Pe drum

De ieri sunt pe drum. Am parcurs peste 500 km. Am ajuns până la Castelul Jidvei, iar aseară eram la Alba-Iulia. Am înnoptat la un hotel de trei stele din Sebeş.
Azi dimineaţă, la 10 admiram centrul Sibiului. Am vizitat, în sfârşit, Brückenthal-ul, dar şi o expoziţie de reptile.
Acum sunt în drum spre Braşov, unde voi vizita Târgul de turism.
A fost frig, am răcit puţin, dar sunt încărcată pozitiv.
Scriu de pe telefonul mobil, aşa că mă opresc aici. Voi reveni în zilele următoare cu…poveşti!

Anunțuri

În aşteptare

În weekend s-ar putea să plec. În Ardeal 🙂 Spun „s-ar putea”, deoarece încă nu am primit OK-ul de la şefi. Sigur, îmi puteam lua două zile libere, dar deplasarea are legătură şi cu profesia, aşa că, în schimbul acelor zile, am propus fotoreportajul.

Aşadar, sunt în stand-by. Planuri nu-mi fac. Traseul şi obiectivele de vizitat sunt în sarcina altora. Nu mă interesează nici dacă va ploua sau va ninge, deşi zilele astea a fost mai rece decât săptămâna trecută, iar azi-noapte şi dimineaţă a plouat. Nu-mi doresc altceva decât să ies puţin din rutină. Iarna asta mi-a stors toată energia (întâi boala, apoi ninsorile, troienile, gerul…), nu mai am răbdare până înfloresc pomii, e prea cenuşiu în jur, oamenii sunt supăraţi şi nervoşi (de ce n-ar fi, la vremurile astea?) şi simt că, dacă nu schimb un pic „decorul”, în campania electorală pentru localele din 10 iunie, s-ar putea s-o iau razna (oricum, mult nu mai am 😆 ).

Deci, sper să primesc OK-ul în seara asta. Şi anul trecut am fost într-o deplasare asemănătoare şi n-am avut probleme cu serviciul. Acum, să vedem ce va fi. Observ că răspunsul vine mai greu 🙂

Update: A venit şi OK-ul. Deci, pleeeeec!!!

Căutarea „cea mai cea” :)

Cineva a ajuns pe blogul meu scriind asta: „în albul unei foi…..unde nu am reuşit să scriu….nu pentru că nu aş fi ştiut ce, ci pentru că sărace mi s-au părut toate cuvintele…..am regăsit culorile sufletului meu, am mângâiat locurile goale cu bătaia inimii mele şi am simţit emoţii pe care nici un pix nu le-ar putea descrie …..pe o foaie albă a tăcerii e tot ceea ce nu am zis … dacă ochii tăi reuşesc să vadă peste cuvinte ….vei zări peisajele sufletului meu…..şi pe mine…..”

Recunosc, aşa ceva nu am scris niciodată. Dar e căutarea „cea mai cea” de care am avut parte vreodată 😀

Joaca de-a scrisul

V-am spus de o mie de ori (vorba vine) cum am ajuns eu la ziar. Nu mai povestesc, pentru că risc să vă pierd pe drum 😆 Dar v-am zis, oare, cum am început să scriu? Nu mă refer la momentul în care am învăţat să scriu (pe la 5 ani), ci la felul în care am făcut-o la modul serios.

Se spune (de fapt, profesorii şi colegii de şcoală spuneau) că eram bună la română. Dar puţini ştiu că, până printr-a VI-a sau chiar începutul clasei a VII-a,  tata (învăţător de meserie) era adevăratul autor al compunerilor mele. Deşi îmi plăcea să citesc, şi nu mă refer numai la acea listă obligatorie de lecturi de vacanţă (nu ştiu dacă se mai „poartă”  şi-n zilele noastre), deşi mergeam des la biblioteca şcolii (atunci când bibliotecara catadicsea să fie la program), nu-mi plăcea să-mi bat capul cu recenzii, fişe de lectură şi compuneri. Eram leneşă.

Tata, însă, era autorul perfect. Respecta planul de idei, găsea cuvintele tematice….tot. Nu făcea teme de nota 10 (ar fi fost culmea tupeului să-i cer aşa ceva!), dar scotea câte un 8 sau 9 pentru iubita sa odraslă.

Prima mea compunere am făcut-o în joacă, doar să mă conving că ştiu şi eu să leg trei fraze care să mai aibă şi înţeles. Ni se ceruse să descriem o zi de vară, în vacanţă, la bunici. Nu prea mi-am petrecut eu vacanţele de vară la bunici. Nu-mi plăcea la ţară, nu mă încânta ideea de a fi departe de părinţi,  de a merge la wc în fundul curţii şi de a face baie în lighean, în mijlocul camerei (acopeream toate geamurile, chiar şi gaura cheii, ca să nu mă vadă nimeni în fundul gol). Totuşi, am scos un text foarte bun, pentru că am surprins exact imaginea satului cu uliţe prăfuite şi pustii, când ţăranii erau la muncile câmpului, imagine care nu putea să nu-mi rămână pe retină, pentru că numai asta vedeam când stăteam în poarta bunicilor mei.

De abia în anii de liceu mi-am meritat, cu adevărat, gama de note de la 8 la 10 la limba română şi acel 8 şi ceva de la Bac (unde nu am copiat…)

La 11 ani am început, în joacă, şi un jurnal personal. Am hotărât să scriu în el până la 18 ani, dar m-am oprit pe la 33 şi un pic. Aş fi continuat, dacă aş mai fi avut timp şi pentru el 🙂 Am glumit, n-a fost numai asta!

În joacă am scris, prima dată, la Radio, la emisiunea aia care, ulterior, m-a făcut să mă gândesc la o activitate în media. Cei care îmi cunoaşteţi blogul, ştiţi povestea, n-o mai repet, că iarăşi risc să vă pierd pe drum 😆

Ziua când am păşit prima oară în redacţie n-a fost chiar o joacă, ci doar primul articol. Eu îmi imaginam că o să-l scriu peste vreo lună, după ce voi fi mers prin toate locurile posibile şi la toate evenimentele de presă,  nu din a treia zi. Chiar şi atunci era cam târziu pentru ei: „Băi, tu de când eşti la noi ai scris vreun rând?”, dar eu tot nu am luat chestia asta în serios: Nu credeam nici că articolul despre Ziua Mondială a Mediului (scris împreună cu, pe atunci, doar colega, în prezent, redactorul-şef adjunct) va vedea vreodată lumina tiparului, motiv pentru care, înainte de a-l trimite la corectură nici nu l-am semnat. A doua zi am aflat că, după ce plecasem acasă (făceam naveta şi trebuia să fug la autobuzul de 6 seara), redactorul-şef era disperat că nu-mi ştie numele. Mi-am văzut, totuşi, iniţialele (care aminteau de un celebru personaj din media românească), ceea ce înseamnă că a fost cineva care şi-a reamintit de momentul în care m-am prezentat 😆

Nu mi-am luat articolele în serios nici în următoarele zile, săptămâni sau luni (ani e prea mult spus). Întotdeauna aveam un sentiment ciudat când mi le citeam. Pe vremea aceea nu scriam pe calculator decât atunci când se întâmpla să vin în redacţie, pentru că, financiar, nu-mi puteam permite să cumpăr unul. Scriam pe foi A4 şi-mi trimiteam textele pe fax. Cineva le prelua şi le tehnoredacta. De aceea, ori de câte ori îmi vedeam articolele în pagina de ziar, nu-mi venea să cred că da, ale mele sunt, că eu eram autoarea, doar erau însoţite şi de numele meu. Acelaşi sentiment mă mai încearcă şi acum. Dacă aţi putea citi jurnalele mele din adolescenţă, aţi înţelege de ce: eram o catastrofă! 😆

În joacă am început să scriu şi pe blog. Am văzut undeva, pe un site de socializare (Netlog), pe pagina de profil a unei fete, un link ce m-a condus către blogul ei. Era pe blogspot. Am vrut să aflu ce e cu blogspot-ul ăsta şi aşa m-am pomenit făcându-mi blog. În joacă (pentru că n-aveam nicio idee), am scris prima postare. Pe urmă, m-am gândit că blogul ar putea fi locul în care aş putea să-mi vărs toate supărările acumulate în munca mea. Observaţi şi voi că n-a fost chiar aşa. Am citit sute de bloguri, mă captivau poveştile de viaţă ale altora,  experienţele prin care trec. Îmi place şi acum să-mi imaginez cine se află în spatele unui nume, mai mult sau mai puţin real.

Deşi toată viaţa am considerat scrisul doar o joacă, el s-a transformat încet, dar sigur, într-o pasiune şi din el am ajuns să trăiesc. Nu mă mai văd făcând altceva, nu mă mai imaginez în altă parte decât în faţa unui calculator, povestind despre alţii şi interacţionând cu lumea.  Sunt un pic dependentă şi de net, dar trag de mine să socializez şi dincolo de spaţiul virtual (în fond, a fi reporter înseamnă a merge peste tot şi de a te întâlni cu oamenii). Asta este, însă, o altă poveste, v-am mai spus-o cândva şi nici pe ea n-o mai repet, pentru că vă pierd pe toţi!… 😆

Sunt pe invers…

…sau, în orice caz, normală nu-s. Profesional vorbind. Ştiţi că niciodată nu mi-a plăcut să mi se spună ziarist sau jurnalist. Dintr-un milion de motive: n-am studii de specialitate, am învăţat meserie la locul de muncă (deşi câte ceva despre ce înseamnă ea mai ştiam) şi din cărţi, nu am întotdeauna reacţiile unui ziarist, atunci când mă aflu în posesia unor informaţii (eu nu mă arunc să scriu imediat, fac multe săpături înainte, ca să aflu cam ce aş risca dacă aş da ştirile acelea….) şi aşa mai departe.

Spun că nu-s normală pentru că sunt genul de „scriitor la ziar” care, deşi ascultă mult şi des „Radio Şanţ”-ul, nu mă las niciodată dusă de val şi nici de dorinţa de a-mi adjudeca prima pagină cu informaţiile preluate de la bursa zvonurilor chiar dacă, uneori, ele se dovedesc a fi adevărate sau justificate. Atunci când, totuşi, sunt nevoită să-mi încalc propria-mi regulă, verific fiecare informaţie şi mă asigur că am numele sursei, chiar dacă nu-l fac public. Mai nou, mă asigur că am fie poze, fie înregistrări audio-video, pe care, tot aşa, nu le-aş face publice decât în eventualitatea în care s-ar găsi vreo persoană care să mă contrazică ori, mai rău, să mă dea în judecată (asta încă nu s-a întâmplat 😀 ).

Da, sunt prudentă. Şi n-am să vă mint. Fără a fi egoistă, mă gândesc, mai întâi, la mine, la ce mi s-ar putea întâmpla dacă am greşit scriind despre ceva sau cineva, ce risc dacă ajung în instanţă, ce repercusiuni ar avea toate astea în activitatea mea viitoare. De abia după aceea mă pun în locul persoanei despre care scriu, ca să înţeleg ce simte şi în ce măsură îl afectează articolele mele.

Nu-mi place să lovesc, nici să rănesc, deşi au fost, sunt şi, cu siguranţă, vor mai fi cazuri în care mi-aş dori şi chiar aş avea mijloacele prin care aş putea să-i pun la zid pe unii şi să-i pot toca, pentru câte mi-au făcut în viaţa de zi cu zi. Întotdeauna mă gândesc la clipa de după, atunci când nu mai există nici nervi, nici furie, nici dorinţă de răzbunare.  Când pot judeca limpede şi să conştientizez răul pe care tocmai l-am făcut. Când foarte greu mai poţi îndrepta ceva.

Ca să înţelegeţi cum sunt şi cum gândesc eu, trebuie să vă spun că, întotdeauna, inclusiv în relaţia cu ai mei colaboratori, mă comport mai întâi ca un om, şi abia apoi ca un reporter. Eu nu fac niciodată uz de calitatea mea de reprezentant al presei, pentru că am observat că foarte mulţi se înhibă în faţa unui reportofon sau a unui aparat de fotografiat. Nu e la fel când am de-a face cu şefi de instituţii, primari etc., pentru că ei n-au niciodată trac 😆

Îmi place să câştig încrederea interlocutorilor mei discutând cu ei despre orice, nu numai despre ceea ce mă interesează din punct de vedere profesional. Este foarte important ca ei să fie siguri că tot ceea ce vorbim off record rămâne doar între noi, chiar dacă informaţiile mă ajută în documentarea pentru anumite articole. Îmi place să ştiu că am surse credibile, pe care mă pot baza şi la care pot apela atunci când am nevoie şi nu-mi permit „derapaje”. Tocmai de aceea, greşelile neintenţionate, născute din neatenţie sau din percepţia greşită a unei situaţii, mi-au fost mereu iertate şi n-a fost nevoie să mă văd cu oamenii la tribunal.

Nu-s omul care scrie „după ureche” sau, atunci când nu-s sigură de veridicitatea informaţiei, să se ascundă în spatele pamfletului. Dintru început am numit asta lipsă de profesionalism. Însă, tocmai această mentalitate a mea, de a folosi doar surse oficiale sau credibile îmi aduce, mereu, probleme la serviciu. Mereu mi se spune: „Băi, tu n-ai auzit de surse neoficiale?” şi mereu spun că da, însă eu nu le folosesc. Şi să vă mai spun şi de ce. Neoficiale pot fi şi sursele oficiale, dar care vor să rămână anonime. Numai eu ştiu câte artificii aflate la limita deontologiei profesionale recurg, unoeri, pentru ca sursa neoficială să nu intre într-un text dar, la nevoie, să poată confirma, oficial, informaţia.

Ştiu că, dacă toată presa ar trebui să se bazeze doar pe surse oficiale, multe ziare, mai ales tabloidele, ar da faliment. N-ar fi o mare pagubă, dar trebuie să acceptăm că există cititori şi pentru astfel de publicaţii. Ele nu au surse oficiale, ci mai mult neoficiale, de unde şi scandalurile pe care le provoacă. Dar… ăsta e specificul respectivelor ziare, iar despre felul în care îşi fac ele treaba, am mai scris şi nu mă mai repet.

De ce am scris aceste rânduri? Tocmai am urmărit o înregistrare cu un redactor-şef de ziar care, la o întâlnire cu elevi de clasa a XII-a, îi îndeamnă pe adolescenţi să trimită pe adresa redacţiei bârfe despre profesori, cu promisiunea că  ziarul le va publica, dar fără să precizeze sursa. Asta mi-a reamintit despre ceea ce ni s-a cerut, odată, la o şedinţă: să tragem cu urechea la ce discută, pe holuri sau la evenimente mai mult sau mai puţin publice, persoane importante pentru ca, mai apoi, să scriem texte-pamflet despre ceea ce aflăm. N-am făcut-o niciodată şi nici n-aş face-o. Chiar azi discutam cu cineva despre cât de important e să aibă cineva încredere în omul cu care stă de vorbă şi că nu aş putea s-o fac pe spionul nici dacă aşa îmi risc locul de muncă. Foarte bine, mă duc să mătur scări de bloc, dar tot liniştită mă culc noaptea.

De aceea spun că eu sunt pe invers. Am observat că ziariştii adevăraţi calcă pe cadavre, şi la propriu, şi la figurat, ca să reziste în breasla asta. Că nu mai ţin cont de nimic atunci când sunt obligaţi să obţină o informaţie, fiind în stare să-şi vândă şi familia pentru ea, că de conştiinţă nu mai putem vorbi, fiind anulată deja. Eu îmi cunosc limitele. Pentru mine,  nimic nu e mai important decât să nu-mi fie ruşine cu mine însămi atunci când mă privesc în oglindă sau când ies pe stradă. Şi că, atunci când voi pune punct activităţii (vedeţi, nu-i spun „carieră”) de reporter, cei care mă cunosc sau cei care vor afla  cu ce m-am ocupat ani la rând, să mă vadă exact cum mi-am dorit cât timp am scris despre ei: UN OM.

Zi plină

Da, azi e una din acele zile caracterizate prin „du-te, vino”. Am trei evenimente la care trebuie să ajung. Aseară ştiam doar de unul, dimineaţă am aflat despre al doilea, iar spre prânz despre al treilea 🙂 Aşa merge treaba la mine. Sunt zile în care nimeni nu-mi răspunde la telefon (toţi o fac pe ocupaţii, deşi ştiu că nu mai pot de bine), când fac anticameră pe la şefi de instituţii de-mi vine să mă urc pe pereţi, când alţii nu răspund la întrebări (că aşa vrea muşchiuleţul lor) şi numai de inspiraţia mea depinde ca acele zile să nu treacă fără rost.

Alteori, dimpotrivă, de dimineaţa şi până spre după-amiază, uneori chiar şi seara, nu am timp nici să respir. Trage lumea de mine, pentru că se vrea la gazetă. Atunci mă şi bucur (am de scris), mă şi enervez (n-am cum să le fac pe toate). Astfel, la capătul unei săptămâni de lucru sunt praf. Cum, teoretic, doar sâmbăta e liberă (practic, nu e întotdeauna aşa), iar duminica tot zi de lucru se numeşte, nu prea reuşesc să-mi planific ceva pentru weekend-uri. Asta a fost şi rămâne una din marile mele dureri, deoarece nu pot pleca nicăieri, nu mă pot relaxa. pentru că tot timpul e posibil să-mi sune telefonul şi să fiu nevoită să merg să aflu ce s-a întâmplat în nu ştiu care loc.

Azi e una din zilele pline, deşi se putea şi mai rău. Tocmai ce am terminat de scris un articol pentru mâine şi fug la cel de-al doilea eveniment al zilei. La întoarcere, iar scris la foc automat, pentru că, din nou, va trebui să-mi iau agenda şi să fug în altă parte…

Viaţă de reporter, na….

Update: Pffff! Îs frântă! Rezist eroic în faţa oboselii, doar pentru că în seara asta e Cronica Cârcotaşilor şi pentru că nu-mi place să văd emisiunea duminica, în reluare. Dar prevăd că-n seara asta o să adorm cu telecomanda-n mână… 😀

Facebook Like Box

Să vă explic ce este cu noul widget care apare în sidebar: Facebook Like Box. L-am adăugat acum câteva zile dintr-un singur motiv: de a vedea cine e interesat de activitatea mea pe blog. E şi ăsta un mod de a afla cine mă citeşte şi cine nu. Deci nu e vorba despre trafic sau schimb de link-uri. Asta, ca să fim bine înţeleşi şi să nu mai comentăm aiurea, da?

În al doilea rând, pagina aceasta de Facebook nu este cea pe care sunt foarte activă, zilnic. Aceea este creată cu numele meu real, iar în lista de prieteni se regăsesc mulţi dintre colegii mei de şcoală, de serviciu, amici şi chiar vedete, pentru că, ştiţi şi voi, acum toţi artiştii sau cei care se cred artişti au Facebook. Acolo am peste 200 de „prieteni”. Au fost şi mai mulţi, dar am mai renunţat la unii, dintr-un singur motiv: nu-i cunoşteam nici măcar din vedere şi nu aveam niciun punct comun, vreun hobby, ceva de genul. Eu mi-am dat seama dintru început că doar curiozitatea i-a îndemnat să-mi solicite acceptul, cu siguranţă au crezut că ar fi aşa, o mare chestie să fie „prieteni” cu una din presa locală, dar s-au convins (sper!) că-s doar „o tanti” cam de vârsta mămicilor lor, singura diferenţă între mine şi ele fiind doar aceea că eu scriu, iar ele sunt contabile, croitorese, patroane etc.

Aşa că, n-am de ce să-mi fac probleme că, deocamdată, nu a venit nimeni cu un like la pagina Niciodată Singură şi nici nu mă simt prost că respectiva căsuţă e goală.

Am zis! 🙂