Ai dat peste mine cu maşina? Repară-mi gardul şi acoperişul!

Nu, nu este o glumă! Asta i-a fost dat să audă unui amic, de la o bătrână peste care a avut ghinionul să dea cu maşina. Chiar accidentul pare unul copiat din filmele cu proşti. Vara trecută, băiatul a lovit bătrâna (de vrei 79 de ani, cam aşa…) în parcarea unui supermarket din oraş. Femeia a căzut şi şi-a rupt rotula unui picior (n-am reţinut de la care, stângul sau dreptul,  dar nu contează). Imediat după incident, amicul a dus-o la spital.  După ce a fost operată, bineînţeles, pe banii lui, băiatul a întrebat-o e pretenţii are de la el, câţi bani ar vrea să-i dea. Într-o primă fază, băbuţa i-a cerut numai contravaloarea cheltuielilor ocazionate de tratament. Omul a crezut că a scăpat ieftin, dar nu era chiar aşa. Pretenţiile babetei erau, în realitate, de 6.000 de lei (60 milioane de lei vechi). Plus o îngrijitoare, plătită tot de ghinionistul şofer. Tipul i-a găsit o femeie care să aibă grijă de ea, dar „victima”, mai mult ca sigur, împinsă de la spate de cineva, mult mai informat, a plusat din nou: vroia un cadru medical de specialitate, care ar putea cere un salariu net de 1.500 lei.

Pentru că n-au căzut la învoială, „bătălia” s-a mutat în instanţă, unde oricum omul se alesese cu dosar penal pentru vătămare corporală din culpă.  Şi acolo, baba aruncă „bomba”: vrea DESPĂGUBIRI MORALE de (ţineţi-vă bine!) 500.000 de Euro!!! Dacă n-aş fi auzit-o cu urechile mele, fiind în sală la audieri, şi mi-ar fi povestit altcineva, nu l-aş fi crezut. Mă uitam când la babă (destul de înfiptă, să nu credeţi că se victimiza până la capăt!), când la avocata plătită pentru a-i susţine aberaţiile şi-mi venea să vomit pe ele!

Azi a fost un nou termen de judecată. A venit baba, n-a venit avocata, cică era ocupată la o altă instanţă.  Am profitat de ocazie şi mi-am întrebat amicul ce-o apucase pe bătrână să-i ceară atâţia bani. Mi-a răspuns că femeia nu are toate ţiglele pe casă. La figurat, dar mai ales la propriu.  Hârca, pentru că altfel nu-i pot spune, i-a spus, fără jenă, că vrea bani de la el ca să-şi repare gardul vechi şi acoperişul! Că din altă parte nu are să-i obţină. „Şi de ce nu ai înregistrat-o?”, l-am întrebat. „Păi cine naiba credea să vorbeşte serios?!”, a recunoscut amicul.

E drept că baba merge în baston, că la vârsta ei se vindecă (dacă se mai vindecă vreodată) greu; tot drept e că băiatul ar fi trebuit să fie mai atent în parcarea aia şi să nu ajungă s-o accidenteze. Dar răul s-a întâmplat şi nimeni nu mai poate da timpul înapoi. Omul şi-a recunoscut greşeala din prima secundă. Şi-a dus victima la spital, i-a plătit operaţia, internarea, medicamentele. S-a arătat dispus să-i plătească cei 6.000 de lei pretinşi de femeie, deşi nu câştigă decât 1.200 lei pe lună, însă i-a zis clar că ori îi dă banii în două tranşe, ori în rate. Baba, însă, o ţinea pe-a ei: toţi banii odată! Altfel, n-au valoare. „Cu ce-şi repară ea gardul şi acoperişul?”.

Dacă sistemul juridic din România permite, de ce să nu ceară cât vrea? Ce Paştele mă-sii, mi-ai rupt rotula, am eu grijă să te aduc la sapă de lemn! I-am zis băiatului că instanţa n-o să-i dea satisfacţie baborniţei decât în măsura în care îşi va justifica pretenţiile. 500.000 de Euro n-o să vadă în niciun caz, deci să nu-şi facă probleme din cauză că n-o să aibă de unde să-i plătească!

Concluzia? „Mai bine o accidentam mortal. Luam doi ani şi ceva cu suspendare, dar nu mai plăteam niciun fel de daune!”, îmi zice el. Am râs pe moment (cam macabră gluma, recunosc!), dar după ce ne-am despărţit, îmi venea să mă întorc după el şi să-i spun: „Greşit! Te ţinea fiu-său prin tribunale şi te punea să-i plăteşti, pe lângă înmormântarea şi pomenile mă-si, şi contravaloarea vilei în care urma să stea el, copiii şi nepoţii!”. Nu e glumă! Nu demult, tot la noi, s-a mai judecat un caz. Unul dăduse tot peste o babă, la fel de plecată de acasă (şi la propriu, şi la figurat), numai că a avut ghinionul s-o omoare. După câteva luni, fiică-sa l-a dat în judecată pe şofer şi, la fel ca şi în cazul de care v-am povestit acum, a încercat să obţină ‘jdemii de lei despăgubiri. Pentru asta, a avenit cu sute de bonuri de casă, emise de market-urile de unde-şi făcuse cumpărăturile. Vroia să dovedească faptul că i-a pus mă-si pomeni la care s-a ospătat tot satul. Numai că nu i-a mers. Şoferul a avut norocul unei avocate brici. A luat bonurile alea la studiat mai ceva decât pe Sfânta Scriptură. Şi a dovedit că Marile Pomeni s-au făcut, printre altele, cu mâncare pentru pisici şi câini, vată şi serveţele! Aşa că fiica victimei s-a ales fix cu praful de pe tobă.

Dar asta e altă poveste…

Băiatul-trofeu

Uneori, e bine să rămâi în minte cu imaginea unor oameni exact ca în momentele în care ţi-au fost dragi. Amintirile sunt mai frumoase 🙂

Ieri l-am revăzut, întâmplător, pe băiatul de care am fost fooooarte îndrăgostită în liceu. Mai corect spus, prin clasa a X-a. Se întâmpla în 1987-1988… da, ştiu, sunt mulţi ani de atunci, dar nu am uitat povestea…

Era cu doi ani mai mare decât mine.  Nu ţin minte unde, cum şi când l-am văzut prima dată. Tot ce ştiu este că, la un moment dat, am auzit-o pe (încă) prietena mea de atunci că vroia să cunoască, prin intermediul unei alte colege de clasă (care, mai târziu, a devenit cea mai bună prietenă a mea din liceu) pe un tip dintr-a XI-a „Zoo”. Nu, clasa aia nu era o menajerie, ci reprezenta o specializare a liceului: zootehnie , iar tipul era cam singurul de acolo care se remarca printr-un aspect fizic plăcut.  Colega mea îl plăcuse (mai târziu, aveam să aflu că nu era singura din liceu) şi vroia să-i fie prietenă, iubită sau cum vreţi voi să-i spuneţi. Într-o zi, o aud vorbind cu fata care trebuia să le facă cunoştinţă şi aflu că aceasta îi povestise băiatului că are o admiratoare în clasa noastră. Pentru ca el să-şi dea seama cine e, colega a descris-o ca fiind şatenă, cu ochelari. Nu ştiu dacă, prin acest din urmă amănunt a vrut să-i sugereze că ar fi vreo tocilară intelectuală, însă nu uit că am sărit ca arsă, deranjată că descrierea l-ar fi putut conduce pe tip la mine, pentru că şi eu eram şatenă şi purtam ochelari. Colega m-a asigurat, însă, că a avut grijă să ne deosebească şi că nu voi fi obiect de studiu pentru el, când m-oi plimba pe holurile liceului!

O vreme, n-am mai ştiut nimic despre „aranjamentul” fetelor. Cred că în perioada care a urmat am realizat şi cine era „băiatul-trofeu”, însă nu îmi atrăsese atenţia prin nimic; mi se părea un tip drăguţ… şi atât!

Într-una din ultimele zile ale anului şcolar, s-a întâmplat, însă, ceea ce mi-a dat peste cap viaţa din următoarele luni. Eram de serviciu în clasă şi, într-una din pauze,  coborâsem de la etaj la parter, unde erau toaletele, pentru a uda buretele. La întoarcere, doi băieţi care se alergau, aproape că erau să dea peste mine, pe scări. În ultimul moment, unul unul dintre ei, s-a oprit, s-a sprijinit de balustradă şi mi-a făcut loc să trec. Pe vremea aceea, fiind o mare timidă (cam la fel sunt şi acum, deşi mă tratez 😀 ), nu obişnuiam să mă uit după băieţii care-şi pierdeau timpul pe hol, în recreaţii. Dar atunci, am vrut să văd cine fusese atent cu mine. Era… EL, „băiatul-trofeu”. În secunda în care l-am privit în faţă, i-am remarcat ochii frumoşi (albaştri), freza a la Roger Moore, în perioada lui de glorie şi zâmbetul politicos. I-am zâmbit şi eu, cam… derutată, după care mi-am continuat drumul spre sala de clasă.

Din ziua aceea, pentru mine, nimic nu a mai fost la fel ca înainte. Nu mi-am dat seama imediat că, după episodul de pe scările liceului, căzusem şi eu în plasa „băiatului-trofeu”. Nici atunci când l-am văzut pe stradă, absolut întâmplător, după câteva săptămâni, în vacanţa de vară care a urmat, n-am realizat asta. „Bomba” a explodat de abia în toamnă, undeva în octombrie, la ziua unui coleg de clasă, unde nici acum nu ştiu cum a ajuns şi EL. Venise cu un alt tip, de aceeaşi vârstă, care nu era la liceu, ci urma o şcoală profesională. S-au aşezat fix în faţa mea şi a colegei care trebuia să-i facă LUI cunoştinţă cu fata despre care povesteam la început. Nu vă spun cum m-am simţit toată seara, cum m-am străduit să fiu spontană şi jovială dar, mai ales, indiferentă la vederea lui. În realitate, nu m-am distrat deloc, eram atentă la fiecare gest al lui, la fiecare privire, eram extrem de preocupată să nu spun vreo prostie, să nu fiu ridicolă, să nu râdă de mine… mi-era jenă şi să dansez şi mă enerva faptul că nu-mi asortasem sarafanul din catifea cu pantofii 😆

Spre dimineaţă, la petrecerea respectivă rămăsesem foarte puţini (distracţia s-a ţinut în sala de protocol a unei ferme agricole, pentru că tatăl sărbătoritului era inginer agronom). Dansam în hol eu, colega, EL, amicul lui şi alţi câţiva. La un moment dat, a început un slow şi, nu mai ştiu din ce motiv, am fugit spre sala de mese.  După vreo două zile, am aflat că făcusem cea mai mare greşeală. Colega mi-a spus că amicul LUI îi povestise că băieţii îşi propuseseră să ne invite la dans: EL pe mine, şi amicul, pe colegă. Dar, pentru că eu dezertasem ca sălbatica, au preferat să iasă afară, la o ţigară 😆

Fapt e că, după cheful cu pricina, am recunoscut că sunt suuuuper îndrăgostită (era şi „greu” de observat), iar colega cu care stătusem la masă mi-a devenit bună prietenă. De la ea am aflat, ulterior, că reuşise să i-o prezinte LUI pe acea colegă, chiar înainte de vacanţa de vară. Le-a făcut cunştinţă în faţa liceului, după care i-a lăsat să discute. Numai că discuţia nu a mai avut loc. EL s-a scuzat şi i-a zis fetei că trebuie să se întâlnească cu un coleg dar, de fapt, s-a dus să fumeze o ţigară la toaleta băieţilor care, pe vremea aceea, era în curte. Toate aceste amânunte i le povestise el, personal, când a venit în vizită la fratele ei, cu care, surpriză!, era bun prieten. De abia acum îmi explicam cum ajunsese colega mea în anturajul LUI, deşi el era mai mare decât noi. EL venea des în vizită la ei, ca să asculte muzică, mai ales în weekend, când fratele colegei mele venea acasă (lucra în alt oraş) şi aducea benzi de magnetofon cu ultimele noutăţi.  Devenind prietena ei, am început şi eu s-o vizitez, dar nu singură, ci împreună cu ai mei colegi. Ne distram, cântam, dansam, de multe ori ne făceam şi temele acolo… Cred că a fost cea mai frumoasă perioadă din liceu şi din viaţa mea.

Bineînţeles, destul de des venea acolo şi EL. Îmi amintesc faptul că îmi plăcea să fur de la tata câte o ţigară bună şi să i-o dau lui. Sau, când aveam o ciocolată, s-o împart în primul rând cu EL. Aveam grijă să-i fac tot felul de atenţii, însă nu-i spuneam niciodată ce simt. În naivitatea mea, credeam fie că apreciază, fie că nu înţelege şi chiar obişnuiam să le spun apropiaţilor că nu vreau să am o relaţie cu el, dar că îmi place să-l ştiu foarte aproape de mine. Unii credeau că mint ori că sunt ipocrită, că nu e posibil să fiu atât de îndăgostită de cineva şi să nu vreau să fiu cu împreună cu el. Dar greşeau. Vroiam, dar în acelaşi timp, ceea ce trăiam şi simţeam era atât de frumos, mă încărca pozitiv atât de mult, încât îmi spuneam că, dacă aş fi forţat lucrurile, aş fi stricat tot.

Pentru că doar simpla LUI prezenţă mă stimula. Era, ca să spun aşa, talismanul meu. Dacă îl vedeam, fie şi o secundă, înainte de o oră mai grea, de un extemporal sau teză, ştiam, eram convinsă că îmi va merge bine, că îmi va purta noroc. Acum ştiu că era autosugestie şi că, de fapt, aveam nevoie de un motiv puternic pentru a avea încredere în mine, pentru că eu chiar mă pregăteam pentru acele ore, extemporale sau teze. Însă, pe vremea aceea, preferam să cred că EL e motivul reuşitelor mele. Pentru că, trebuie să recunosc, aceea a fost perioada în care am obţinut cele mai mari note din anii de liceu.

Era un paradox: deşi eram extrem de agitată, la vârsta aceea critică, motiv major de îngrijorare pentru părinţi, când nu dădeam explicaţii acasă pentru ceea ce făceam, iar mama încerca să afle tot căutându-mi prin jurnale şi eu făceam scandal monstru de fiecare dată, eram extrem de eficientă în ceea ce făceam la şcoală. Şi cred că asta conta.

Ei, dar visul frumos nu a ţinut mult. Două lucruri mi-au umbrit „fericirea’ din acea perioadă: faptul că EL a venit cu altă fată (care a şi canidat la titlul de Miss) la Balul Bobocilor (culmea, fata era fiica unei colege de serviciu de-a mamei!) şi, câteva săptămâni mai târziu, nu a venit la petrecerea de Revelion pe care a organizat-o prietena mea, deşi îmi promisese că o va face. Mult mai târziu am aflat că, de fapt, nici nu avea de gând să vină, dar nu vroia să-mi strice mie seara. Prietenii mei ştiau, dar din dorinţa de a mă proteja, nu mi-au zis adevărul. Oricum am suferit, eram chiar hotărâtă să nu mă mai gândesc la el, dar îndată ce l-am revăzut în mijlocul nostru, am revenit la sentimentele mele.

De fapt, toată povestea asta cu „băiatul-trofeu”, plăcut şi dorit de toate fetele, a fost o iubire platonică, perfectă până la un punct, dar tot ireală, ca să spun aşa. Ea a însemnat şi mici nebunii din partea mea, cum ar fi aceea de a afla unde şi în ce săli are EL ore, pentru ca, în pauze, s-l întâlnesc „întâmplător”. Mergeam la filme care nu-mi plăceau, bineînţeles, cu gaşca, numai pentru că ştiam că vine şi EL şi ieşeam din sală odată cu EL.

Evident, povestea s-a terminat odată cu sfârşitul anului şcolar. EL termina liceul (a luat bac-ul cu note mediocre, ţin minte că asta m-a dezamăgit puţin), eu trebuia să susţin examenul de treaptă (trecerea din clasa a X-a într-a XI-a). În toamna care a urmat, a plecat în armată. Pe vremea aceea, se făcea un an şi ceva. Nu prea l-am mai văzut. L-am reîntâlnit, apoi, în ianuarie 1990, deci după Revoluţie, când a venit în vizită la aceeaşi prietenă a mea. Nu ştia că sunt acolo, nu ştiam nici noi că va veni. Mai avea puţin până la liberare. Ascultam cum povesteşte despre viaţa de militar şi nu mi-am dat seama cât de atentă eram la ce spune, decât atunci când a făcut un gest (pe care nu-l pot descrie în cuvinte) prin care mi-a demonstrat că era conştient că încă îl mai plăceam. Am zâmbit, fâstâcită, ca atunci când ne întâlnisem prima oară, face to face, pe scări, la liceu. Îmi mai plăcea, dar focul se stinsese.

Într-un fel sau altul, ne-am mai revăzut prin oraş, în următorii doi ani. Ultima oară ne-am întâlnit la aniversarea unui prieten comun. Culmea, era iubitul fetei care, cândva, vroia să facă cunoştinţă cu EL şi EL o lăsase baltă, pentru a merge să fumeze o ţigară! N-a fost o petrecere reuşită, din cauza unor neînţelegeri care, deşi nu aveau legătură cu invitaţii, ei au fost cei mai afectaţi. Nu prea s-a dansat, pentru că au existat doar două casete audio acultate pe replay până la exasperare. Spre final, însă, EL a vrut să danseze cu o fată, pe melodia lui preferată. Şi s-a îndreptat spre mine. A fost prima şi ultima oară când am dansat cu EL, dar atunci nu aveam de unde să ştiu asta. Nici că totul se petrecea de Valentine’s Day (14 februarie).

După câteva luni, am aflat că plecase în Italia, la muncă. Am fost surprinsă, ca toată lumea, de altfel, pentru că făcea parte dintr-o familie bună, cu posibilităţi financiare. Apoi, am auzit că se căsătorise cu o italiancă mai în vârstă decât el, pentru cetăţenie. De abia prin 2002-2003 am auzit că revenise în ţară, se despărţise de italiancă, îşi găsise o altă femeie (din apropiere de noi), divorţată şi ea, dar cu o fetiţă din prima căsătorie, cu care se însurase. Deşi s-a stabilit de atâţia ani în oraş, deşi am trecut de nenumărate ori prin faţa casei mamei lui, în toată perioada asta nu l-am zărit nici măcar o dată. Întâmplător, am cunoscut-o pe fetiţa nevestei lui.

Ieri, mergeam la judecătorie. Drumul trece prin faţa casei mamei lui. Loganul roşu era parcat pe stradă (ştiu că are un Logan pentru că mereu l-am văzut în curte). Pe trotuar, un bărbat cu lopata în mână, arunca zăpada pe carosabil. Am ştiut că EL e. Când am ajuns în dreptul lui, m-am întors şi l-am privit, ca să fiu sigură că nu mă înşelasem.

Nu ştiu de ce, am crezut, am sperat că îl voi revedea pe EL, cel de acum 20 de ani. Nu ştiu nici de ce urmele lăsate pe chipul său, de trecerea anilor, m-au surprins atât de mult. M-am întors încă o dată să-l privesc. Eu, care nu fac asta niciodată, când e vorba despre bărbaţi. De abia atunci a simţit şi el că e studiat şi am grăbit pasul. N-am mai regăsit la el nimic din trăsăturile „frumuşelului”, ale „băiatului-trofeu” de odinioară. Nu avea burtă, dar se împlinise fizic. În loc de freza a la Roger Moore, cu care făcea furori cândva, avea un fes. Iar faţa nu mai era ovală, ci rotundă… avea obrăjori 😆

Ştiu că timpul ne schimbă, ireversibil, pe toţi. Dar schimbarea este mai vizibilă la acei oameni care au fost, odată, frumoşi. Dacă l-aş fi cunoscut acum,  şi nu în urmă cu 25 de ani, cu siguranţă că nu mi-ar fi atras niciodată atenţia şi nici EL nu ar mai fi meritat să se numească „băiatul-trofeu”. Mi-am dat seama, o dată în plus, că acum peste două decenii, am iubit O FAŢĂ, imaginea unui om CARE AŞ FI VRUT SĂ FIE, nu care a existat cu adevărat. Că, tocmai de aceea, a fost o iubire perfectă. Pentru că, deşi au fost şi momente în care am plâns pentru el, în realitate NU AM SUFERIT NICIODATĂ din cauza lui. EL a fost doar mască pentru un om pe care l-am creat în minte şi de care am avut nevoie într-o anumită perioadă a vieţii mele.

Dacă am simţit ceva, când l-am revăzut? Un fel de emoţie care, de fapt, cred că a fost mai mult curiozitate. De îndată ce a trecut, n-a mai rămas nimic. Poate, doar, amintirea unor vremuri frumoase.

Atât.

 

De două ori 20

Astăzi schimb „prefixul”: împlinesc 40 de ani! Sau, cum spune soţul meu, de două ori 20 de ani 🙂

E foarte interesant ceea ce mi se întâmplă: să ştiu că nu mai am 20 de ani, dar să mă simt ca şi cum i-aş avea. Poate că viaţa a fost (şi încă mai este) mai mult decât darnică cu mine, poate că nu m-au lovit îndeajuns necazurile şi neîmplinirile ca să simt povara anilor. Ating, azi, o vârstă de care multe femei se tem. S-o recunoască, în primul rând. E un prag psihologic uneori foarte greu de trecut.  În 2007, când prietena mea de atunci împlinea 40 ani, se plângea că „e bătrână de acum”.  Râdeam şi îi spuneam că viaţa merge mai departe,  indiferent de vârstă, însă ea „mă ameninţa” cu „lasă, ai să vezi şi tu cum e când o să ajungi la 40″! A dat bunul Dumnezeu să ajung şi, iată, mă simt foarte bine, la fel ca la 39, 36,… 20 de ani! N-a înţeles niciodată că starea de spirit contează. Că spiritul ajută organismul, corpul să-şi menţină tinereţea şi că ridurile, firele de păr alb nu înseamnă neapărat bătrâneţe.

Este foarte adevărat că sunt conştientă, uneori, de diferenţele între mine, femeia trecută, de acum, de prima tinereţe şi adolescentele care de abia păşesc în viaţă. Ştiu că nu voi mai fi niciodată de vârsta lor. Dar sunt sigură că, dacă nu vor avea grijă de sufletul lor, nici ele nu vor ajunge niciodată la fel de împăcate cu viaţa lor şi cu sine, aşa cum sunt eu acum când, iată, împlinesc de două ori 20 de ani 🙂

Dacă nu aş înţelege sensul vieţii (ne naştem şi murim, cândva), dacă nu aş înţelege că toţi îmbătrânim, poate că aş suferi.  Acum, însă, nu-mi vine să cred că am ajuns la 40 de  ani, o vârstă pe care, atunci când eram copil, o consideram „matusalemică”.

Dacă am făcut până acum tot ce mi-am propus, dacă am planuri, dacă regret ceva? Nu ştiu şi nici nu vreau să mă gândesc la aşa ceva. Un bilanţ înseamnă un sfârşit şi eu sunt departe de acest „the end”. Aşa vreau, aşa sper, aşa îmi place să cred. Că mai am înaintea  mea cel puţin încă de două ori 20 de ani pentru a trăi mult mai frumos şi mai bine decât până acum.

Pentru tot ce am primit până acum, de la părinţi, de la prietenii pe care i-am avut de-a lungul anilor, de la soţul mult iubit…. de la viaţă şi, mai ales, de la Dumnezeu, nu pot să spun decât atât: MULŢUMESC!

Un pic de normalitate

Parcă mă simt altfel, de ieri după-amiază, de când au luat zăpada de pe trotuar. A fost cât gardul, iar gardul apre vreun metru şaptezeci. Nu provenea toată din ninsorile căzute în timpul codurilor galben-portocalii, ci şi din cea de pe casă. oricum, era mare şi foarte multă, din moment ce, ca s-o dea pe toată în stradă, ca s-o ridice utilajele, ai mei (tata şi soţul) au dat la lopată, cu schimbul, câteva ore bune. Spre seară, încă nu-mi venea să cred că văd, iar, trotuarul, că nu voi mai mai ieşi din curte doar pe potecuţa făcută de tata. Zilele trecute, mă simţeam de parcă intram/ieşeam în/din grotă, nu în/din curte!

Şi mi-am zis: Doamne, cât de mult înseamnă să te întorci la normalitate (oricare ar fi „normalitatea”  aceea pentru fiecare dintre noi)! Eram disperată că, deşi stau foarte aproape de centrul oraşului, utilajele de deszăpezire nu ajungeau şi pe strada mea. Acum vreo două zile, luaseră zăpada de la intrarea pe stradă, exact unde sunt blocurile cu parcări în faţă. Când am văzut că maşinile nu au mai înaintat, am spus: gata, asta e, aşteptăm căldura, ca omătul să se dezgheţe de la sine. Ei, bine, ieri dimineaţă, utilajele erau taman în poarta mea, acţionau cu atâta spor, că a trebuit să-i spun şoferului de pe buldoescavator să se oprească un pic să pot pleca la muncă. Mai aveam şi pretenţii 😆 Dar, omul m-a lăsat şi eu, odată ajunsă în oraş, m-am lăudat la toată lumea că până după-amiază n-o să mai am zăpadă pe trotuar 😀

Efectul psihologic al deszăpezirii este evident. Dar nu pot să subliniez, după ce coşmarul nămeţilor din faţa casei s-a sfârşit, că lucrurile ar sta altfel, dacă lumea ar înţelege că deszăpezirea asta s-ar realiza mai uşor şi mai repede, dacă toţi cei care pot (nu bătrânii, să fim bine înţeleşi!) ar pune mâna pe lopată şi ar ajuta autorităţile. Dacă azi mă pot lăuda cu un trotuar curat ca-n palmă, este mai ales pentru că tata şi soţul au muncit cot la cot cu cei de pe maşini. Nu am văzut pe nimeni altcineva făcând aşa ceva. De la blocul de alături nu a ieşit nimeni la lopată; la fel, nici vecinii care stau gard în gard cu noi. La el, nămeţii sunt cât gardul şi în curte, şi în stradă. Chiar mă gândeam, ieri, că s-ar putea să creadă că am avut pile la primărie (pentru că lucrez la ziar), de mi-au luat numai mie zăpada din poartă 😆 , dar e treaba lui!

Azi, e soare şi frumos. Prima zi de iarnă care îmi place. Nu mai am zăpadă pe stradă. M-am întors, un pic, la normalitate! 🙂

M-am săturat de iarnă…

…şi de toată nebunia asta din media, referitoare la coduri de toate culorile, zăpadă, troiene, la ceea ce s-a întâmplat în localităţile afectate ş.a.m.d.! Să fiu bine înţeleasă: nu minimalizez efectele dezastrului care ne-a lovit taman când credeam că am avut o iarnă blândă anul asta! Chiar mie mi-au dat lacrimile când am văzut la tv bătrâni din Buzău şi Vrancea eliberaţi de militari şi jandarmi din casele pe care troienele de zăpadă le-au transformat în închisori. Dar nu mai pot urmări/citi ştiri despre subiectul ăsta.  Nu spun că nu trebuie să fim informaţi despre ceea ce se întâmplă; cred doar că ştirile astea a ajuns de-a dreptul deprimante. Totul pare un hohot de plâns, o tânguire care, parcă, nu se mai sfârşeşte şi care mă duce încet spre disperare. Mă deprimă!

Nu sunt indiferentă la suferinţa umană, îmi place să ajut, mai ales pe cei care chiar nu au nicio posibilitate de a se ajuta singuri. Dar, atât timp cât demersul media nu are urmări concrete, nu are darul de a mobiliza pe cei care pot ajuta pe cei aflaţi la necaz, degeaba te agiţi, ca ziarist. Tu, singur, nu poţi face mare lucru.

Mi-am dat seama de asta după cazul cu băbuţa de 90 de ani, despre care vă povesteam duminică.  V-am spus că articolul despre ea nu mi-a fost publicat. Am trecut peste, deşi nu cu uşurinţă. Ceea ce m-a bucurat a fost faptul că am putut face EU ceva concret pentru ea, când cei în drept s-o facă, mai ales pe timp de iarnă, au tratat-o cu flit.  Şi, mai ales, după ce am auzit că, a doua zi, după ce îi postasem poza pe Facebook, situaţia ei a fost discutată de autorităţi, într-o şedinţă. Tot luni, dar spre amiază, am trecut prin faţa casei ei. L-am găsit pe vecin, curăţând zăpada din faţa porţii lui. Firesc, m-am interesat de băbuţă. Ce credeţi? Lemne îi dăduse tot un vecin. Iar de mâncare nu o auzise că ar avea nevoie, încă. Nu trecuse nimeni pe la ea, să vadă ce i se întâmplă. M-am întristat, m-am înfuriat, îmi venea să înjur… dar m-am resemnat: ASTA E ROMÂNIA! Vorbe, nu fapte!

Sigur, nu pot generaliza. Am aflat despre ajutoarele care au ajuns la sinistraţii din Buzău şi Vrancea, despre campaniile iniţiate de unele posturi de radio, parohii sau oameni de afaceri. Despre Becali, care s-a dus în Vrancea cu utilaje şi lopeţi (dar care, culmea!, n-a găsit acolo voluntari care să muncească). Cinste tuturor! Eu vorbesc despre ceea ce simt, după ceea ce văd în jurul meu. Predomină un soi de indiferenţă, bine mascată cu vorbe frumoase, mobilizatoare, cu apeluri la solidaritate şi civism, care mă îngreţoşează. Aş aprecia mai mult pe cel care ar recunoaşte că nu poate, nu are chef, nu are nicio posibilitate să ajute, decât pe cel care, depăşit de situaţie, nu ridică din umeri, ci minte că va face şi va drege, că e el şmecher.

Ştirile astea despre iarnă şi dezastrele provocate de ea au, de acum, efecte negative asupra psihicului meu. Şi la inundaţiile din 2005 am simţit la fel, mai ales după ce am văzut de ce au fost în stare să le spună oamenilor Băsescu şi, pe atunci, prim-ministrul Tăriceanu. Am avut aceleaşi senzaţii negative şi după ce l-am auzit pe actualul prim-minstru, cum se răţoieşte la bătrânii de abia scoşi din nămeţi că au aşteptat în casă, la căldură, să-i salveze alţii, decât să pună mâna pe lopeţi.

Din cauza asta, aş prefera să citesc şi să văd şi altfel de ştiri. Nu pe cele de la ora 5, cu crime, accidente, violuri. Să aflu că viaţa revine la normal. Este adevărat, întotdeauna am recunoscut că, în general, nu-mi place, nu suport iarna, însă cea de acum, pur şi simplu e prea mult: e un coşmar şi mă deprimă.  De aceea, vreau şi altceva.

Sunt iarăşi razna? 🙂

Gânduri de început de săptămână

Am înţeles târziu că, a lucra la o publicaţie la care interesul politic are prioritate, toate articolele, chiar şi cele care nu au legătură cu politica, trebuie să conţină, măcar aşa, în treacăt, o referire la personajele sau partidele repreznetative acestor interese. Deşi am ştiut de la început la ce „stăpân” mă înham,  am crezut că voi reuşi să evit ori să limitez amestecul politicului în articolele mele. Recunosc, nu fără jenă, că am fost naivă. Adică, vreo câteva luni, hai un an-doi, mi-a cam mers.  Am mizat pe lipsa de experienţă (deşi nu întotdeauna a fost un motiv justificat) şi pe faptul că aveam în redacţie destui „crai de curte” care să facă treaba „boierului”.

De abia în campania pentru localele din 2008 am simţit că nu e de glumă. Că ori te supui, ori pleci şi că responsabilitatea opţiunii îţi aparţine în totalitate. Da, puteam renunţa, pentru că, în astfel de perioade, când lupta pentru ciolanul puterii este mai importantă decât orice pentru cei cu aspiraţii, deontologia profesională, în cazul unui ziar controlat politic NU EXISTĂ! În aceste condiţii, tu, cel care eşti obligat să munceşti, nu să gândeşti, te poţi aştepta, în orice moment, să te alegi, pe bună dreptate, cu plângeri penale din parte celor pe care, fără voia ta, îi ataci.

N-am renunţat pentru că, spre deosebire de munca celor din redacţie, conectaţi altfel la realitate, prin faptul că sunt „la centru”, iar informaţia ajunge în primul rând acolo, eu am fost ceva mai la adăpost, ca şi corespondent local. Îmi ştiu oamenii cu care trebuie să lucrez, le cunosc hachiţele, punctele forte, dar şi cele slabe şi am învăţat să mă feresc de personajele care mi-ar putea face rău, profesional vorbind.

Dar acum constat că am făcut o mare greşeală. Din nou, am fost naivă crezând că lucrurile vor putea continua în acest mod. Chiar dacă nu mi-am dorit, a fost imposibil să nu aud, să nu văd şi să nu particip la anumite acţiuni care se petrec „în interior”. Deşi nu am acces la o mare parte a pieselor care compun marele puzzle, ştiu la ce aş putea să mă aştept de la cei care conduc oraşul. Ştiu cum se organizează campania electorală, pe ce strategie se merge, de ce, cum şi când trebuie spuse oamenilor anumite lucruri, ce impact trebuie să aibă pentru ca ei să pună ştampila acolo unde trebuie, pe buletinul de vot. Ştiu cum e manipulată prostimea, în aşa fel încât aceasta să fie convinsă că opţiunea e doar a lor. Ştiu cât de demagogi sunt cei despre care sunt nevoită să scriu în campanii şi, de multe ori, simt că-mi vine să vomit, la propriu, când îi aud sau când mi se spune că trebuie să scriu despre ei şi să-i laud.

Mi-am dat seama târziu şi de faptul că publicaţia pentru care scriu a fost creată şi există exclusiv pentru a face campanie electorală unui grup de neni care cotizează la greu pentru asta. Totuşi, numai unii dintre noi, cei care trudim întru interesul lor, sunt plătiţi pe măsură, permiţăndu-şi, din salariul (confidenţial), să-şi cumpere maşini de firmă, asta după ce au fost recompensaţi şi cu un apartament ANL! Restul, suntem praful în ochii cititorilor, care trebuie să creadă că avem  meserie ca oricare alta, care ne asigură banii de pâine. Nimeni nu ştie, însă, că avem numai obligaţii şi mai puţine drepturi, că salariile care ar trebui să ne asigure o existenţă decentă sunt suplimentate cu alte venituri (drepturi de autor, colaborări cu diferite publicaţii sau agenţii autohtone de presă-dar toate astea, cu acordul redacţiei), că nu avem sporuri de niciun fel, că bonurile de masă ne-au fost tăiate de la sfârşitul lui 2010.  Mai mult, uneori, nici în concediu nu eşti lăsat în pace; „se uită” că eşti în vacanţă şi eşti sunat ca-n zilele de lucru normale, doar-doar poţi să faci munca altuia. Nu mai spun că, dacă te apuci să-ţi rupi, de bunăvoie, din zilele de concediu, ca să le scrii texte, fie nu ţine nimeni cont de asta (pe principiul: dacă eşti prost, munceşte, eu n-o să te opresc), ori nu ţi se compensează cu nici măcar un liber în altă perioadă (dai un text înainte, să fie de rezervă, altfel nu se poate).

Sigur că, din afară, a lucra la un ziar ţi se pare fascinant. Aşa am crezut şi eu. Şi este, în măsura în care, fie asta vrei să faci, până la moarte, crezând că poţi schimba ceva, fie te caracterizează o doză de inocenţă/naivitate/nebunie/inconştienţă/tupeu nesimţit, ca să nu-ţi pese de consecinţele fiecărui cuvânt tipărit.  În 10 ani, eu am realizat că nu schimb nimic: nici lucruri, nici caractere. Ca şi acum 10 ani, sunt exact în acelaşi loc, am de-a face cu aceleaşi personaje şi primesc acelaşi salariu invers proporţional cu efortul, nervii, stresul şi implicarea mea. Nu am nicio şansă de promovare. Nu că am urmărit-o, neapărat. Singura propunere care ar fi putut să-mi schimbe, oarecum, statutul în redacţie, a fost aceea de a scrie pe domeniul juridic, dar a venit într-un context total nepotrivit, la sfârşitul lui 2007, când campania electorală pentru 2008 începuse, dar neoficial, şi ei aveau nevoie de cineva care să cunoască bine termenii ca să scrie despre unii adversari politici ai celor care cotizau la ziar. Evident că, după ce mi-a trecut entuziasmul de început (uite, s-au gândit şi la mine), am meditat asupra consecinţelor şi am refuzat. De atunci, nimeni nu mi-a mai propus nimic şi nu aş spune că regret, dar parcă simt nevoia de a face şi altceva. Îmi dau seama, însă, că iarăşi sunt naivă şi idealistă, că acest „altceva” îl voi putea face în altă parte.

Ca să înţelegeţi de ce am scris aceste rânduri, vreau să vă spun că articolul despre bătrâna pe care am găsit-o ieri, fără lemne şi mâncare, nu a intrat. Nu a fost important. Politicul a avut prioritate. De regulă, mi se reproşează că mă încăpăţânez să scriu ştiri pozitive, că la mine totul e roz, că nu vorbesc cu oamenii (faza asta mă enervează cel mai tare!) dar, când trimit texte despre oameni disperaţi, care mor de foame şi de frig în toiul iernii, ele nu sunt publicate. Chestia asta s-a adăugat la refuzul primarului care şi-a respectat ziua de duminică, permiţându-şi luxul de a nu-mi răspunde la telefon, deşi aveam un caz urgent. Asta, în condiţiile în care toată lumea se agita că se reîntorc ninsorile şi că, în oraş, zăpada de acum o săptămână este şi acum pe trotuare. „Salut, la revedere, de luni să mai dea şi lumea la lopată! Sâmbătă şi duminică ne odihnim!”, mi-a zis vineri, când l-am întrebat pe unde mai are de gând să bage utilajele de deszăpezire. Şi el chiar s-a odihnit! Azi, o să iasă pe stradă, ca să arate că îi pasă. Mă întreb ce ar zice lumea dacă ar şti ce vorbeşte edilul off record. Exact ca redactorul-şef, la o şedinţă: scrieţi ca pentru proşti, că doar lor ne adresăm. Aceeaşi lipsă de respect pentru ceilalţi.

Când eşti în aceeaşi gaşcă, orice spune liderul ei te reprezintă şi pe tine, chiar dacă, în sinea ta, nu eşti de acord cu el. Când scrii pentru un ziar controlat, politic şi economic, de alţii, chiar dacă nu eşti de acord cu opiniile greilor, nu te poţi numi jurnalist independent. E simplu: rămâi sau pleci!

Şi ciudă mi-e că încă nu pot. Deşi nu mai am niciun motiv să rămân. Poate mai cred că pot schimba ceva. Sau, poate, mai cred că eu sunt pe invers şi ceilalţi au dreptate. Poate cred că nu am ars până la capăt. Nu ştiu.

Dar nu mă mai văd aici peste 10 ani.

Moartea lui Whitney, adevărata ştire a zilei?

Dimineaţă, prima ştire auzită a fost că a murit Whitney Houston. Dacă la Michael Jackson, prima reacţie a fost: „Săracul!” şi chiar am simţit că mă apasă ceva pe suflet, la vestea că şi Whitney s-a dus, am avut doar o singură replică: „Era de aşteptat!”. Şi chiar am scris pe pagina mea de Facebook faptul că nu deplâng în niciun fel moartea omului Whitney Houston, ci regret doar dispariţia unei artiste. Bineînţeles că s-a găsit câte unul să-mi răspundă că nimeni nu-i perfect, că geniile au fost caracterizate întotdeauna de vicii (se ştie cu Whitney a avut/avea probleme cu alcoolul şi drogurile), însă eu am rămas pe poziţii: a fost o artistă de excepţie însă, ca om, a avut comportamnetul şi personalitatea starurilor care, deşi au avut talent şi succes, n-au ştiut ce să facă cu ele. Sfârşitul ei, la doar 48 de ani, are la bază tocmai aceste vicii de care nu s-a vindecat niciodată, în pofida tratamentelor urmate. Dacă mintea lui Whitney era setată pe aceste vicii, orice încercare a celorlalţi de a o scăpa de ele ar fi fost sortită eşecului.  Da, e şocant când auzi astfel de veşti. Eu nu am mai auzit ceva nou despre/cu Whitney de foarte multă vreme şi nu mi-a lipsit 🙂 Şi nici n-o să caut, acum, prin arhiva mea de muzică, melodiile ei, aşa cum fac mulţi dintre prietenii mei virtuali de pe Facebook. M-am cam săturat să văd mesaje gen: RIP, Păcat de ea… ş.a.m.d., nu pentru că fata asta nu merită respectul nostru pentru ceea ce a făcut în muzică, ci pentru că…  în România ultimelor zile, alţi oameni fie mor de frig, fie de foame, fie sunt izolaţi de restul lumii, din cauza nămeţilor! Văd cum curg mesajele pentru Whitney, dar nu găsesc nicio referire la Codul Galben de ninsori şi viscol care, de mâine, va fi înlocuit de Codul Portocaliu sau despre faptul că într-un judeţ (Vrancea) s-a declarat (începând de mâine) stare de urgenţă! O plângem pe Whitney, dar nu ne plângem semenii aflaţi în suferinţă, nu facem nimic pentru ei.

Azi, am dat peste o bătrână care, impinsă de frig, foame şi disperare, a ieşit în faţa casei pentru a cere nu bani, ci lemne şi o bucată de pâine! Iniţial, am trecut pe lângă ea, fără să aud ce spunea şi numai tânguielile ei m-au determinat să mă întorc şi s-o întreb ce s-a întâmplat.  Nu avea lemne. Nu avea mâncare. Cineva îi dusese pâine, dar ea ar mai fi vrut „măcar o şuncă”. Băiatul vecinilor, care a apărut în timp ce vorbeam cu bătrâna, mi-a spus că maică-sa îi ducea mâncare aproape zilnic, uneori chiar şi lemne. Alt vecin, care a apărut când m-a văzut în poarta ei, mi-a zis că sunase la primărie, că venise un inspector social care nu ajutat-o cu nimic pentru că femeia avea pensie! Am întrebat-o ce pensie avea şi m-am crucit când am auzit: 220 de lei! Pensie de urmaş, după soţ. Am uitat să spun că bătrâna  locuieşte într-o dărăpănătură de casă, în condiţii mizere, greu de descris, cu  pisicile şi căţeii care-i mai alină singurătatea.

Am sunat imediat la primar.  Nu mi-a răspuns. Şi viceprimarul a fost greu de găsit. „Mâine!”, a fost răspunsul lui. Mâine îi vor aduce lemne, mâine o vor ajuta. Maine… mâine… mâine! Între timp, începuse să ningă şi să bată vântul.

Am întrebat-o ce anume ar vrea să mănânce. Nu avea preferinţe. I-am zis să-mi lase poarta deschisă, că revin  şi am plecat la supermarketul de unde îmi fac, de regulă, cumpărăturile. Pe drum, mă gândeam că eu am frigiderul plin, că am de ales când vreau să mănânc şi că noaptea, de cele mai multe ori, e atât de cald, încât dorm dezvelită. Aproape că mă simţeam vinovată că, la nici 150 de metri de casa mea, pe altă stradă, o bătrână de 90 de ani se zbate în singurătate, frig şi foame, trăind din mila vecinilor.  I-am luat ce am putut: pâine, mălai, ulei, fasole, orez, lapte, conserve, şuncă (dacă tot poftea la aşa ceva), muştar, fructe. Nu m-am uitat la bani, ştiam că ce am în portofel îmi va ajunge. Când m-am dus înapoi, un vecin o dusese deja în casă. Nu am intrat, am vrut să văd numai că îi duce sacoşele cu mâncare. Am auzit-o strigându-mi din cameră: „Mulţumesc, mamă! Mulţumesc!…”

Am plecat cu sufletul împăcat că, măcar 2-3 zile, femeia asta va supravieţui cu ce  i-am dus. Iar când am ajuns acasă, am postat poza ei pe Facebook şi i-am îndemnat pe ceilalţi s-o ajute. Am scris şi un articol despre ea. Sper ca toate astea să aibă ecou.

Pentru mine, adevărata ştire a zilei ar fi să aud că fiecare dintre voi i-aţi fost de ajutor celui care, în aceste zile, suferă de frig, foame şi singurătate. Că v-aţi rupt din puţinul vostru pentru a-i face, măcar pentru o clipă, fericiţi. Că i-aţi îndemnat şi alţii să vă urmeze exemplul.

Plângeţi-o pe Whitney, ascultaţi-i în continuare cântecele, dar nu uitaţi de cei în suferinţă. Ei sunt încă în viaţă. Alături de noi.