Şefa mare, şefa mică

Niciodată nu le-am cunoscut. Am interacţionat destul de rar cu ele, pentru că eu, fiind corespondent local, merg destul de rar în redacţie. Ţin legătura cu ai mei colegi prin telefon, e-mail şi, mai nou (pentru că asta e moda), prin Facebook. Dar cu şefele (cea mare=redactorul-şef; cea mică=redactorul-şef adjunct) nu-s „prietenă” pe nicio reţea de socializare. Ştiu că şefa mare are cont pe Facebook, aproape zilnic mă uit pe wall-ul ei, dar nu am simţit până acum nevoia să apăs butonul „add friend”.

Dar nu despre asta vreau să scriu azi, ci despre cele două aşa-zise şefe ale mele, cea mare şi cea mică. N-am ştiut cât de diferite sunt, până când cea mare nu a lipsit mai bine de doi ani de la serviciu, timp în care a dat naştere la doi copii. De fapt, nu am ştiut nici când a născut primul copil, nici când a intrat în prenatal. Amuzant e că multă vreme nu am ştiut nici faptul că soţul ei este un alt coleg de redacţie (pentru că nu am ştiut că numele cu care el îşi semnează articolele este pe jumătate un pseudonim, iar ce credeam că este numele lui de familie era, de fapt, unul dintre prenumele lui 😆 ). Am aflat, absolut întâmplător, de la o cunoştinţă din televiziunea locală. Eram total ruptă de nişte chestii, dar eu am vrut să fie aşa. Vroiam să ştiu cât mai puţin, să nu am la ce mă gândi şi comenta. Nu-mi place să mă bag prea mult în vieţile celorlalţi.

Mi-am dat seama că şefa mare nu e la post după mai bine de jumătate de an, când tot mă suna o altă colegă, să-mi ceară fel de fel de lămuriri despre textele mele, să-mi facă observaţie, să-mi propună idei de articole. Nu înţelegeam de când are mână liberă la dat ordine şi de a se răţoi la mine când nu-i convenea ceva. Nici după ce „misterul” a fost dezlegat nu am ştiut că, de fapt, respectiva colegă era pe post de redactor-şef adjunct, nu redactor-şef. De abia după mai multe săptămâni, când telefoanele ei au încetat, la fel şi răţoielile, am aflat că nu făcuse faţă noilor sarcini de serviciu şi preferase să revină pe domeniul ei (oricum, ca lider, a fost varză, mai bine zis, isterică; recunosc, însă, că e o profesionistă pe domeniul ei. De unde rezultă că, oricât ar fi de buni, nu toţi merită să fie şefi).

Cât timp a lipsit şefa mare am reuşit s-o cunosc, profesional vorbind, pe şefa mică. Am mai avut şi câteva „bubuieli”, inevitabile, ca peste tot, de altfel, dar per total, am colaborat foarte bine. Nu cred că am ceva să-i reproşez, decât, poate, numai dacă aş ţine cu tot dinadinsul (dar nu e cazul).

Când a născut a doua oară şefa mare am aflat de pe Facebook. Văzusem cu câteva săptămâni înainte poze cu ea însărcinată şi mi-am dat seama că mult nu mai are până la soroc. Şi aşa a fost, dovadă a stat prima poză cu noul bebeluş. Chiar o invidiam, dar nu pentru copil, ci pentru că avea ocazia de a-şi prelungi şederea acasă şi făceam calcule cu privire la revenirea ei la muncă. Îmi imaginam că asta se va întâmpla, cel mai devreme, în primăvara asta, dacă avea de gând să stea cu bebele numai un an, nu doi. Dar mă înşelam.

Nu am realizat că s-a întors decât la sfârşitul lui octombrie 2011, când am fost convocată la o şedinţă. Când am văzut-o pe hol, am crezut că venise în vizită căci, na, cel mic al e avea doar 5-6 luni. De abia când a început şedinţa şi am văzut cine o conduce, am înţeles că îşi preluase atribuţiunile. În şedinţa aia, ţin minte că le-a spus fetelor (colegele mele), să se obişnuiască cu ideea că a revenit la post, că ea niciodată nu renunţat la el şi că, pentru ele, n-ar trebui să pară un Bau-Bau, doar pentru că, mai bine de doi ani, altcineva le fusese şefă. A mai fost atunci şi o ciocnire între ea şi şefa mică, pe motiv că aceasta nu avusese, cât timp a lipsit cea mare, aceeaşi viziune editorială cu a ei. Nou-venita încercase să sugereze că, în anii în care a lipsit, înlocuitoarea a cam scăpat ziarul din mână şi că el nu este deloc interesant. Evident că şefa mică s-a supărat, dar nu ştiu cât i-a păsat celei mari. În plus, şefa mică i-a repoşat şefei mari că afişează o atitudine de superioritate faţă de toată lumea şi că, atunci când ne citeşte textele, înainte de corectură, se strâmbă, pufneşte, îşi dă ochii peste cap, ca şi cum ar citi bazaconii, nu articole bune de trimis în pagină.

N-am dat prea mare importanţă discuţiilor de genul ăsta. Nu că nu m-ar interesa ce se întâmplă acolo dar, atunci când nu am legătură cu un subiect, nu-mi încarc memoria cu amănunte care nu mi-ar folosi. Dar, în drum spre casă, mintea mea a început să lucreze. Am dat timpul înapoi cu 2-3 săptămâni şi de abia atunci am conştientizat că şefa mare se întorsese fix în perioada asta. Am înţeles de ce, zile la rând, textele mele ori nu intrau, ori erau de-a dreptul mutilate (mai mult ca sigur, din lipsă de spaţiu, dar în momentele acelea, când le descopeream fără niciun înţeles, de parcă erau scrise de un retardat, aveam convingerea că şefei mici i se pusese pata pe mine), că ziarul însuşi arăta altfel, mai nu ştiu cum, simţeam că s-a schimbat ceva, nu neapărat în bine sau rău, dar era clar că era o influenţă din partea cuiva, când se aranjau toate în pagină. Dar să mă gândesc la ea, la şefa mare… niciodată!

În zilele care au urmat, mi s-a părut că avea de gând să revoluţioneze tot. Ne-a impus teme săptămânale (ale mele au fost, până la un punct, un pic exagerate, ca să nu le spun absurde, dar m-am descurcat), mă suna foarte des, avea tot felul de nemulţumiri… nu-mi convenea, pentru că în doi ani, cu excepţia acelei colege care se văzuse pe post de conducere şi era depăşită de situaţie (cum ea însăşi a mărturisit mai târziu), nimeni nu se ţinuse atât de capul meu. De abia aşteptam concediul din decembrie, ca să mă rup un pic de nebunia asta şi să mă odihnesc. Dar nu am reuşit, din cauza bolii despre care v-am povestit şi care m-a ţintuit la pat trei săptămâni.

La scurtă vreme după ce am revenit la muncă, au început ninsorile, codurile de toate culorile, nămeţi ş.a.m.d. N-au mai fost teme (cel puţin pentru mine). Dar, după ce s-a încheiat şi perioada asta…. ce credeţi? exact, au reînceput telefoanele şi, ulterior, temele 😆

Acum câteva zile, am mers, împreună cu şefa mare şi încă o colegă la o întrunire ce avea legătură cu o campanie iniţiată de redacţie. Îmi făceam mari probleme cu privire la ceea ce aş putea să le spun celor din faţa noastră, cum ar trebui să mă comport în faţa lor, pentru că, de când sunt reporter, niciodată nu mi-a plăcut să ies în evidenţă vorbind, ci scriind. Bucuria mea a fost că şefa mare a jucat rolul de amfitrion, iar eu a trebuit să fac poze (alt lucru care îmi place foarte mult). Dar asta nu a însemnat că nu am fost atentă la comportamentul şi limbajul ei, la felul în care se adresa celorlalţi. În permanenţă, am avut senzaţia că vrea să domine, lucru care îi înhiba pe cei care ar fi trebuit să discute cu ea, nu doar s-o asculte. Pe urmă, mi-am zis că e posibil să mă înşel şi că, în situaţia ei, m-aş fi putut comporta exact la fel. Deşi aş fi putut face eu textul, tot ea a vrut să-l scrie şi l-am aşteptat cu interes, pentru că mă implicasem destul de mult în organizarea evenimentului.

Bineîneţels, nu l-a scris rău (nici n-avea cum, s-o spunem drept!). Dar nu l-a scris cum mă aşteptam. Cum l-aş fi scris eu. Era prea puţin, laconic şi sunt sigură că asta au gândit şi interlocutorii ei, despre care ştiu că le place să-şi citească numele şi să-şi vadă pozele în ziar.

Azi, şefa mică a scris un articol pe aceeaşi temă, în urma unei întâlniri similare, dar cu alţi interlocutori. Textul era însoţit, pe site-ul ziarului, şi de un montaj video de la eveniment. De la primele imagini mi-am putut da seama că articolul oglindea întocmai cele întâmplate, dar am ţinut să văd filmul tocmai pentru a avea confirmarea că totul a depins de amfitrion. Şefa mică a scos exact genul de articol pe care aş fi vrut să-l văd şi de la şefa mare, cu o zi în urmă: cu detalii, plin de substanţă.  Iar înregistrarea video arăta că aceeaşi şefă mică a respectat întocmai cerinţele şi obiectivele întrunirii, reuşind să capteze atenţia publicului auditor, care i-a răspuns la întrebări.

Şi lipsea ceea ce am remarcat la şefa mare: atitudinea de superioritate.  Şefa mică a reuşit să-i facă pe ceilalţi să se simtă în largul lor, să coopereze, să fie activi.

Comparându-le pe cele două, m-am întrebat cum pot face echipă, fiind atât de diferite? Probabil, pentru că se completează, dar nu cred că e doar asta. Apoi, m-am mai întrebat de ce şefa mare pare mai stresată şi un pic mai încrâncenată decât cea mică, deşi ambele fac aceeaşi muncă. E drept că responsabilităţile se împart, că şefa mică vine la serviciu mai devreme, cea mare de abia după-amiază şi stă până spre miezul nopţii….

….şi atunci mi-am reamintit un alt episod. În ziua când am participat, împreună cu şefa mare, la acel eveniment despre care tocmai v-am relatat, într-un moment de sinceritate, mi-a povestit câte ceva despre  grijile care şi le face în legătură cu problemele de sănătate ale unor persoane apropiate şi despre nişte drumuri pe care trebuie să le facă o dată la trei luni, pentru ca lucrurile să fie ok…

I-am văzut partea umană. Am simţit că, în spatele aşa-zisei aroganţe, se află, totuşi, o femeie ca oricare alta, care încearcă să facă faţă tuturor problemelor. Că e genul de luptătoare care merge înainte, fără să se victimizeze. Care a înţeles că totul reprezintă alegerile ei, pe care şi le asumă, permanent.

Poate că şefa mică nu are aceleaşi probleme. Poate că ea nu se stresează mai mult decât trebuie. Poate e altă fire şi nu se consumă. Poate, de aceea, latura ei umană a fost mai simplu de remarcat de toată lumea.

Oricum ar fi, experienţa ultimelor zile mi-a demonstrat, încă o dată, că nu pot înţelege pe deplin un om decât după ce-l cunosc şi că aparenţele aproape întotdeauna m-au condus spre concluzii greşite. Dacă, până mai ieri, pentru mine, şefa mare era nebuna pe care o înjuram aproape zilnic, azi este aşa cum ar fi trebuit s-o percep de la început: um om obişnuit, care nu e scutit de problemele pe care le avem cu toţii, doar pentru că e şefă. Că îşi face bine treaba, chiar dacă eu sau alţii credem contrariul şi că, dacă nu ar avea acest fel de a fi, diferit de al nostru, n-ar fi fost în locul în care e. N-ar mai fi redactor-şef.  Chiar dacă ne e greu sau nu ne convine să recunoaştem, întotdeauna vom găsi omul potrivit în locul potrivit. Bineînţeles, cu mici excepţii. Dar şi ele confirmă regula! 😀

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s