Gânduri de început de săptămână

Am înţeles târziu că, a lucra la o publicaţie la care interesul politic are prioritate, toate articolele, chiar şi cele care nu au legătură cu politica, trebuie să conţină, măcar aşa, în treacăt, o referire la personajele sau partidele repreznetative acestor interese. Deşi am ştiut de la început la ce „stăpân” mă înham,  am crezut că voi reuşi să evit ori să limitez amestecul politicului în articolele mele. Recunosc, nu fără jenă, că am fost naivă. Adică, vreo câteva luni, hai un an-doi, mi-a cam mers.  Am mizat pe lipsa de experienţă (deşi nu întotdeauna a fost un motiv justificat) şi pe faptul că aveam în redacţie destui „crai de curte” care să facă treaba „boierului”.

De abia în campania pentru localele din 2008 am simţit că nu e de glumă. Că ori te supui, ori pleci şi că responsabilitatea opţiunii îţi aparţine în totalitate. Da, puteam renunţa, pentru că, în astfel de perioade, când lupta pentru ciolanul puterii este mai importantă decât orice pentru cei cu aspiraţii, deontologia profesională, în cazul unui ziar controlat politic NU EXISTĂ! În aceste condiţii, tu, cel care eşti obligat să munceşti, nu să gândeşti, te poţi aştepta, în orice moment, să te alegi, pe bună dreptate, cu plângeri penale din parte celor pe care, fără voia ta, îi ataci.

N-am renunţat pentru că, spre deosebire de munca celor din redacţie, conectaţi altfel la realitate, prin faptul că sunt „la centru”, iar informaţia ajunge în primul rând acolo, eu am fost ceva mai la adăpost, ca şi corespondent local. Îmi ştiu oamenii cu care trebuie să lucrez, le cunosc hachiţele, punctele forte, dar şi cele slabe şi am învăţat să mă feresc de personajele care mi-ar putea face rău, profesional vorbind.

Dar acum constat că am făcut o mare greşeală. Din nou, am fost naivă crezând că lucrurile vor putea continua în acest mod. Chiar dacă nu mi-am dorit, a fost imposibil să nu aud, să nu văd şi să nu particip la anumite acţiuni care se petrec „în interior”. Deşi nu am acces la o mare parte a pieselor care compun marele puzzle, ştiu la ce aş putea să mă aştept de la cei care conduc oraşul. Ştiu cum se organizează campania electorală, pe ce strategie se merge, de ce, cum şi când trebuie spuse oamenilor anumite lucruri, ce impact trebuie să aibă pentru ca ei să pună ştampila acolo unde trebuie, pe buletinul de vot. Ştiu cum e manipulată prostimea, în aşa fel încât aceasta să fie convinsă că opţiunea e doar a lor. Ştiu cât de demagogi sunt cei despre care sunt nevoită să scriu în campanii şi, de multe ori, simt că-mi vine să vomit, la propriu, când îi aud sau când mi se spune că trebuie să scriu despre ei şi să-i laud.

Mi-am dat seama târziu şi de faptul că publicaţia pentru care scriu a fost creată şi există exclusiv pentru a face campanie electorală unui grup de neni care cotizează la greu pentru asta. Totuşi, numai unii dintre noi, cei care trudim întru interesul lor, sunt plătiţi pe măsură, permiţăndu-şi, din salariul (confidenţial), să-şi cumpere maşini de firmă, asta după ce au fost recompensaţi şi cu un apartament ANL! Restul, suntem praful în ochii cititorilor, care trebuie să creadă că avem  meserie ca oricare alta, care ne asigură banii de pâine. Nimeni nu ştie, însă, că avem numai obligaţii şi mai puţine drepturi, că salariile care ar trebui să ne asigure o existenţă decentă sunt suplimentate cu alte venituri (drepturi de autor, colaborări cu diferite publicaţii sau agenţii autohtone de presă-dar toate astea, cu acordul redacţiei), că nu avem sporuri de niciun fel, că bonurile de masă ne-au fost tăiate de la sfârşitul lui 2010.  Mai mult, uneori, nici în concediu nu eşti lăsat în pace; „se uită” că eşti în vacanţă şi eşti sunat ca-n zilele de lucru normale, doar-doar poţi să faci munca altuia. Nu mai spun că, dacă te apuci să-ţi rupi, de bunăvoie, din zilele de concediu, ca să le scrii texte, fie nu ţine nimeni cont de asta (pe principiul: dacă eşti prost, munceşte, eu n-o să te opresc), ori nu ţi se compensează cu nici măcar un liber în altă perioadă (dai un text înainte, să fie de rezervă, altfel nu se poate).

Sigur că, din afară, a lucra la un ziar ţi se pare fascinant. Aşa am crezut şi eu. Şi este, în măsura în care, fie asta vrei să faci, până la moarte, crezând că poţi schimba ceva, fie te caracterizează o doză de inocenţă/naivitate/nebunie/inconştienţă/tupeu nesimţit, ca să nu-ţi pese de consecinţele fiecărui cuvânt tipărit.  În 10 ani, eu am realizat că nu schimb nimic: nici lucruri, nici caractere. Ca şi acum 10 ani, sunt exact în acelaşi loc, am de-a face cu aceleaşi personaje şi primesc acelaşi salariu invers proporţional cu efortul, nervii, stresul şi implicarea mea. Nu am nicio şansă de promovare. Nu că am urmărit-o, neapărat. Singura propunere care ar fi putut să-mi schimbe, oarecum, statutul în redacţie, a fost aceea de a scrie pe domeniul juridic, dar a venit într-un context total nepotrivit, la sfârşitul lui 2007, când campania electorală pentru 2008 începuse, dar neoficial, şi ei aveau nevoie de cineva care să cunoască bine termenii ca să scrie despre unii adversari politici ai celor care cotizau la ziar. Evident că, după ce mi-a trecut entuziasmul de început (uite, s-au gândit şi la mine), am meditat asupra consecinţelor şi am refuzat. De atunci, nimeni nu mi-a mai propus nimic şi nu aş spune că regret, dar parcă simt nevoia de a face şi altceva. Îmi dau seama, însă, că iarăşi sunt naivă şi idealistă, că acest „altceva” îl voi putea face în altă parte.

Ca să înţelegeţi de ce am scris aceste rânduri, vreau să vă spun că articolul despre bătrâna pe care am găsit-o ieri, fără lemne şi mâncare, nu a intrat. Nu a fost important. Politicul a avut prioritate. De regulă, mi se reproşează că mă încăpăţânez să scriu ştiri pozitive, că la mine totul e roz, că nu vorbesc cu oamenii (faza asta mă enervează cel mai tare!) dar, când trimit texte despre oameni disperaţi, care mor de foame şi de frig în toiul iernii, ele nu sunt publicate. Chestia asta s-a adăugat la refuzul primarului care şi-a respectat ziua de duminică, permiţându-şi luxul de a nu-mi răspunde la telefon, deşi aveam un caz urgent. Asta, în condiţiile în care toată lumea se agita că se reîntorc ninsorile şi că, în oraş, zăpada de acum o săptămână este şi acum pe trotuare. „Salut, la revedere, de luni să mai dea şi lumea la lopată! Sâmbătă şi duminică ne odihnim!”, mi-a zis vineri, când l-am întrebat pe unde mai are de gând să bage utilajele de deszăpezire. Şi el chiar s-a odihnit! Azi, o să iasă pe stradă, ca să arate că îi pasă. Mă întreb ce ar zice lumea dacă ar şti ce vorbeşte edilul off record. Exact ca redactorul-şef, la o şedinţă: scrieţi ca pentru proşti, că doar lor ne adresăm. Aceeaşi lipsă de respect pentru ceilalţi.

Când eşti în aceeaşi gaşcă, orice spune liderul ei te reprezintă şi pe tine, chiar dacă, în sinea ta, nu eşti de acord cu el. Când scrii pentru un ziar controlat, politic şi economic, de alţii, chiar dacă nu eşti de acord cu opiniile greilor, nu te poţi numi jurnalist independent. E simplu: rămâi sau pleci!

Şi ciudă mi-e că încă nu pot. Deşi nu mai am niciun motiv să rămân. Poate mai cred că pot schimba ceva. Sau, poate, mai cred că eu sunt pe invers şi ceilalţi au dreptate. Poate cred că nu am ars până la capăt. Nu ştiu.

Dar nu mă mai văd aici peste 10 ani.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s