereu iertate şi n-a fost nevoie să mă văd cu oamenii la tribunal.

Nu-s omul care scrie „după ureche” sau, atunci când nu-s sigură de veridicitatea informaţiei, să se ascundă în spatele pamfletului. Dintru început am numit asta lipsă de profesionalism. Însă, tocmai această mentalitate a mea, de a folosi doar surse oficiale sau credibile îmi aduce, mereu, probleme la serviciu. Mereu mi se spune: „Băi, tu n-ai auzit de surse neoficiale?” şi mereu spun că da, însă eu nu le folosesc. Şi să vă mai spun şi de ce. Neoficiale pot fi şi sursele oficiale, dar care vor să rămână anonime. Numai eu ştiu câte artificii aflate la limita deontologiei profesionale recurg, unoeri, pentru ca sursa neoficială să nu intre într-un text dar, la nevoie, să poată confirma, oficial, informaţia.

Ştiu că, dacă toată presa ar trebui să se bazeze doar pe surse oficiale, multe ziare, mai ales tabloidele, ar da faliment. N-ar fi o mare pagubă, dar trebuie să acceptăm că există cititori şi pentru astfel de publicaţii. Ele nu au surse oficiale, ci mai mult neoficiale, de unde şi scandalurile pe care le provoacă. Dar… ăsta e specificul respectivelor ziare, iar despre felul în care îşi fac ele treaba, am mai scris şi nu mă mai repet.

De ce am scris aceste rânduri? Tocmai am urmărit o înregistrare cu un redactor-şef de ziar care, la o întâlnire cu elevi de clasa a XII-a, îi îndeamnă pe adolescenţi să trimită pe adresa redacţiei bârfe despre profesori, cu promisiunea că  ziarul le va publica, dar fără să precizeze sursa. Asta mi-a reamintit despre ceea ce ni s-a cerut, odată, la o şedinţă: să tragem cu urechea la ce discută, pe holuri sau la evenimente mai mult sau mai puţin publice, persoane importante pentru ca, mai apoi, să scriem texte-pamflet despre ceea ce aflăm. N-am făcut-o niciodată şi nici n-aş face-o. Chiar azi discutam cu cineva despre cât de important e să aibă cineva încredere în omul cu care stă de vorbă şi că nu aş putea s-o fac pe spionul nici dacă aşa îmi risc locul de muncă. Foarte bine, mă duc să mătur scări de bloc, dar tot liniştită mă culc noaptea.

De aceea spun că eu sunt pe invers. Am observat că ziariştii adevăraţi calcă pe cadavre, şi la propriu, şi la figurat, ca să reziste în breasla asta. Că nu mai ţin cont de nimic atunci când sunt obligaţi să obţină o informaţie, fiind în stare să-şi vândă şi familia pentru ea, că de conştiinţă nu mai putem vorbi, fiind anulată deja. Eu îmi cunosc limitele. Pentru mine,  nimic nu e mai important decât să nu-mi fie ruşine cu mine însămi atunci când mă privesc în oglindă sau când ies pe stradă. Şi că, atunci când voi pune punct activităţii (vedeţi, nu-i spun „carieră”) de reporter, cei care mă cunosc sau cei care vor afla  cu ce m-am ocupat ani la rând, să mă vadă exact cum mi-am dorit cât timp am scris despre ei: UN OM.

4 gânduri despre “Sunt pe invers…

    • Mulţumesc! Nu mă voi schimba, pentru că aşa am fost de la început. Nu e greu decât pentru ceilalţi, care trebuie să mă suporte (preofesional, nu au ce să-mi reproşeze, sunt corectă 😆 ). Când s-or plictisi….

  1. Bravo! De fapt acesta este un adevărat jurnalist.
    Eu am studiile necesare, dar nu sunt nici pe jumătate din jurnalistul care ești tu. Și nici nu practic, încă… sau poate niciodată.
    Verificarea informației este una din legile de bază a jurnalismului. Nu ești tu pe invers, ci ceilalți.

    • Aşa ar trebui să spun şi eu, că nu eu sunt pe invers, ci ceilalţi, dar într-o societate în care tot ce e anormal e la putere, a fi normal înseamnă să fii pe invers. Cel puţin, eu aşa mă simt 🙂

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s