Mă scuzaţi că v-am deranjat…

Vă spuneam  că, de Sărbători, am fost bolnavă şi că de abia după Revelion am aflat că nu aveam o viroză, ci o bronşită de toată frumuseţea. Dar nu v-am povestit cum a fost la doctor 🙂

Poate că nu aş fi mers la consultaţie dacă, în seara de 1 ianuarie nu aş fi făcut 38,6 temperatură şi istoria nu s-ar fi repetat în seara următoare, când febra urcase la 39 de grade. În plus, în noaptea de 2/3 ianuarie aveam impresia că mă doare tot corpul, iar tusea nu m-a lăsat deloc să dorm. Din acest motiv, în dimineaţa de 3 ianuarie, în jurul orei 5.00,  am făcut o baie scurtă, am revenit în dormitor şi i-am zis soţului că vreau la doctor şi că mi-era mult mai frică de o afecţiune pulmonară decât de o eventuală internare în spital, aşa că l-am rugat să mă însoţească la Camera de Gardă.

Am tras peste pijamale blugii şi un pulover gros, apoi cizmele, m-am înfofolit în cojoc şi am plecat. În drum spre spital de abia mă ţineam pe picioare (zăcusem în pat de 10 zile!), aveam şi inima cât un purice, dar nu mai vroiam să dau înapoi.  Mi-a fost un pic teamă când am păşit în curtea spitalului. Era linişte la Urgenţe. Parcă prea linişte. De abia când am ajuns în faţa respectivului corp de clădire am înţeles şi de ce: uşa era încuiată. Am bătut uşor: fără rezultat. Am căutat o sonerie dar am constatat că butonul pe care am apăsat era, de fapt, de la becul care ilumina intrarea. Şi eu, şi soţul, am luat la rând ferestrele, bătând cu putere în ele. După vreo 5 minute, apare o tanti chioară de somn şi ciufulită, îmbrăcată în salopetă vernil, care mă invită în cabinetul de consultaţii. „Eu sunt pacientul cu probleme…”, încep eu să-i spun, dar tipa îmi face semn să mă opresc: „Vine imediat asistenta!”, mă anunţă individa despre care, ulterior, am înţeles că era… îngrijitoare 😆

După alte 2 minute, apare, într-adevăr, şi asistenta. La început, un pic nervoasă (şi pe ea o trezisem din somn). Apoi, m-a întrebat ce am. I-am explicat cum am putut mai bine, fără să mă victimizez şi fără să aştept minuni de la ea. Vroiam doar să ştiu dacă mă putea ajuta să-mi revin. A fost de părere că e o răceală, că „e de sezon, se întâmplă”, că şi ea tuşeşte de vreo lună şi nu i s-a întâmplat nimic. Mi-a spus ce pastile să iau, dar i-am replicat că, la mine, nu au avut efect. Nu ştia ce să-mi mai facă.  Luam discuţia de la capăt la fiecare 5 minute şi nu mă lămurea deloc. La un moment dat, mă roagă să aştept puţin, ca s-o cheme pe doctoriţa care era de gardă, „ca să-mi asculte puţin plămânii”. Merge într-o încăpere alăturată, apoi revine şi mă anunţă că „a trezit-o pe doamna”.  Numai că doamna doctor s-a lăsat aşteptată vreo… 40 de minute, timp în care, biata asistentă, a mai mers de vreo două ori să-i reamintească faptul că are un pacient în cabinet, după care, ca să nu mă plictisesc, mi-a luat temperatura, apoi tensiunea. Când, în sfârşit, a venit şi doctoriţa, o duduie lată cât un şifonier şi la fel de chioară de somn, mi-a înfipt din prima o privire de parcă i-aş fi furat boii de la bicicletă. M-a luat scurt cu „ce am păţit?” dar, până să deschid gura, i-a explicat asistenta ce-i povestisem în ora de conversaţie. I-am mai zis şi eu că am crezut că e o simplă răceală, că am încercat să mă tratez singură dar mi-a fost din ce în ce mai rău…. chestii din astea.  Fără să-mi răspundă şi vizibil nervoasă, îmi ridică puloverul şi îmi ascultă plămânii. La fel de înţepată, se îndreaptă spre birou,  cere fişa pe care mi-o completase asistenta şi, în loc să spună, odată, ce am, se răsteşte la mine: „Păi să ştiţi că nu sunteţi o urgenţă. De ce nu v-aţi dus la medicul de familie?”.  I-am zis că aş fi vrut să ajung, în aceeaşi dimineaţă, dar fiindu-mi foarte rău peste noapte, am venit la spital. S-a apucat să scrie ceva şi am realizat că era o reţetă, după ce i-am zis ce antibiotic luasem şi mi-a făcut observaţie că nu o anunţasem mai înainte. „Păi nu m-aţi întrebat!”, îmi venea să-i răspund, însă am preferat s-o fac în continuare pe proasta. Când mi-a întins reţeta, aproape că nici nu s-a uitat la mine. Am citit singură diagnosticul: bronşită acută. M-am uitat la ea, nevenindu-mi să cred că nu-mi zice nimic despre boală,  ce ar trebui să fac în continuare ca să fiu mai bine.  A avut grijă, în schimb, să mă prevină că antibioticul pe care îl luasem cu de la mine putere mă putea umple de ciuperci, „şi sus, şi jos”.

I-am mulţumit, deşi grăsanca aia ar fi meritat un scuipat fix între ochi. Mă tratase ca pe un gunoi, nu ca pe un pacient care făcuse un efort cât Casa Poporului de mare ca să ajungă la Urgenţe, pentru că se simţea rău.  Nu m-a liniştit deloc. Mai mult, m-a făcut să mă simt vinovată că am apelat la serviciile ei şi aproape că-mi venea să mă scuz că am deranjat-o.

Când am ieşit din cabinet, eram 100% sigură că primul meu articol din 2012 va fi despre doctoriţa asta. Că voi merge la directorul spitalului şi-i voi povesti nu numai despre felul în care s-a comportat grasa, ci şi despre faptul că la Urgenţe se doarme-n post, că mai auzisem şi de la alţii, inclusiv de la prietena mea, care anul trecut a ajuns cu tatăl ei în Gardă, după ce acesta făcuse accident vascular, că personalul de acolo face scandal când e deranjat de la telenovele sau de la somn, dar nu crezusem până nu m-am convins personal de acest lucru.

N-am făcut-o. În schimb,  n-am scăpat nicio ocazie să povestesc tuturor cunoscuţilor despre experienţa mea. M-am gândit că, poate, eu sau vreunul din familia mea, vom mai ajunge pe mâna vreunui medic din oraş care, după ce-mi va fi citit articolul, se va simţi dator să-şi răzbune colegii „daţi în gât” şi „să greşească” vreun diagnostic, vreun tratament sau, mai rău, vreo operaţie.

Mă rog lui Dumnezeu să nu mă îmbolnăvesc prea curând, iar dacă se va întâmpla, să nu mai dau peste „bâta” aia de medic. Nu de alta, dar a doua oară s-ar putea să nu-mi mai ierte faptul că i-am stricat somnul dulce de la serviciu.

Anunțuri

Încă o mai căutaţi? :))

V-am mai zis eu:  fata asta e un VIP şi Cancanu’, Clicku’, Libertatea şi restul tabloidelor încă n-au aflat! Cineva încă o caută şi tot la mine pe blog ajunge!

Tot degeaba! „Vedeta” recunoscută a momentului e Luciu, care tocmai şi-a pus silicoane (nu mai pot cu subiectu’ ăsta, parol!). Poate, când şi-o tuna şi creierul, om auzi, în sfârşit, şi de … Loredana Vitel (sau Viţel? că nu m-am lămurit 😆 )

(Re)Întoarcerea la mine

Într-una dintre ultimele postări de la sfârşitul anului trecut, vă spuneam, furioasă, că sunt pe punctul de a demisiona. Simţeam că sunt la capătul puterilor, că nu mai suport ca munca mea să fie bătaia de joc a unora, să nu primesc salariul la timp ori înjumătăţit şi aşa mai departe.

Între timp, m-am răzgândit. Dar n-am abandonat ideea. De multe ori îmi spun că anul ăsta e ultimul pe care mi-l voi petrece la ziar.  Pentru că, în iunie, se împlineşte un deceniu de când, nesigură şi timidă, păşeam pentru prima oară în redacţie şi cred că e timplul să-mi fac puţină ordine în viaţă. Diferenţa dintre vremurile de atunci şi cele de acum este că, din cauza situaţiei economice, este mai greu să o iei de la zero. Nu imposibil, însă. Condiţia e să ştii bine ce vrei să faci, pe ce drum să mergi, ce oportunităţi ai şi unde vrei să ajungi. La toate astea mă gândesc de la începutul anului. Un an pe care l-am început zăcând în pat, doborâtă mai mult de propria-mi igoranţă faţă de boală, decât de boală în sine.

După ce mi-am revenit, acest lucru însemnând nu că m-am însănătoşit total, ci doar că m-am ridicat din pat, pentru a-mi reîncepe munca, am simţit că perioada în care m-am luptat cu bronşita acută cu care am fost diagnosticată după 10 zile în care am încercat să tratez, după ureche şi băbeşte, o falsă viroză, a fost una care mi-a dat răgazul de care aveam nevoie pentru a-mi întoarce faţa spre mine însămi, de a încerca să mă văd un pic din afara mea, de a mă gândi la priorităţi, la necesităţile sufleteşti. Ştiu că poate părea ciudat să-ţi treacă prin minte astfel de gânduri când organismul se lupta, la greu, cu virusul care îl îngenunchease. Dar tocmai gândurile astea m-au ajutat să n-o iau razna când simţeam că nu mă pot ridica din pat sau când tuşeam până credeam că mor. Încercam să gândesc pozitiv pentru a-i da organismului meu puterea de care avea nevoie şi, de multe ori, reuşeam asta. În momentele acelea, îmi promiteam că, imediat ce-mi voi reveni, voi avea mai multă grijă de mine, de sănătatea mea şi că, de acum înainte, nu voi mai pune pe nimeni mai presus de viaţa mea. Ştiu, sună puţin egoist, dar asta simţeam.

În dimineaţa de 9 ianuarie, deşi nu învinsesem total boala, am hotărât să mă ridic din pat şi să plec la muncă. Oricum expirase şi concediul medical, deci nu mai puteam sta acasă. Mi-a fost enorm de greu în ziua aceea. Când am ajuns la prima instituţie unde aveam treabă, deja mă resimţeam după efortul de a parcurge aproximativ 500 de metri.  Obosisem, transpirasem şi aproape că nu-mi puteam stăpâni tusea cu expectoraţii. După vreo două ore, când am revenit acasă, am avut nevoie de alte două de repaus, la pat, ca să mă pot aduna şi să mă apuc de scris primele articole din 2012. Aproximativ la fel a fost şi în zilele următoare, când efortul de a mă ţine pe picioare a fost dublat de cel prin care mă străduiam să le zâmbesc tuturor şi de a mă preface că totul e ok.

Săptămâna asta m-am simţit un pic mai bine. Oboseala pe care n-o credeam deloc normală a început să dispară, n-a mai fost nevoie să mă odihnesc înainte să scriu, mi-am reluat şi activităţile casnice şi am început să mănânc normal, după ce, timp de trei săptămâni, fructele şi lactatele m-au ajutat să supravieţuiesc. Acum, mă mai lupt cu o tuse seacă, dar simt că şi ea e pe ducă.

După experienţa asta (vreau să vă spun că nu am fost atât de bolnavă niciodată, nu am stat în pat decât din cauza unei gripe, acum peste 20 de ani, când eram în clasa a IX-a şi la începutul ultimului an de liceu, când m-am îmbolnăvit de hepatită A, dar în niciunul din cazuri nu am zăcut mai mult de 2, maxim 3 zile), mi-am impus să nu-mi mai forţez deloc limitele. Încă mi-e destul de greu, pentru că sunt o persoană activă, care se agită, se consumă, se implică în tot ceea ce face, dar ştiu că, pe termen lung, voi avea de câştigat. Când nu pot sau nu vreau să fac ceva, mă dedic unei activităţi care îmi place şi mă deconectează. Astfel, după multă vreme, am reuşit să mai văd câte un film, să-mi petrec mai mult timp cu soţul, să citesc blogurile preferate şi, în general, să privesc cu detaşare ce se întâmplă în jurul meu.

Chiar şi în ceea ce priveşte serviciul îmi impun să iau lucrurile aşa cum sunt şi, dacă nu pot schimba ceva, să nu încerc, totuşi, s-o fac, pentru că nu voi avea statuie în centrul oraşului, după moarte.  Şi, iarăşi mi-e foarte greu să mă comport aşa, eu, care de la prima oră mă agitam şi mă întrebam cum să fac un articol bun. Am mai avut şi derapaje sau căderi, dar m-am redresat rapid, pentru că mi-am reamintit că eu contez, că trebuie să am grijă de mine.

Joi,  la finalul unui eveniment prilejuit de lansarea unui volum de versuri, am insistat să iau o scurtă declaraţie autoarei. La un moment dat, aceasta mi-a spus, off record că, în ultimul timp,  viaţa oamenilor i se pare o goană continuă către…. nicăieri. „Ardem etape din existenţa noastră, uităm de noi, de sentimentele noastre, de universul nostru interior şi nu realizăm că, în realitate, ne grăbim către…. sfârşit. Ne grăbim sfârşitul”. În drumul spre casă, i-am dat dreptate. M-am gândit la visele mele, la pasiunile mele, la tot ceea ce făceam cândva şi pentru care, azi, aproape că nu mai găsesc timp.  Mi-am reamintit de ceea ce mă emoţiona, mă impresiona, de copilărie, de anii de liceu, de prietenii de atunci. Mi se părea că totul e, parcă, dintr-o altă viaţă, care nu e a mea, pentru că, eu însămi nu mă mai recunosc fiind cea din acele vremuri, ci un alt om, schimbat nu neapărat în bine, încrâncenat şi influenţat puternic de epoca pe care o trăim cu toţii.

Seara, am luat volumul de versuri proaspăt lansat şi am citit câteva poezii, la întâmplare. Deşi nu au pretenţia de a fi considerate nişte capodopere, mi-au plăcut şi m-au încărcat pozitiv.  Mi-am promis că,  a doua zi, voi citi şi alte versuri dar, bineînţeles, nu am făcut-o. Pentru că nu mi-am acordat timpul necesar pentru aşa ceva!

Ieri, deşi a fost sâmbătă şi, de obicei, într-o astfel de zi încerc să fiu gospodina casei, pentru ca seara să cad, obosită-moartă, am lăsat toate deoparte, m-am ocupat, mai întâi, de sufletul meu şi mi-am început treaba de abia pe la prânz. Am fost cea mai calmă fiinţă din lume, astfel că totul mi-a ieşit cum am vrut şi nici obosită nu m-am mai simţit.

Voi continua aşa, deşi sunt convinsă că nu mereu va fi totul roz şi că îmi va merge bine tot timpul. La fel, mă voi gândi şi la alternativele profesionale, dacă voi rămâne sau, până la urmă, voi pleca de unde sunt acum şi unde anume. Sunt sigură că, dacă-mi voi domina frustrările şi furia, voi gândi limpede şi voi găsi soluţii la probleme.

Am mult de lucru cu mine, pentru că, până acum, am dorit ca cei din jur să mă înţeleagă şi să mă ajute. Şi sprijinul lor contează, dar cel mai important este să învăţ să mă ajut singură. Cu mulţi ani în urmă, scriam undeva, în jurnalul meu, că mă admir pentru puterea de a mă ridica singură de jos şi de a depăşi toate obstacolele vieţii. Am uitat de când nu am mai gândit atât de frumos despre mine şi simt nevoia să merit asta. De aceea,  fără a-l ignora, am decis să las deoparte zbuciumul lumii pentru a mă reîntoarce de unde am plecat, dar fără să-mi dau seama: la mine.

Şi vreau să reuşesc.

Mămăliga românească nu va exploda

Nu aţi obosit? Adică nu v-au obosit evenimetele ultimelor zile? Pe mine, foarte mult.

Iniţial, m-am bucurat când lumea a ieşit în stradă ca să-l apere pe Arafat. Am zis: „Uite, domle, ce înseamnă să faci ceva pentru omul de rând. E primul care te susţine la necaz!”. Ulterior, Arafat s-a reîntors la munca lui (şi nu se poate spune că asta nu se datorează vocii străzii), însă oamenii tot în stradă au rămas. Protestele şi-au extins aria revendicărilor. S-a ajuns la „Jos Băsescu şi Boc!” şi asta pe bună dreptate, pentru că aceştia sunt „artizanii” vieţii de austeritate pe care o duc, azi, românii.

Sunt opt zile de când lumea iese în stradă pentru a-şi strga nemulţumirile. După 20 de ani, românul, impins de foame şi sărăcie, a prins curaj pentru a contesta regimul politic. Dar ceva lipseşte pentru ca aceste prosteste să-şi atingă scopul.

La început, chiar speram ca Generaţia Facebook să fie noua generaţie de revoluţionari români. Poate că aş fi ieşit şi eu în stradă ca să-mi cer dreptul la o viaţă decentă. Dar, cu fiecare zi care trece, nu pot să nu observ că protestele nu mai sunt 100% ale celor care le-a ajuns cuţitul la os, ci ale celor care acum simt că e momentul să acceadă la putere prin alegeri anticipate. Mitingurile nu mai sunt spontane, născute din nemulţumirile maselor, deşi tocmai aceste nemulţumiri sunt strigate în gura mare. Încep să scoată nasul în public cei care se cred şi se vor noii lideri ai românilor, să rostească discursuri în care nu promit nimic, în care cer doar demisii şi ameninţă cu judecata dreaptă a celor care, acum, au pus ţara pe chituci.

În acest timp, Băsescu tace. Indieferent ce se întâmplă şi se discută în spatele uşilor bine închise, Băsescu tace. Probabil, asta va continua să facă şi în perioada următoare, iar dacă va vorbi, sunt sigură că îşi va pregăti bine discursul. Dar nu-şi va da demisia! Nici el, nici parlamentarii care se bat acum cu pumnul în piept că anticipatele sunt cea mai bună soluţie să scoată ţara din criză. E prea bine acolo, în fotoliul moale, unde poţi dormi liniştit în timpul programului de lucru, unde poţi răsfoi în voie reviste porno sau poţi vota la 10 mâini legi al căror conţinut ţi-e, de multe ori, la fel de necunoscut ca limba chineză. E prea frumos să ai maşină de serviciu la scară, să mănânci bine, la preţ redus, la restaurantul Parlamentului, să stai în hotel de 5 stele, să mergi în străinătate pe banii statului. Cine ar renunţa la toate astea de dragul „ciumpalacilor” care urlă acum în stradă? Dar dă bine la imagine şi, mai târziu, în campania electorală, să ieşi acum în faţa lor şi să le spui… nimic. Bineîneţeles că, la un moment dat, le vei spune că nu ţi-ai dat demisia din Parlament pentru că ai vrut ca, de acolo, să lupţi pentru drepturile lor, că nimeni nu ar fi putut s-o facă mai bine din altă parte. Şi, uite-aşa, îţi vei încheia mandatul la termen, fără probleme.

Deja am obosit din cauza protestelor care încep zilnic, la aceeaşi oră. De discuţiile interminabile şi fără substanţă de la televiziunile unde, mai nou, lideri de opinie sunt cântăreţi şi actori care nu prea mai apar pe scenă, dar îşi dau cu părerea despre starea naţiunii. De huligani care se cred revoluţionari şi devastează tot ce întâlnesc în cale. De jandarmi care şi-au depăşit responsabilităţile şi împart, cu generozitate, bastoane, picioare şi pumni în gură la cine s-a nimerit.

Rămân la părerea că mămăliga românească nu va exploda. Ca să se întâmple asta, e nevoie de un singur lucru: de UNITATE! Când şi ultimul român, din ultimul cătun, va crede că aşa nu se mai poate şi va ieşi în faţă pentru a-şi cere drepturile şi va curăţi clasa politică de lichele, îmbuibaţi şi corupţi, punând stampila corect pe buletinul de vot şi nu botul la pomeni electorale insignifiante, atunci, da, se va schimba ceva.

În ultimele zile, mi se pare că asist la un spectacol trist, în care actorii nu sunt ascultaţi. Mai mult, sunt folosiţi, umiliţi şi, mai ales, ignoraţi. Mi-e milă de pensionarii, studenţii, de toţi ceilalţi care înfruntă frigul pentru a protesta ore în şir, dar mi-e şi silă de cei care, mai ales pentru că i-am votat, sunt surzi la vocea străzii. Şi mai trist e că nu li se poate întâmpla nimic, pentru că au avut grijă să se asigure că pot controla tot. Că au cu ce să ne readucă la tăcere. Că au cu ce şi cum să ne cumpere, atunci când au nevoie. Trist e că nu sunt mai deştepţi decât noi, ci doar mai şmecheri. Au întotdeauna ţinte pe care şi le ating cu orice mijloace, au privilegii la care nu ar renunţa pentru nimeni. Şi nu-i costă nimic să ne promită binele pe care îl au ei. Pentru că ştiu că ne hrănim cu vise.

Dacă nici acum nu vom înţelege, cu toţii, că unica soluţie nu este încă o revoluţie, ci să ştim să ne folosim adevărata putere pe care o avem o dată la patru ani, ne merităm din plin soarta. Iar ieşirile în stradă nu ne vor folosi, niciodată, la nimic.

Revoluţie?!

Văd că unii au început să compare protestele din aceste zile din Bucureşti şi din marile oraşe ale României cu ceea ce se întâmpla în decembrie 1989, în aceleaşi locuri. Daţi-mi voie să spun că eu nu cred că asta e încă o revoluţie, deşi nu-s nici pe departe fanul actualei puteri. Nu cred că evenimentele de acum vor duce la demisia lui Băsescu şi nici a Guvernului Boc. Iar dacă, printr-o minune, acest lucru s-ar întâmpla, ţara va fi aruncată într-un haos din care cu greu vom ieşi. Cine va veni la conducerea ţării îşi va regla, mai întâi, conturile cu adversarii şi îşi va instala în funcţii oamenii proprii. De abia după aceea se va scărpina după ureche, gândindu-se ce ar mai putea face şi pentru noi.

Nu cred în minuni apărute din proteste de stradă. Nici Revoluţia din Decembrie 1989 nu a fost o minune, ştim deja cu toţii asta. Atunci, am avut sprijinul străinătăţii. Acum, Europa e mult prea ocupată cu problemele ei ca să-şi mai arunce ochii şi-n ograda noastră.  Suntem nevoiţi să ne descurcăm singuri. Întrebarea e: suntem în stare s-o facem? Cei 22 de ani care au trecut din Decembrie 89 ne-au maturizat într-atât să ne putem lua soarta în propriile mâini? Ultimele alegeri au dovedit că marea majoritate a românilor au pus din nou botul la găleţile electorale, deci n-a fost nimic nou sub soare. Dacă mâine ne-am trezi fără Băsescu şi Boc şi am fi nevoiţi să mergem la vot, câţi dintre noi n-ar mai accepta pomenile electorale?

Se vorbeşte despre revoluţie, dar nu şi despre ceea ce înseamnă ea, adică, schimbare radicală. Crede cu adevărat cineva că, până nu vor dispărea din prim-planul politic liderii pe care-i tot vedem din 1989 încoace, se va schimba ceva în România? În 22 de ani s-au perindat la putere cam toţi cei care puteau s-o facă. Iar când n-au mai fost la putere, au fost în opoziţie. Fiecare şi-a consolidat propriile-i privilegii, în timp ce restul lumii a sărăcit.

Se simte nevoia de modele demne de urmat, de lideri fără un trecut pătat şi care au făcut ceva pentru societate. De aceea, nu m-a mirat că oamenii s-au solidarizat cu Raed Arafat. Dar ceea ce s-a întâmplat după aceea a avut prea puţină legătură cu el.

Manifestaţiile din aceste zile sunt doar barometrul stării de spirit a românilor care s-au săturat să fie cobaii actualei puteri şi singurul lucru bun este că, în sfârşit, lumea şi-a învins teama de a-şi striga cu voce tare nemulţumirile. Dar de aici şi până la o nouă revoluţie este o cale lungă. Nu imposibil de urmat. Totul e ca, măcar în ceasul al 12-lea, românii să fie uniţi şi raţionali. Scânteia a fost aprinsă deja. De fiecare depinde, acum, dacă flacăra va arde cu folos, ori se va stinge. Şi dacă protestele de acum pot conduce, în sfârşit, către o adevărată revoluţie.