Moartea lui Whitney, adevărata ştire a zilei?

Dimineaţă, prima ştire auzită a fost că a murit Whitney Houston. Dacă la Michael Jackson, prima reacţie a fost: „Săracul!” şi chiar am simţit că mă apasă ceva pe suflet, la vestea că şi Whitney s-a dus, am avut doar o singură replică: „Era de aşteptat!”. Şi chiar am scris pe pagina mea de Facebook faptul că nu deplâng în niciun fel moartea omului Whitney Houston, ci regret doar dispariţia unei artiste. Bineînţeles că s-a găsit câte unul să-mi răspundă că nimeni nu-i perfect, că geniile au fost caracterizate întotdeauna de vicii (se ştie cu Whitney a avut/avea probleme cu alcoolul şi drogurile), însă eu am rămas pe poziţii: a fost o artistă de excepţie însă, ca om, a avut comportamnetul şi personalitatea starurilor care, deşi au avut talent şi succes, n-au ştiut ce să facă cu ele. Sfârşitul ei, la doar 48 de ani, are la bază tocmai aceste vicii de care nu s-a vindecat niciodată, în pofida tratamentelor urmate. Dacă mintea lui Whitney era setată pe aceste vicii, orice încercare a celorlalţi de a o scăpa de ele ar fi fost sortită eşecului.  Da, e şocant când auzi astfel de veşti. Eu nu am mai auzit ceva nou despre/cu Whitney de foarte multă vreme şi nu mi-a lipsit 🙂 Şi nici n-o să caut, acum, prin arhiva mea de muzică, melodiile ei, aşa cum fac mulţi dintre prietenii mei virtuali de pe Facebook. M-am cam săturat să văd mesaje gen: RIP, Păcat de ea… ş.a.m.d., nu pentru că fata asta nu merită respectul nostru pentru ceea ce a făcut în muzică, ci pentru că…  în România ultimelor zile, alţi oameni fie mor de frig, fie de foame, fie sunt izolaţi de restul lumii, din cauza nămeţilor! Văd cum curg mesajele pentru Whitney, dar nu găsesc nicio referire la Codul Galben de ninsori şi viscol care, de mâine, va fi înlocuit de Codul Portocaliu sau despre faptul că într-un judeţ (Vrancea) s-a declarat (începând de mâine) stare de urgenţă! O plângem pe Whitney, dar nu ne plângem semenii aflaţi în suferinţă, nu facem nimic pentru ei.

Azi, am dat peste o bătrână care, impinsă de frig, foame şi disperare, a ieşit în faţa casei pentru a cere nu bani, ci lemne şi o bucată de pâine! Iniţial, am trecut pe lângă ea, fără să aud ce spunea şi numai tânguielile ei m-au determinat să mă întorc şi s-o întreb ce s-a întâmplat.  Nu avea lemne. Nu avea mâncare. Cineva îi dusese pâine, dar ea ar mai fi vrut „măcar o şuncă”. Băiatul vecinilor, care a apărut în timp ce vorbeam cu bătrâna, mi-a spus că maică-sa îi ducea mâncare aproape zilnic, uneori chiar şi lemne. Alt vecin, care a apărut când m-a văzut în poarta ei, mi-a zis că sunase la primărie, că venise un inspector social care nu ajutat-o cu nimic pentru că femeia avea pensie! Am întrebat-o ce pensie avea şi m-am crucit când am auzit: 220 de lei! Pensie de urmaş, după soţ. Am uitat să spun că bătrâna  locuieşte într-o dărăpănătură de casă, în condiţii mizere, greu de descris, cu  pisicile şi căţeii care-i mai alină singurătatea.

Am sunat imediat la primar.  Nu mi-a răspuns. Şi viceprimarul a fost greu de găsit. „Mâine!”, a fost răspunsul lui. Mâine îi vor aduce lemne, mâine o vor ajuta. Maine… mâine… mâine! Între timp, începuse să ningă şi să bată vântul.

Am întrebat-o ce anume ar vrea să mănânce. Nu avea preferinţe. I-am zis să-mi lase poarta deschisă, că revin  şi am plecat la supermarketul de unde îmi fac, de regulă, cumpărăturile. Pe drum, mă gândeam că eu am frigiderul plin, că am de ales când vreau să mănânc şi că noaptea, de cele mai multe ori, e atât de cald, încât dorm dezvelită. Aproape că mă simţeam vinovată că, la nici 150 de metri de casa mea, pe altă stradă, o bătrână de 90 de ani se zbate în singurătate, frig şi foame, trăind din mila vecinilor.  I-am luat ce am putut: pâine, mălai, ulei, fasole, orez, lapte, conserve, şuncă (dacă tot poftea la aşa ceva), muştar, fructe. Nu m-am uitat la bani, ştiam că ce am în portofel îmi va ajunge. Când m-am dus înapoi, un vecin o dusese deja în casă. Nu am intrat, am vrut să văd numai că îi duce sacoşele cu mâncare. Am auzit-o strigându-mi din cameră: „Mulţumesc, mamă! Mulţumesc!…”

Am plecat cu sufletul împăcat că, măcar 2-3 zile, femeia asta va supravieţui cu ce  i-am dus. Iar când am ajuns acasă, am postat poza ei pe Facebook şi i-am îndemnat pe ceilalţi s-o ajute. Am scris şi un articol despre ea. Sper ca toate astea să aibă ecou.

Pentru mine, adevărata ştire a zilei ar fi să aud că fiecare dintre voi i-aţi fost de ajutor celui care, în aceste zile, suferă de frig, foame şi singurătate. Că v-aţi rupt din puţinul vostru pentru a-i face, măcar pentru o clipă, fericiţi. Că i-aţi îndemnat şi alţii să vă urmeze exemplul.

Plângeţi-o pe Whitney, ascultaţi-i în continuare cântecele, dar nu uitaţi de cei în suferinţă. Ei sunt încă în viaţă. Alături de noi.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s