Prietenii râmân prieteni…

Spuneam, la începutul postării mele de ieri, că 2011 a fost unul foarte interesant pentru mine şi am pus asta, în primul rând, pe seama faptului că, în acest an, am aflat veşti despre prieteni sau colegi din vremuri de mult trecute. Chiar dacă nu cu toţi am reuşit să păstrez legătura, important e că am stabilit un nou contact, că ştiu pe unde sunt, ce fac şi dacă există şanse de a ne revedea, cândva.

Cred foarte mult în prietenie deşi, în acest moment, pot spune că nu am prieteni. Prieteni, în sensul acela de persoană cu care vorbeşti orice, oricând, care nu strâmbă din nas când se trezeşte cu tine la uşă taman când e cu casa vraişte sau care nu te deranjează cu telefonul exact când ai pus geană pe geană. Astfel de persoane au fost prezenţe meteorice în viaţa mea. Au lăsat şi urme frumoase, şi mai puţin frumoase, dar am îmvăţat să nu port nimănui pică şi să privesc înainte, cu speranţă şi încredere.

Prietenii mei adevăraţi au fost mai puţini decât degetele de la o singură mână. În generală am avut două prietene, cu una dintre ele am păstrat legătura şi în primul an de liceu, până am descoperit că sunt compatibilă cu altcineva, respectiv o fată cu care am rămas prietenă până la absolvire, dar nu le-am exclus din viaţa mea nici pe celelalte două, dinaintea ei, mai ales că toate am urmat cursurile aceluiaşi liceu (deşi în clase diferite).

În facultate, am avut o singură prietenă bună, cu care am împărţit de la cursuri, copiuţe şi emoţii la examene, lacrimi, bucurii până la farfuria cu mâncare. După facultate, am încercat să reiau o relaţie de amiciţie cu o fostă colegă de liceu şi treaba asta a mers până când ea a părăsit oraşul, iar eu, după mai multe luni de singurătate, am acceptat prietenia altei colege care a avut ideea de a mă căuta şi de a-mi propune să ieşim împreună (nu vă gândiţi la prostii 😆 ).

După ce am intrat la ziar, orizontul relaţiilor mele s-a lărgit. Am cunoscut oameni noi, am legat alte prietenii, am avut un alt anturaj. În timp, acesta s-a destrămat, dar am rămas în legătură cu amicii deoarece, pentru majoritatea dintre noi,  din punct de vedere profesional, drumurile noastre se mai întâlnesc.

Întotdeauna mi-a păsat ce las în urmă şi în viaţa celorlalţi; poate, din acelaşi motiv, mi-a plăcut ca, după ce unele relaţii s-au răcit, să păstrez, într-un fel sau altul, legăturile cu foştii prieteni, fie că erau femei, fie bărbaţi. Ştiu că, de la o vârstă, e mai greu să facem asta, mai ales când, femei fiind, încercăm să relaţionăm cu anumiţi bărbaţi care, între timp, şi-au luat neveste suspicioase şi geloase, dar vă asigur că, până la un punct, mie mi-a mers şi în direcţia asta 😛

Când mi-am creat cont pe Facebook, spre sfârşitul lui 2009, dacă nu chiar începutul lui 2010, nici nu credeam că-l voi folosi ori ce impact va avea în viaţa mea. După reuniunea de 20 de ani de la absolvirea liceului, când mi-am revăzut colegi care, la rându-le, aveau cont pe Facebook, a început nebunia. Mi-am regăsit fosta prietenă din generală, apoi pe cea din liceu şi pe cea din facultate! Au urmat şi alte persoane, cândva dragi sufletului meu, de care mă despărţisem brusc, aproape brutal şi fără scuze sau explicaţii. Nu mai insist şi asupra regăsirii fostului meu iubit, de acum 22 de ani, peste care am dat nu pe Facebook, ci tot pe un site de socializare, moment despre care am scris aici şi am explicat ce a însemnat pentru mine.

Cele mai vechi prietenii din anii adolescenţei mele le-am reînnodat, însă, în acest an care, iată, nu încetează să-mi rezerve suprize până în ultima zi. Azi, un bun coleg de liceu, a adus în grupul nostru privat, creat online, bineînţeles, tot pe Facebook, o colegă despre care nu mai ştiam nimic de exact 20 de ani! Aveam o vagă idee că nu e în ţară, pentru că, la 19-20 de ani, se măritase cu un bărbat cu mult mai în vârstă decât ea, care o dusese în Italia. Ulterior, aflasem că e prin Canada, dar nu am crezut că fata ar fi putut ajunge aşa departe. Azi, aflu, chiar de la ea, că e stabilită în Quebec, deci… în Canada! Că a terminat Istoria Artelor şi acum scrie pentru publicaţii de artă. Îşi aminteşte perfect de mine, lucru care m-a surprins enorm şi chiar m-a întrebat de foşti colegi comuni. Cred că a simţit entuziasmul din vorbele mele, altfel nu mi-ar fi mulţumit pentru ele, dar şi pentru faptul că sunt atât de mândră de generaţia noastră!

Mi-am dat seama că are dreptate. Da, sunt mândră de mine şi de majoritatea colegilor mei care au reuşit ceva pe drumul ales. Chiar dacă nu toţi am atins acelaşi nivel al performanţelor, cu toţii suntem nişte învingători! De aceea, mi-e drag să aflu câte ceva despre realizările lor şi Google mă ajută mult în privinţa asta. Am foşti colegi celebri dar care, iată, nu uită de unde au plecat, au nostalgia locului în care s-au născut, educat, format, le e dor de prietenii de atunci, vor să vorbească cu ei, să ştie ce au făcut între timp. Mi-s dragi tocmai pentru că au rămas modeşti, oricât au urcat pe scara succesului şi că, în relaţiile dintre noi se comportă ca atunci când singura noastră grijă era să ajungem la ore şi apoi să ne facem temele.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceste „daruri”. Şi, da, e adevărat: „Prietenii răman prieteni. Cei care nu rămân, înseamnă că n-au fost„!

 

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s