Mă scuzaţi că v-am deranjat…

Vă spuneam  că, de Sărbători, am fost bolnavă şi că de abia după Revelion am aflat că nu aveam o viroză, ci o bronşită de toată frumuseţea. Dar nu v-am povestit cum a fost la doctor 🙂

Poate că nu aş fi mers la consultaţie dacă, în seara de 1 ianuarie nu aş fi făcut 38,6 temperatură şi istoria nu s-ar fi repetat în seara următoare, când febra urcase la 39 de grade. În plus, în noaptea de 2/3 ianuarie aveam impresia că mă doare tot corpul, iar tusea nu m-a lăsat deloc să dorm. Din acest motiv, în dimineaţa de 3 ianuarie, în jurul orei 5.00,  am făcut o baie scurtă, am revenit în dormitor şi i-am zis soţului că vreau la doctor şi că mi-era mult mai frică de o afecţiune pulmonară decât de o eventuală internare în spital, aşa că l-am rugat să mă însoţească la Camera de Gardă.

Am tras peste pijamale blugii şi un pulover gros, apoi cizmele, m-am înfofolit în cojoc şi am plecat. În drum spre spital de abia mă ţineam pe picioare (zăcusem în pat de 10 zile!), aveam şi inima cât un purice, dar nu mai vroiam să dau înapoi.  Mi-a fost un pic teamă când am păşit în curtea spitalului. Era linişte la Urgenţe. Parcă prea linişte. De abia când am ajuns în faţa respectivului corp de clădire am înţeles şi de ce: uşa era încuiată. Am bătut uşor: fără rezultat. Am căutat o sonerie dar am constatat că butonul pe care am apăsat era, de fapt, de la becul care ilumina intrarea. Şi eu, şi soţul, am luat la rând ferestrele, bătând cu putere în ele. După vreo 5 minute, apare o tanti chioară de somn şi ciufulită, îmbrăcată în salopetă vernil, care mă invită în cabinetul de consultaţii. „Eu sunt pacientul cu probleme…”, încep eu să-i spun, dar tipa îmi face semn să mă opresc: „Vine imediat asistenta!”, mă anunţă individa despre care, ulterior, am înţeles că era… îngrijitoare 😆

După alte 2 minute, apare, într-adevăr, şi asistenta. La început, un pic nervoasă (şi pe ea o trezisem din somn). Apoi, m-a întrebat ce am. I-am explicat cum am putut mai bine, fără să mă victimizez şi fără să aştept minuni de la ea. Vroiam doar să ştiu dacă mă putea ajuta să-mi revin. A fost de părere că e o răceală, că „e de sezon, se întâmplă”, că şi ea tuşeşte de vreo lună şi nu i s-a întâmplat nimic. Mi-a spus ce pastile să iau, dar i-am replicat că, la mine, nu au avut efect. Nu ştia ce să-mi mai facă.  Luam discuţia de la capăt la fiecare 5 minute şi nu mă lămurea deloc. La un moment dat, mă roagă să aştept puţin, ca s-o cheme pe doctoriţa care era de gardă, „ca să-mi asculte puţin plămânii”. Merge într-o încăpere alăturată, apoi revine şi mă anunţă că „a trezit-o pe doamna”.  Numai că doamna doctor s-a lăsat aşteptată vreo… 40 de minute, timp în care, biata asistentă, a mai mers de vreo două ori să-i reamintească faptul că are un pacient în cabinet, după care, ca să nu mă plictisesc, mi-a luat temperatura, apoi tensiunea. Când, în sfârşit, a venit şi doctoriţa, o duduie lată cât un şifonier şi la fel de chioară de somn, mi-a înfipt din prima o privire de parcă i-aş fi furat boii de la bicicletă. M-a luat scurt cu „ce am păţit?” dar, până să deschid gura, i-a explicat asistenta ce-i povestisem în ora de conversaţie. I-am mai zis şi eu că am crezut că e o simplă răceală, că am încercat să mă tratez singură dar mi-a fost din ce în ce mai rău…. chestii din astea.  Fără să-mi răspundă şi vizibil nervoasă, îmi ridică puloverul şi îmi ascultă plămânii. La fel de înţepată, se îndreaptă spre birou,  cere fişa pe care mi-o completase asistenta şi, în loc să spună, odată, ce am, se răsteşte la mine: „Păi să ştiţi că nu sunteţi o urgenţă. De ce nu v-aţi dus la medicul de familie?”.  I-am zis că aş fi vrut să ajung, în aceeaşi dimineaţă, dar fiindu-mi foarte rău peste noapte, am venit la spital. S-a apucat să scrie ceva şi am realizat că era o reţetă, după ce i-am zis ce antibiotic luasem şi mi-a făcut observaţie că nu o anunţasem mai înainte. „Păi nu m-aţi întrebat!”, îmi venea să-i răspund, însă am preferat s-o fac în continuare pe proasta. Când mi-a întins reţeta, aproape că nici nu s-a uitat la mine. Am citit singură diagnosticul: bronşită acută. M-am uitat la ea, nevenindu-mi să cred că nu-mi zice nimic despre boală,  ce ar trebui să fac în continuare ca să fiu mai bine.  A avut grijă, în schimb, să mă prevină că antibioticul pe care îl luasem cu de la mine putere mă putea umple de ciuperci, „şi sus, şi jos”.

I-am mulţumit, deşi grăsanca aia ar fi meritat un scuipat fix între ochi. Mă tratase ca pe un gunoi, nu ca pe un pacient care făcuse un efort cât Casa Poporului de mare ca să ajungă la Urgenţe, pentru că se simţea rău.  Nu m-a liniştit deloc. Mai mult, m-a făcut să mă simt vinovată că am apelat la serviciile ei şi aproape că-mi venea să mă scuz că am deranjat-o.

Când am ieşit din cabinet, eram 100% sigură că primul meu articol din 2012 va fi despre doctoriţa asta. Că voi merge la directorul spitalului şi-i voi povesti nu numai despre felul în care s-a comportat grasa, ci şi despre faptul că la Urgenţe se doarme-n post, că mai auzisem şi de la alţii, inclusiv de la prietena mea, care anul trecut a ajuns cu tatăl ei în Gardă, după ce acesta făcuse accident vascular, că personalul de acolo face scandal când e deranjat de la telenovele sau de la somn, dar nu crezusem până nu m-am convins personal de acest lucru.

N-am făcut-o. În schimb,  n-am scăpat nicio ocazie să povestesc tuturor cunoscuţilor despre experienţa mea. M-am gândit că, poate, eu sau vreunul din familia mea, vom mai ajunge pe mâna vreunui medic din oraş care, după ce-mi va fi citit articolul, se va simţi dator să-şi răzbune colegii „daţi în gât” şi „să greşească” vreun diagnostic, vreun tratament sau, mai rău, vreo operaţie.

Mă rog lui Dumnezeu să nu mă îmbolnăvesc prea curând, iar dacă se va întâmpla, să nu mai dau peste „bâta” aia de medic. Nu de alta, dar a doua oară s-ar putea să nu-mi mai ierte faptul că i-am stricat somnul dulce de la serviciu.

Anunțuri

4 gânduri despre “Mă scuzaţi că v-am deranjat…

  1. Si pentru asta noi platim taxe, din care dobitocii astia isi iau salariu. Nu o fi el mare, dar cand dai peste o scarba ca asta, iti vine sa zici ca nu merita nici atat.
    Sunt si doctori omenosi, insa tot mai rar, din pacate.
    Pacat ca nu ai dat si numele bestiei. Merita.

    • Pentru mine, experienţa este cu atât mai neplăcută cu cât e prima oară, după 22 de ani(atunci aveam hepatită), când merg la medic pentru o problemă serioasă şi el se comportă de parcă n-ar fi trebuit să mă îmbolnăvesc. Sincer, când am văzut-o, era cât pe-aci să mă scuz că am deranjat-o, pentru că, atitudinea ei exact asta exprima. Când mi-a ascultat plămânii, mă atingea de parcă aveam râie şi mă simţeam tare prost. Mă rugam să nu mă interneze şi să ajung tot pe mâna ei. Ştiu că merita să-i dau numele, mai ales pentru că am mai auzit şi alte isprăvi de-ale ei, însă, cine ştie, poate mai calcă pe bec o dată şi atunci îi postez poza pe toate reţelele de socializare 😆

  2. Da …..eu m-am ingrozit citind prin ce trec unele femei care nasc in maternitatile din Romania
    Nu o fi peste tot la fel dar daca nu te respecta cu o viroza, n-or s-o faca nici in alte…conditii fiziologice

  3. Ar trebui sa-i postezi poza si numele…eu as fi facut asta imediat. In plus i-as fi….in fine, as fi facut si altele. Dar viata este o alegere…si suntem deseori subiectivi, eu nu i-as fi dat nicio sansa!

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s