O poveste despre „un fost” şi „o fostă”

Antepostum: Am renunţat la postările parolate. Le-am mutat la ciorne. Deocamdată. E mai bine aşa 🙂

Am un sfârşit de an foarte interesant. De fapt, cred că tot 2011 a fost un an interesant. L-am început cu o despărţire (de prietena mea) şi îl termin cu o împăcare. Nu ştiu dacă e termenul cel mai potrivit, având în vedere că eu nu m-am certat niciodată cu persoana respectivă. Nici supărată pe ea nu am fost. Pur şi simplu, nu am vorbit ani întregi. Pentru că persoana a fost… soţia unui bărbat la care am ţinut mult cândva!

Am cunoscut-o în perioada în care l-am cunoscut pe el. Nu mai ştiu dacă i-am cunoscut în aceeaşi zi, ştiu, însă, că i-am cunoscut în acelaşi loc. Pentru că am fost colegi de redacţie. Cu ea, mai puţin pentru că, în scurtă vreme, a dat presa scrisă pe televiziune. Dar nici acolo n-a stat mai mult. Posibil să nu-i fi plăcut. Nu ştiu. Cu el, însă, am fost colegă trei ani. Din care doi l-am cam… iubit. Mi-am permis, pentru că, în perioada aceea nu mai era cu ea. Am crezut că i-aş putea lua locul. Nu mi-a spus decât după vreo trei luni că, în realitate, era deja cu altcineva, dar cu care se cam certase. Sau luaseră o pauză, nu mai ştiu exact. Oricum, în perioada aia nu-şi mai vorbise nici cu actuala, motiv pentru care am reuşit să stabilim între noi o legătură specială (nu am ajuns la sex, doar ne-am permis să flirtăm reciproc şi să ne deschidem sufletele unul în faţa celuilalt). La un moment dat, mi-a mărturisit ce nu mergea în relaţia cu noua prietenă, în speranţa că-l voi ajuta să se înţeleagă cu ea. Sigur, ca o femeie care, de fapt, îl vroia pe el, acest gen de sprijin mi se părea peste puterile mele. Dar, ca prietenă, nu era imposibil de realizat. Chiar dacă, de cele mai multe ori, sufeream în timp ce îi spuneam cum s-o recucerească, ştiam că-i dădeam cele mai bune sfaturi. Dar niciodată nu am încetat să sper că, într-o zi, eu aş fi putut fi ea

La un moment dat, însă, s-au despărţit.  Anterior, aflasem şi de ce se despărţise şi de cea de dinaintea ei(cea pe care o adusese în redacţie). Îl cam… înşelase. Mai e nevoie să spun că, şi după această a doua lui despărţire de o femeie, începusem, iar, să sper? Dar nici atunci n-a fost să fie. Cineva i-a făcut cunoştinţă cu o altă fătucă, cu mult mai tânără decât el, aproape puştoaică, dar majoră şi vaccinată, care era din alt oraş. Individa îl cam ţinea de prost. Mi-am dat seama din ce-mi povestea. Am încercat să-l previn, mai ales că simţeam că nu e tocmai fericit, dar el… o iubea. Aşa îmi spunea. Dar ea nu-l iubea. Pentru că se distra foarte bine fără el. Şi îl minţea.

Într-o zi, s-a despărţit şi de asta. Dar atunci nu am mai sperat la un loc în inima lui, deoarece, aproape în acelaşi timp, mi-am cunoscut Omul. Pentru colegul meu, care deja părăsise domeniul media, pentru a se dedica întru totul avocaturii, noua mea situaţie l-a luat prin surprindere. Nu mai puteam fi umărul pe care putea plânge, la orice oră din zi sau noapte, deşi l-am asigurat că noua mea relaţie nu va strica prietenia noastră.

Nu mai ştiu când m-a anunţat că era, din nou, cu marea lui iubire din facultate. Cu fata împreună cu care venise în redacţie şi care este, de fapt, subiectul acestei postări. Nu mai reţin şi cum a argumentat decizia de a relua relaţia cu ea. Ţin minte doar că am revăzut-o în vara lui 2006, în cabinetul de avocatură unde el îşi făcea stagiatura. Ne-a găsit acolo, pe mine şi pe el, discutând. Şi n-am să uit niciodată privirea ei, de câine rănit, care mi-a demonstrat nu că e geloasă, ci că e nesigură şi speriată. Am realizat imediat cum stau lucrurile între ei, mi-am dat seama că, deşi erau iar împreună, amicul meu nu-i arăta fetei dragostea de care avea nevoie. „Nu vreau să i se urce la cap! Cu cât e mai nesigură, cu atât ştiu că numai la mine ţine!”, s-a justificat el, ceva mai târziu. Am făcut tot ce am putut ca să-i scot din cap chestia asta. Evident că nu m-a ascultat. El gândea că aşa e mai bine pentru viaţa lor.

Când m-a invitat la nunta lor, obosisem demult să-l mai întreb când şi dacă mai are de gând să facă pasul. Nu am onorat-o, deşi aş fi putut. Cândva, pe vremea când încă mai credeam că ar fi putut fi bărbatul vieţii mele, dar nu mai credeam în şansa de a fi împreună cu el, îmi imaginam că, la nunta lui, voi ajunge ultima, vom dansa împreună doar o dată, după care voi dispărea în noapte. Da, ştiu, puţin cam siropos 🙂 Ei, bine, la adevărata lui nuntă aş fi putut merge fără probleme, însă… n-am ajuns! Asta se întâmpla în iulie 2010.

În noiembrie, când l-am văzut la judecătoria din oraşul meu, unde venise în calitate de apărător al unei părţi care avea un proces la noi, prima mea întrebare a fost: „Ei, cum e ca tinerel căsătorit?”. Răspunsul lui m-a luat prins surprindere: „Mmm… aşa şi aşa…”. Ştiam cât şi-a dorit o familie, o soţie care să-l iubească şi cu care să se înţeleagă, eram convinsă că, din moment ce se însurase cu iubirea din facultate, îşi împlinise visul. De aceea nu-mi venea să cred cât de lipsit de entuziasm era. Am pus-o pe seama începutului de drum, care nu mereu e uşor, mai ales că ei doi nu locuiseră împreună nici măcar un an, de probă. L-am tot sfătuit, încurajat, ca pe vremuri, că na, de asta eram prieteni, nu? Se pare că mă agitam degeaba.

În martie, anul ăsta, ne întâlnim, iar, la noi, la judecătorie. Nu mai reţin exact momentul când a făcut-o, înainte sau după ce şi-a terminat treaba la instanţă. Ştiu că eu încă mai eram în sală, la audierile din cauzele penale, că el s-a aşezat lângă mine, a scos nişte acte din servietă şi mi le-a pus în braţe: „Citeşte-le!”. În secunda 1, am încremenit: era acţiunea de divorţ formulată de ea, împotriva lui! Am refuzat să cred, am spus că e o glumă, am vrut să-i dau actele înapoi. „Citeşte-le!”, m-a îndemnat el, iar! L-am ascultat, dar mai mult ca să-i fac pe plac, oricum eram şocată.

Au urmat câteva săptămâni în care ne-am trimis mail-uri lungi, în care îl imploram să se ducă la ea şi să se împace înainte să ajungă la primul termen de divorţ. Mi-a povestit lucruri incredibile, despre certuri mai mult sau mai puţin absurde, neînţelegeri de tot felul. În plus, am aflat că lipsa lui de entuziasm pe care o remarcasem în noiembrie venea după o perioadă de certuri puternice, în care soţia îl părăsise pentru o lună, şi o împăcare ce nu schimbase mare lucru. Pe parcursul procesului, care ar fi trebuit să se finalizeze de la primul termen, amândoi au făcut greşeli cât casa, mai mult din orgoliu şi prostie, decât din jena că dosarul se judeca într-o instanţă în care magistratul era coleg de breaslă cu părţile.

Pronunţarea a venit la începutul lui septembrie, când el deja începuse o relaţie tot cu…. o fostă! Întâmplarea face s-o cunosc şi pe ea, la rându-i o colegă de o vară în redacţie. Acum vreo lună, când ne-am întâlnit întâmplător, el mi-a spus că se înţeleg foarte bine dar, din nou, i-am remarcat lipsa de entuziasm şi de optimism. A recunoscut că se teme să creadă, ca să nu sufere iar. Că nu e sigur că ea îl iubeşte, deşi el a asigurat-o că vrea o relaţie serioasă. Mai e nevoie să spun că mi-am adunat toate argumentele şi energia pentru a-l sfătui să se schimbe puţin?

Ce m-a surprins, a fost faptul că, la un moment dat, a început să-mi spună că, la scurtă vreme de la divorţ, fosta nevastă a început să-l caute iar, sub diferite pretexte, încât mi-a creat impresia că e o nebună care îl hărţuieşte. Din cauza asta, când am găsit un mesaj de la ea, pe Facebook (pe contul personal, nu pe cel asociat blogului), unde eram prietene virtuale, dar fără a vorbi vreodată, am fost sigură că vrea să ajungă la el prin mine, dacă prin alţii nu i-a mers. I-am răspuns, am făcut schimb de numere de telefon, urmând să ne vedem marţea trecută, când ea urma să vină cu o amică avocată la judecătoria noastră. Ulterior, l-am anunţat şi pe el de treaba asta. Spunea că văzuse mesajul pe wall-ul meu şi că, ulterior, m-a şters din lista prietenilor şi a umblat la setările Facebook-ului pentru ca ea să nu vadă numele actualei sale prietene, ca să n-o hărţuiască. Iniţal, am acceptat argumentul. După, nu mi-a venit să cred ce minte de adolescent întârziat avea!

Marţea trecută, fosta nu a venit la întâlnire şi nici eu nu m-am dus. Seara, însă, m-a sunat. Am răspuns cu inima îndoită. După 50 de minute de conversaţie, nu-mi venea să cred că tocmai vorbisem cu cea pe care, luni întregi, speram s-o înlocuiesc în inima fostului meu coleg de redacţie. Nu mi-a vorbit nimic despre el. N-a făcut nici măcar o aluzie. Vroia să discute cu mine pentru a mă întreba cum merge treaba la judecătoria noastră, pentru că ar vrea să profeseze ca avocat aici. După ce am epuizat subiectul ăsta, am vorbit de un milion de alte lucruri, de la unde petrecem sărbătorile, la pisici, câini, diete, justiţie, legi (n-aţi uitat că şi eu am terminat Dreptul, nu?). Nu e deloc nebună. E cea pe care am cunoscut-o în vara lui 2002 şi împreună cu care am şi scris unul din primele mele articole. Atunci şi-a deschis prima oară sufletul în faţa mea, spunându-mi că acela care urma să-i fie soţ şi de care a ales să divorţeze după nici un an de căsnicie, „era individualist şi egoist”. Pe atunci, însă, nu-l cunoşteam deloc şi nici nu mă îndrăgostisem de el. De aceea, am luat confesiunea ei ca pe o nevoie de a fi ascultată, nu neapărat înţeleasă şi aprobată.

Aşa am simţit şi marţi, când m-a sunat. Nu era sigură că voi accepta să vorbim, dar după ce i-am zis că e ok, nu mă deranjează, dimpotrivă, mă bucur că s-a gândit la mine, s-a deschis precum o floare în faţa soarelui. Sigur, nu cred că e doar o întâmplare faptul că m-a căutat, dar nu vreau să invetez, să presupun. Timpul îmi va arăta care i-au fost intenţiile sau dacă a avut aşa ceva când mi-a lăsat mesajul pe Facebook.

Mi se pare, însă, interesant modul în care viaţa mă aduce, din nou, în preajma unor oameni la care nu m-am mai gândit. N-aş fi crezut niciodată că voi ajunge ca, într-o zi, să vorbesc cu fosta fostului meu ca şi cum el n-ar exista, deşi amândouă ştim ce-am reprezentat, fiecare în parte, pentru el. N-aş fi crezut niciodată că, după ce am fost atâţia ani de partea lui în orice lucru care avea legătură cu ea, de data asta balanţa să încline, sensibil, în favoarea ei. N-aş fi crezut niciodată că în locul zgripţuroaicei despre care îmi povestea el, voi descoperi o fată bună şi caldă.

Şi m-am simţit prost.

În aceeaşi seară, i-am scris şi lui un mail. I-am spus că vorbisem cu ea, că îmi plăcuse, că îmi pare rău că am judecat-o doar după spusele lui şi că, dacă ea va dori să ţinem legătura, voi accepta, deşi asta nu echivalează, neapărat, cu legarea unei prietenii. Nu i-a plăcut reacţia mea. A luat-o de la capăt cu impresiile despre ea, cu cât l-a făcut să sufere şi cât de nemiloasă a  fost cu el….

Prea obosită pentru a căuta alte replici, i-am răspuns doar că acum e băiat mare, stăpân pe viaţa lui şi că nu-mi mai permit să-i dau sfaturi. Era prea mult dacă i-aş fi spus că fiecare are ceea ce merită. Că el nu a învăţat nimic nici din experienţa lui, nici din experienţele altora. Că gândeşte în şabloane impuse de alţii (e foarte religios, bunicul lui a fost preot ortodox) şi foarte rar cu mintea lui. Că fericirea se construieşte, nu e un dar. Că trebuie să înveţe să-l asculte pe cel de lângă el. Că trebuie să ştii să trăieşti şi pentru celălalt, nu numai pentru tine. Să te gândeşti şi la nevoile lui, nu numai la ale tale. Să-i simţi durerea şi să i-o alini, nu să aştepţi să treacă de la sine. Altfel…. „eşti individualist şi egoist”….

Urmarea? E primul an fără sms de sărbători, de la el şi primul cu mesaj, e drept, pe Facebook (dar privat), de la ea. Anul trecut, sms-ul era semnat de amândoi.

Acum, cine e „fostul”?

6 gânduri despre “O poveste despre „un fost” şi „o fostă”

  1. Am citit cu mare drag articolul. Fara ca macar sa vreau, am ajuns la o concluzie ca probabil ea are dreptate. Modul lui de reactie nu este unul tocmai normal. Dovedeste clar ca inca nu s-a maturizat si ceva imi spune ca nici nu se va intampla vreodata. Imi cer scuze ca judec persoana fara ca macar sa o cunosc.
    Poate ca este mai bine fara sms-uri de sarbatori de la astfel de „prieteni” care au impresia ca Unversul se roteste in jurul lor.
    Numai bine si sper sa fi avut un Craciun cald. Numai bine si in anul ce vine!

    • Nu, nu îl judeci greşit, aşa este, nu s-a maturizat, deşi are 34 de ani, iar căsătoria a venit la 33. Are o mulţime de calităţi dar, din păcate, atât pentru el, cât şi pentru cele care i-au fost şi îi vor fi alături, ele nu sunt de ajuns pentru ca relaţiile să dureze. Când îl vezi, îl placi instantaneu, nu pentru că ar fi rupt din soare (nu e), ci pentru blândeţe şi calm. Te simţi bine lângă el. Când îl cunoşti, realizezi că e greu să-l scoţi din principiile şi ideile lui, că trebuie să ai argumente extrem de puternice ca să te impui. Sunt convinsă că fosta soţie nu ar fi ales divorţul dacă era sigură că mai exista o şansă. Nu ştiu decât partea lui de adevăr, dar şi aşa, ceea ce s-a întâmplat între ei denotă că el nu era pregătit pentru o căsnicie sau, dacă era, a avut un mod ciudat de a demonstra. Nicio pasăre nu-şi abandonează cuibul dacă acolo îi este bine. În plus, anii de când îl cunosc mi-au demonstrat că numai cineva care ţine foarte mult la el îi poate accepta crizele de personalitate. Au fost perioade în care m-a stors de energie, când avea nevoie să vină la mine ca la psiholog, pentru a pleca încărcat cu sfaturile mele. Nu le-a urmat niciodată. Nu spun că, dacă ar fi făcut-o, nu ar fi trecut prin ce a trecut; spun doar că e posibil să nu-i fi mers atât de rău.
      Da, fata pare ok, motiv pentru care mi-am impus să nu mai judec oamenii după ceea ce îmi spun alţii despre ei. Mi-erau dragi amândoi, mai ales pentru că ştiam că el şi-a dorit căsnicia cu ea. Am stat departe de ei, însă, din respect pentru soţie. Acum, însă, pot fi prietenă cu cine vreau. Nu împart nimic, cu nimeni 🙂

      • Sunt absolut de acord cu cele spuse de tine. Si mai ales ca „nicio pasare nu-si abandoneaza cuibul daca ii este bine”. Been there, done that.
        E pacat totusi ca astfel de oameni nu invata niciodata din experienta. E pacat ca astfel de oameni nu stiu sa aprecieze si sa pastreze persoana care este capabila sa-i inteleaga aproape in totalitate si sa-i iubeasca asa cum sunt ei.
        Desi te doare sufletul, este mai bine sa stai deoparte si sa-i lasi in Universul lor.
        Pana la urma urmei ai si tu ca oricine altcineva pe lumea asta, nevoie de „Universul” tau, care mie mi se pare unul frumos, ca sufletul tau.
        Egoismul nu se trateaza, din pacate.

  2. Cândva, cineva care cunoaştea povestea lui şi obiceiul de a alerga la mine când avea probleme, mi-a zis exact ce ai scris şi tu: şi eu am nevoie de Universul meu, ca să trăiesc, iar el, dacă nu-şi dă seama de asta, este egoist, deci orice aş face, întotdeauna va considera că i se cuvine tot, fără să se gândească la faptul că, poate, şi eu am nevoie de un sprijin de care el beneficiază continuu. În timp, eu mi-am văzut de viaţa mea, de problemele mele, pe care le-am înfruntat şi rezolvat aşa cum am crezut că e mai bine. Când privesc în urmă, nu mai regret că n-am avut o relaţie cu el, sigur m-ar fi obosit şi aş fi reununţat. Dumnezeu m-a iubit, deşi, pe vremea aceea, credeam că îşi întorsese faţa de la mine ori că nu merit nimic.

  3. Am citit si eu povestea asta in urma cu cateva zile. Si m-am bucurat ca ai ales sa o asculti si pe ea.
    Stii, intotdeauna cand o relatie se destrama este de vina cel care nu ….are sansa sa vorbeasca

    Si…o sa stai la taclale din cand in cand cu amandoi? Pe prietenia lui te mai poti baza? Adica ai incredere in ce-ti spune el?

  4. Da, ţin legătura cu amândoi. Ei i-am trimis un sms de Sf. Ion (ziua de nume) şi apoi m-a sunat. M-am bucurat să aflu că îi făcusem cea mai frumoasă surpriză 🙂
    Cu el am vorbit chiar azi. El m-a sunat. Nu i-am spus că vorbisem şi cu fosta, pentru că am considerat că e treaba mea, nu a lui 🙂 Dacă mai am încredere în el? Cred că da, pentru că deja îl cunosc foarte bine şi ştiu la ce mă pot aştepta din partea lui. Şi azi a încercat să-mi povestească ceva despre fostă, dar am schimbat imediat subiectul. Nu-mi place să joc dublu.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s