Băiatul-trofeu

Uneori, e bine să rămâi în minte cu imaginea unor oameni exact ca în momentele în care ţi-au fost dragi. Amintirile sunt mai frumoase 🙂

Ieri l-am revăzut, întâmplător, pe băiatul de care am fost fooooarte îndrăgostită în liceu. Mai corect spus, prin clasa a X-a. Se întâmpla în 1987-1988… da, ştiu, sunt mulţi ani de atunci, dar nu am uitat povestea…

Era cu doi ani mai mare decât mine.  Nu ţin minte unde, cum şi când l-am văzut prima dată. Tot ce ştiu este că, la un moment dat, am auzit-o pe (încă) prietena mea de atunci că vroia să cunoască, prin intermediul unei alte colege de clasă (care, mai târziu, a devenit cea mai bună prietenă a mea din liceu) pe un tip dintr-a XI-a „Zoo”. Nu, clasa aia nu era o menajerie, ci reprezenta o specializare a liceului: zootehnie , iar tipul era cam singurul de acolo care se remarca printr-un aspect fizic plăcut.  Colega mea îl plăcuse (mai târziu, aveam să aflu că nu era singura din liceu) şi vroia să-i fie prietenă, iubită sau cum vreţi voi să-i spuneţi. Într-o zi, o aud vorbind cu fata care trebuia să le facă cunoştinţă şi aflu că aceasta îi povestise băiatului că are o admiratoare în clasa noastră. Pentru ca el să-şi dea seama cine e, colega a descris-o ca fiind şatenă, cu ochelari. Nu ştiu dacă, prin acest din urmă amănunt a vrut să-i sugereze că ar fi vreo tocilară intelectuală, însă nu uit că am sărit ca arsă, deranjată că descrierea l-ar fi putut conduce pe tip la mine, pentru că şi eu eram şatenă şi purtam ochelari. Colega m-a asigurat, însă, că a avut grijă să ne deosebească şi că nu voi fi obiect de studiu pentru el, când m-oi plimba pe holurile liceului!

O vreme, n-am mai ştiut nimic despre „aranjamentul” fetelor. Cred că în perioada care a urmat am realizat şi cine era „băiatul-trofeu”, însă nu îmi atrăsese atenţia prin nimic; mi se părea un tip drăguţ… şi atât!

Într-una din ultimele zile ale anului şcolar, s-a întâmplat, însă, ceea ce mi-a dat peste cap viaţa din următoarele luni. Eram de serviciu în clasă şi, într-una din pauze,  coborâsem de la etaj la parter, unde erau toaletele, pentru a uda buretele. La întoarcere, doi băieţi care se alergau, aproape că erau să dea peste mine, pe scări. În ultimul moment, unul unul dintre ei, s-a oprit, s-a sprijinit de balustradă şi mi-a făcut loc să trec. Pe vremea aceea, fiind o mare timidă (cam la fel sunt şi acum, deşi mă tratez 😀 ), nu obişnuiam să mă uit după băieţii care-şi pierdeau timpul pe hol, în recreaţii. Dar atunci, am vrut să văd cine fusese atent cu mine. Era… EL, „băiatul-trofeu”. În secunda în care l-am privit în faţă, i-am remarcat ochii frumoşi (albaştri), freza a la Roger Moore, în perioada lui de glorie şi zâmbetul politicos. I-am zâmbit şi eu, cam… derutată, după care mi-am continuat drumul spre sala de clasă.

Din ziua aceea, pentru mine, nimic nu a mai fost la fel ca înainte. Nu mi-am dat seama imediat că, după episodul de pe scările liceului, căzusem şi eu în plasa „băiatului-trofeu”. Nici atunci când l-am văzut pe stradă, absolut întâmplător, după câteva săptămâni, în vacanţa de vară care a urmat, n-am realizat asta. „Bomba” a explodat de abia în toamnă, undeva în octombrie, la ziua unui coleg de clasă, unde nici acum nu ştiu cum a ajuns şi EL. Venise cu un alt tip, de aceeaşi vârstă, care nu era la liceu, ci urma o şcoală profesională. S-au aşezat fix în faţa mea şi a colegei care trebuia să-i facă LUI cunoştinţă cu fata despre care povesteam la început. Nu vă spun cum m-am simţit toată seara, cum m-am străduit să fiu spontană şi jovială dar, mai ales, indiferentă la vederea lui. În realitate, nu m-am distrat deloc, eram atentă la fiecare gest al lui, la fiecare privire, eram extrem de preocupată să nu spun vreo prostie, să nu fiu ridicolă, să nu râdă de mine… mi-era jenă şi să dansez şi mă enerva faptul că nu-mi asortasem sarafanul din catifea cu pantofii 😆

Spre dimineaţă, la petrecerea respectivă rămăsesem foarte puţini (distracţia s-a ţinut în sala de protocol a unei ferme agricole, pentru că tatăl sărbătoritului era inginer agronom). Dansam în hol eu, colega, EL, amicul lui şi alţi câţiva. La un moment dat, a început un slow şi, nu mai ştiu din ce motiv, am fugit spre sala de mese.  După vreo două zile, am aflat că făcusem cea mai mare greşeală. Colega mi-a spus că amicul LUI îi povestise că băieţii îşi propuseseră să ne invite la dans: EL pe mine, şi amicul, pe colegă. Dar, pentru că eu dezertasem ca sălbatica, au preferat să iasă afară, la o ţigară 😆

Fapt e că, după cheful cu pricina, am recunoscut că sunt suuuuper îndrăgostită (era şi „greu” de observat), iar colega cu care stătusem la masă mi-a devenit bună prietenă. De la ea am aflat, ulterior, că reuşise să i-o prezinte LUI pe acea colegă, chiar înainte de vacanţa de vară. Le-a făcut cunştinţă în faţa liceului, după care i-a lăsat să discute. Numai că discuţia nu a mai avut loc. EL s-a scuzat şi i-a zis fetei că trebuie să se întâlnească cu un coleg dar, de fapt, s-a dus să fumeze o ţigară la toaleta băieţilor care, pe vremea aceea, era în curte. Toate aceste amânunte i le povestise el, personal, când a venit în vizită la fratele ei, cu care, surpriză!, era bun prieten. De abia acum îmi explicam cum ajunsese colega mea în anturajul LUI, deşi el era mai mare decât noi. EL venea des în vizită la ei, ca să asculte muzică, mai ales în weekend, când fratele colegei mele venea acasă (lucra în alt oraş) şi aducea benzi de magnetofon cu ultimele noutăţi.  Devenind prietena ei, am început şi eu s-o vizitez, dar nu singură, ci împreună cu ai mei colegi. Ne distram, cântam, dansam, de multe ori ne făceam şi temele acolo… Cred că a fost cea mai frumoasă perioadă din liceu şi din viaţa mea.

Bineînţeles, destul de des venea acolo şi EL. Îmi amintesc faptul că îmi plăcea să fur de la tata câte o ţigară bună şi să i-o dau lui. Sau, când aveam o ciocolată, s-o împart în primul rând cu EL. Aveam grijă să-i fac tot felul de atenţii, însă nu-i spuneam niciodată ce simt. În naivitatea mea, credeam fie că apreciază, fie că nu înţelege şi chiar obişnuiam să le spun apropiaţilor că nu vreau să am o relaţie cu el, dar că îmi place să-l ştiu foarte aproape de mine. Unii credeau că mint ori că sunt ipocrită, că nu e posibil să fiu atât de îndăgostită de cineva şi să nu vreau să fiu cu împreună cu el. Dar greşeau. Vroiam, dar în acelaşi timp, ceea ce trăiam şi simţeam era atât de frumos, mă încărca pozitiv atât de mult, încât îmi spuneam că, dacă aş fi forţat lucrurile, aş fi stricat tot.

Pentru că doar simpla LUI prezenţă mă stimula. Era, ca să spun aşa, talismanul meu. Dacă îl vedeam, fie şi o secundă, înainte de o oră mai grea, de un extemporal sau teză, ştiam, eram convinsă că îmi va merge bine, că îmi va purta noroc. Acum ştiu că era autosugestie şi că, de fapt, aveam nevoie de un motiv puternic pentru a avea încredere în mine, pentru că eu chiar mă pregăteam pentru acele ore, extemporale sau teze. Însă, pe vremea aceea, preferam să cred că EL e motivul reuşitelor mele. Pentru că, trebuie să recunosc, aceea a fost perioada în care am obţinut cele mai mari note din anii de liceu.

Era un paradox: deşi eram extrem de agitată, la vârsta aceea critică, motiv major de îngrijorare pentru părinţi, când nu dădeam explicaţii acasă pentru ceea ce făceam, iar mama încerca să afle tot căutându-mi prin jurnale şi eu făceam scandal monstru de fiecare dată, eram extrem de eficientă în ceea ce făceam la şcoală. Şi cred că asta conta.

Ei, dar visul frumos nu a ţinut mult. Două lucruri mi-au umbrit „fericirea’ din acea perioadă: faptul că EL a venit cu altă fată (care a şi canidat la titlul de Miss) la Balul Bobocilor (culmea, fata era fiica unei colege de serviciu de-a mamei!) şi, câteva săptămâni mai târziu, nu a venit la petrecerea de Revelion pe care a organizat-o prietena mea, deşi îmi promisese că o va face. Mult mai târziu am aflat că, de fapt, nici nu avea de gând să vină, dar nu vroia să-mi strice mie seara. Prietenii mei ştiau, dar din dorinţa de a mă proteja, nu mi-au zis adevărul. Oricum am suferit, eram chiar hotărâtă să nu mă mai gândesc la el, dar îndată ce l-am revăzut în mijlocul nostru, am revenit la sentimentele mele.

De fapt, toată povestea asta cu „băiatul-trofeu”, plăcut şi dorit de toate fetele, a fost o iubire platonică, perfectă până la un punct, dar tot ireală, ca să spun aşa. Ea a însemnat şi mici nebunii din partea mea, cum ar fi aceea de a afla unde şi în ce săli are EL ore, pentru ca, în pauze, s-l întâlnesc „întâmplător”. Mergeam la filme care nu-mi plăceau, bineînţeles, cu gaşca, numai pentru că ştiam că vine şi EL şi ieşeam din sală odată cu EL.

Evident, povestea s-a terminat odată cu sfârşitul anului şcolar. EL termina liceul (a luat bac-ul cu note mediocre, ţin minte că asta m-a dezamăgit puţin), eu trebuia să susţin examenul de treaptă (trecerea din clasa a X-a într-a XI-a). În toamna care a urmat, a plecat în armată. Pe vremea aceea, se făcea un an şi ceva. Nu prea l-am mai văzut. L-am reîntâlnit, apoi, în ianuarie 1990, deci după Revoluţie, când a venit în vizită la aceeaşi prietenă a mea. Nu ştia că sunt acolo, nu ştiam nici noi că va veni. Mai avea puţin până la liberare. Ascultam cum povesteşte despre viaţa de militar şi nu mi-am dat seama cât de atentă eram la ce spune, decât atunci când a făcut un gest (pe care nu-l pot descrie în cuvinte) prin care mi-a demonstrat că era conştient că încă îl mai plăceam. Am zâmbit, fâstâcită, ca atunci când ne întâlnisem prima oară, face to face, pe scări, la liceu. Îmi mai plăcea, dar focul se stinsese.

Într-un fel sau altul, ne-am mai revăzut prin oraş, în următorii doi ani. Ultima oară ne-am întâlnit la aniversarea unui prieten comun. Culmea, era iubitul fetei care, cândva, vroia să facă cunoştinţă cu EL şi EL o lăsase baltă, pentru a merge să fumeze o ţigară! N-a fost o petrecere reuşită, din cauza unor neînţelegeri care, deşi nu aveau legătură cu invitaţii, ei au fost cei mai afectaţi. Nu prea s-a dansat, pentru că au existat doar două casete audio acultate pe replay până la exasperare. Spre final, însă, EL a vrut să danseze cu o fată, pe melodia lui preferată. Şi s-a îndreptat spre mine. A fost prima şi ultima oară când am dansat cu EL, dar atunci nu aveam de unde să ştiu asta. Nici că totul se petrecea de Valentine’s Day (14 februarie).

După câteva luni, am aflat că plecase în Italia, la muncă. Am fost surprinsă, ca toată lumea, de altfel, pentru că făcea parte dintr-o familie bună, cu posibilităţi financiare. Apoi, am auzit că se căsătorise cu o italiancă mai în vârstă decât el, pentru cetăţenie. De abia prin 2002-2003 am auzit că revenise în ţară, se despărţise de italiancă, îşi găsise o altă femeie (din apropiere de noi), divorţată şi ea, dar cu o fetiţă din prima căsătorie, cu care se însurase. Deşi s-a stabilit de atâţia ani în oraş, deşi am trecut de nenumărate ori prin faţa casei mamei lui, în toată perioada asta nu l-am zărit nici măcar o dată. Întâmplător, am cunoscut-o pe fetiţa nevestei lui.

Ieri, mergeam la judecătorie. Drumul trece prin faţa casei mamei lui. Loganul roşu era parcat pe stradă (ştiu că are un Logan pentru că mereu l-am văzut în curte). Pe trotuar, un bărbat cu lopata în mână, arunca zăpada pe carosabil. Am ştiut că EL e. Când am ajuns în dreptul lui, m-am întors şi l-am privit, ca să fiu sigură că nu mă înşelasem.

Nu ştiu de ce, am crezut, am sperat că îl voi revedea pe EL, cel de acum 20 de ani. Nu ştiu nici de ce urmele lăsate pe chipul său, de trecerea anilor, m-au surprins atât de mult. M-am întors încă o dată să-l privesc. Eu, care nu fac asta niciodată, când e vorba despre bărbaţi. De abia atunci a simţit şi el că e studiat şi am grăbit pasul. N-am mai regăsit la el nimic din trăsăturile „frumuşelului”, ale „băiatului-trofeu” de odinioară. Nu avea burtă, dar se împlinise fizic. În loc de freza a la Roger Moore, cu care făcea furori cândva, avea un fes. Iar faţa nu mai era ovală, ci rotundă… avea obrăjori 😆

Ştiu că timpul ne schimbă, ireversibil, pe toţi. Dar schimbarea este mai vizibilă la acei oameni care au fost, odată, frumoşi. Dacă l-aş fi cunoscut acum,  şi nu în urmă cu 25 de ani, cu siguranţă că nu mi-ar fi atras niciodată atenţia şi nici EL nu ar mai fi meritat să se numească „băiatul-trofeu”. Mi-am dat seama, o dată în plus, că acum peste două decenii, am iubit O FAŢĂ, imaginea unui om CARE AŞ FI VRUT SĂ FIE, nu care a existat cu adevărat. Că, tocmai de aceea, a fost o iubire perfectă. Pentru că, deşi au fost şi momente în care am plâns pentru el, în realitate NU AM SUFERIT NICIODATĂ din cauza lui. EL a fost doar mască pentru un om pe care l-am creat în minte şi de care am avut nevoie într-o anumită perioadă a vieţii mele.

Dacă am simţit ceva, când l-am revăzut? Un fel de emoţie care, de fapt, cred că a fost mai mult curiozitate. De îndată ce a trecut, n-a mai rămas nimic. Poate, doar, amintirea unor vremuri frumoase.

Atât.

 

2 gânduri despre “Băiatul-trofeu

  1. Frumoasa povestea ta.Uite asa ma mai intreb si eu uneori,unde se duc baietii frumosi si de ce le iau locul niste barbati neinteresanti.Ca si tine,si ca oricui,mi-au placut baieti pe care acum nu i-as mai recunoaste pe strada, si mi-e ciuda ca viata ii transforma asa,sau ei se lasa transformati. De obicei fetele dimpotriva, se transforma in femei misto :D.

  2. Pingback: Iubirile din trecut « Niciodată Singură

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s