Crăciun în pat

Aţi putea crede că a fost super, pentru că sună într-un mare fel: „Crăciun în pat”, dar nu a fost chiar aşa….

„Mă laud” cu primul meu Crăciun de om adult în care am zăcut ca o legumă, doborâtă de o răceală tâmpită, apărută din senin. Un simplu exerciţiu de imaginaţie v-ar ajuta să înţelegeţi prin ce am trecut în aceste zile în care, de regulă, omul petrece, nu boleşte. S-a întâmplat să fiu eu excepţia 😆

Vineri dimineaţă, îmi anunţam, entuziamată, amicii de pe Facebook de faptul că mă apuc de bucătărit pentru Crăciun. Nu intenţionam ca, mai târziu, să mă laud cu preparatele mele, pentru că nu-mi propusesem să-mi dau sufletul în faţa aragazului, dar asta e plăcerea mea: înainte de marea sărbătoare să fac ceva bun. Iar pentru asta îmi dedic un timp preţios, în care nu mă gândesc la altceva decât la… mâncare.

Ce s-a întâmplat în orele acelea, în organisimul meu, nu ştiu.  După-amiază mă cuprinsese o mare oboseală, aproape că dormeam pe scaun şi, o clipă, m-am gândit să trag puţin pe dreapta, după care să-mi continui treaba. Ar fi fost cea mai bună alegere dar ştiţi cum e, când vrei să faci ceva şi mai vrei să şi termini, ideea să laşi totul baltă şi să te culci o oră ţi se pare o glumă proastă. Aşa că am respins-o şi mi-am continuat treaba. Când eram pe punctul de a începe şi blatul pentru tortul de Crăciun, am simţit că e peste puterile mele şi am zis pas. Am venit în cameră, m-am aşezat în faţa televizorului şi…

Întâi a fost un frison. Nu l-am luat în serios. După al doilea şi al treilea, am început deja să tremur. „Mă culc o oră”, am anunţat Omul şi am pus capul pe pernă. În câteva secunde, m-am răcit toată. Eram în pantaloni de trening şi tricou. În cameră, peste 25 de grade Celsius. Patul, la jumătate de metru de soba de teracotă aproape încinsă. Am tras plapuma peste mine. Nici după 10 minute nu mă încălzisem. Mâini reci ca gheaţa şi pielea ca de la găină. Ceva mai târziu, am îmbrăcat şi un halat foarte gros, crezând că, astfel, mă voi încălzi mai repede. Aş! Nici după ce m-a învelit soţul cu cea de-a doua plapumă nu era nicio schimbare.

Apoi, a început durerea de cap. Întâi, la ceafă, apoi în creştet. Parcă o mână nevăzută îmi strângea tot capul. Pe urmă…. am tuşit. O dată, de două ori, de… nu ştiu câte ori. Tuse seacă, înecăcioasă. Dacă frigurile au încetat după vreo două ore de somn chinuit, durerile de cap şi tusea au continuat toată noaptea.

În Ajun, soţul meu a plecat la mama lui. Stabiliserăm să mergem împreună dar, cu doar câteva zile înainte, o altă problemă de sănătate, tot a mea (nişte dureri de spate pe care le am, în general, iarna şi la frig), ne-a determinat să schimbăm planul, iar deplasarea s-o facă doar el. Chiar dacă pe 24 eram, încă, foarte rău, i-am zis că poate pleca fără probleme, pentru că mă descurcam eu cumva. În fond, eram şi cu tata în casă, deci nu mi se putea întâmpla nimic.

Vreau să spun că 24 şi 25 decembrie au fost cele mai grele zile. Am agonizat continuu, n-am putut mânca nimic, m-am forţat să mănânc fructele pe care soţul meu le cumpărase pentru tortul pe care nu am mai reuşit să-l fac. Nici ceaiul nu l-am putut bea, iar mâncarea îmi provoca greaţă şi numai dacă o priveam. N-aveam în casă pastile pentru că, de regulă, oricât mi-ar fi de rău, nu le iau. Organismul meu nu le vrea. De data asta, am luat din prima un antibiotic. Unul puternic, adus de mama, din Italia, în octombrie, şi rămas în casă prin nu ştiu ce minune. Primele 12 ore nu au adus schimbări majore. De abia de la a doua pastilă, luată în dimineaţa de Crăciun,  am simţit că organismul meu chiar luptă cu virusul. Şi a fost o luptă grea, pentru că şi virusul a fost extrem de puternic. Am agonizat în pat ore întregi, în care crizele de tuse şi stările de rău general, cu transpiraţii şi frisoane, au alternat cu perioade de somn agitat, fără vise. Aveam televizorul deschis, auzeam ce se vorbea, încercam să urmăresc filmele care se difuzam dar adormeam instantaneu. Era un efort imens să merg până la baie, aproape că eram în stare să mă ţin de pereţi până ajungeam înapoi, în pat.

Pe 26 decembrie, la ora 3.30, m-am trezit dintr-un somn care nu ştiu când începuse. Televizorul era închis, iar instalaţia de la bradul de Crăciun scoasă din priză. Mi-am reamintit că eu făcusem toate astea, pentru că vroiam linişte şi întuneric. La 3.40 făceam baie, iar la 4 urmăream la TV, sprijinită de perne, „Un Crăciun cu scântei”, pe Antena 1. N-am mai adormit, chiar m-am distrat puţin, apoi am dat pe un alt canal (TCM) unde am vizionat o parte dintr-un alt film…. până la 7.45, când soţul meu s-a întors acasă şi „m-a preluat”, cum a anunţat el, amuzat.

A mers la farmacie, după medicamente, apoi mi-a cumpărat fructe (pofteam la kiwi), iaurt (de regulă, nu-mi place, acum îmi cerea stomacul), mi-a făcut focul, a stat numai în jurul meu, doar să mă pun pe picioare mai repede!

N-am putut să stau nici la calculator. În zilele critice, nici nu mă tenta, deşi am intrat pe net de câteva ori. O făceam ca să simt că sunt lucidă. În rest, foloseam internetul de pe mobil (în momente din astea realizezi că e o invenţie care face toţi banii 😆 ).

Cel mai bine mi-a fost ieri, când am reuşit să bag rufe la spălat şi să scriu pe blog 😆 Azi, mi-au revenit şi gândurile bune despre serviciu. Dacă exact cu o săptămână înainte ameninţam cu demisia, acum îmi mai dau o şansă, măcar pentru câteva luni. Îmi place să cred că am un dram de înţelepciune care mă ridică deasupra problemelor şi mă ajută să le rezolv. Trebuie să privesc lucrurile cu calm şi detaşare, să nu mă mai implic dacă nu e cazul deoarece nimeni n-o să-mi ridice o statuie dacă mă agit mai mult decât alţii. Oricum, pentru 2012, mi-am stabilit priorităţile, iar sarcinile de serviciu au căzut de pe locul I undeva pe 5-6. Sănătatea mea contează, familia, cei dragi, pisica… toţi cei care mă iubesc. Şi la Facebook o să renunţ. Sau, cel puţin, îmi propun să-l accesez mai rar. Vreau să reînvăţ să trăiesc în spaţiul real, să nu-l mai confund cu cel virtual.

Eeee, dar deja am intrat pe un alt teren. Despre împliniri, eşecuri, planuri de nou an, în postarea următoare. Deocamdată, pot să vă spun că, acum, sunt bine spre foarte bine. Statul în pat a mai însemnat, în ultimele două zile, atât odihnă (ceea ce-mi lipsea foarte mult), cât şi filme vizionate cu mare drag. Voi sta liniştită şi în zilele următoare, câte au mai rămas până la sfârşitul anului. De Revelion nu voi face nimic deosebit. Voi urmări doar focul de artificii de la miezul nopţii, voi ciocni un pahar de şampanie şi… cam atât. Sănătate să fie. În rest, mă descurc 🙂

2 gânduri despre “Crăciun în pat

  1. Să știi că se poate și mai rău. Asta ca sa te încurajez. Crăciunul anului 2005 l-am petrecut în spital. De fapt l-am petrecut în sala de operație pentru câteva ore, apoi am bolit timp de 1 luna. Am făcut septicemie în urma unei operații aparent banale de îndepărtare a unui nodul limfatic inflamat.
    Cat despre Revelionul meu de anul acesta, va fi exact ca al tău. Și nici nu mi-l doresc altfel.
    Sănătate îți doresc și eu!

    • Mulţumesc, asemenea şi şie! Se pare că facem parte din categoria celor care au înţeles la timp că adevăratele bucurii ale vieţii sunt atât de simple, dar mult mai profunde decât par!

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s