Nevoia de normalitate

Sunt în concediu de două zile şi încă nu-s total detaşată de problemele de serviciu. Dimineaţă, soţul meu a avut excelenta idee de a-mi propune să urmărim împreună filmul de animaţie „Ratatouille„. Da, ştiu că nu e nou, dar încă nu apucasem să-l văd şi până în seara de Ajun, când urmează a-l difuza Prima TV, mi se părea prea mult, aşa că am acceptat invitaţia.

Acum câteva zile, înainte să intru în concediu, îi spuneam partenerului meu de viaţă că tot ce-mi doresc în această vacanţă de Sărbători este să lâncezesc în pătuc şi să mă uit la cât mai multe filme. El ştie ce prefer: comediile, filmele de dragoste, cele de animaţie (producţii gen „Happy Feet”, „Shrek”, „Madagascar”…. din astea care mă binedispun), însă nu apuc niciodată să văd unul cap-coadă. Adorm. Sunt prea agitată, stresată, obosită, mă implic prea mult în ceea ce fac, atât la serviciu, cât şi acasă. Pentru mine este important orice detaliu, de la virgula care trebuie pusă corect într-un text, pentru că, altfel, articolul care va intra în ziar nu va fi ok, până la sărmăluţa pe care o aşez în cratiţa în care va fierbe. Iar când responsabilităţile sunt prea multe, evident că sunt stoarsă de energie. Şi atunci, chiar dacă îmi rămâne ceva timp şi pentru plăcerile mele, în momentele acelea…. dorm.

Nu sunt aşa dintotdeauna. Am avut o copilărie normală, fără griji, deşi nu am făcut parte dintr-o familie care-şi putea permite orice, dar care m-a menajat cât a putut şi m-a ţinut departe de probleme şi griji. Am alergat pe maidan împreună cu vecinii de bloc, m-am jucat cu păpuşile, am citit poveşti, m-am uitat la desene animate. Şi adolescenţa mi-a fost frumoasă, am avut prieteni cu care mergeam la cinematograf, plimbări şi petreceri care nu se ţineau ca acum, în baruri, cluburi şi restaurante ci la fiecare dintre noi, de cele mai multe ori fiind fără ştaif şi fiţe.

Chiar şi studenţia mi-a fost normală. Singura mea datorie era să merg la cursuri, apoi să-mi iau examenele, de restul avea grijă tot familia, care a insistat ca eu să-mi văd de studii, chiar să mă şi distrez, în loc să merg şi la muncă.

Vremurile acelea au trecut. Fiecare an a însemnat, fără excepţie, responsabilităţi în plus. Serviciul, familia, toate cer atenţie, în egală măsură. La început, am luat totul în joacă, tot ce descopeream mi se părea deosebit. Îmi plăcea că evoluez, că mereu învăţ câte ceva. Simţeam că lucrurile se aşează frumos în viaţa mea. Nu spun că nu e şi acum aşa, ci doar că viaţa de zi cu zi şi responsabilităţile, care mi se par că nu se mai sfârşesc, m-au făcut să uit că există NORMALITATE! Acum, normal e să tragi în jug, să transpiri pentru fiecare leuţ de la salariu, să faci în aşa fel ca la serviciu să-ţi fie bine, dar şi acasă toată lumea să fie mulţumită. Am ajuns, nu o dată, să fac crize de nervi, să simt că nu mai rezist, să mă trezesc vorbind singură pe stradă sau chiar plângând din senin. Şi, de fiecare dată, mi-am zis: aşa ceva nu e normal! Cum anormal e că, de ani de zile, nu mai reuşesc să citesc o carte bună (de fiecare dată încep câte una şi o uit, săptămâni la rând pe noptieră până când, resemnată, o pun înapoi pe raftul din bibliotecă), să văd filmele care-mi plac sau să mă ţin de hobby-urile mele.

Zilele trecute, o colegă de serviciu mi-a zis că mă agit prea mult, că ea nu se stresează din cauza problemelor apărute la muncă, sfătuindu-mă să fac şi eu la fel. Am încercat, dar mai rău mi-a fost. Dacă indiferenţa nu e înscrisă în ADN-ul meu, degeaba mă străduiesc să fiu ca restul lumii.

Şi, totuşi, nu e bine. Mă uitam, mai devreme, la „Ratatouille” şi mă surprindeam că tot nu eram detaşată de problemele pe care le-am lăsat nerezolvate: n-am gătit pentru  prânz (deşi soţul meu nu mi-a bătut niciodată cu lingura-n masă, de foame), nu am făcut curăţenie în baie, nu am pus rufe la spălat şi aşa mai departe. Chiar spuneam că, atunci când voi reuşi să uit de griji, pentru că, nu-i aşa, vin Sărbătorile, va trebui să mă reîntorc la stresul de la muncă şi la restul problemelor cotidiene.

Simt nevoia de linişte, de siguranţă, aş vrea să pot zâmbi fără să mă gândesc unde voi merge mâine, cu cine trebuie să mă întâlnesc, să vorbesc pentru a-mi scrie articolele, dacă ele vor fi ok pentru toată lumea. Să nu mă strâmb când aud telefonul sunând la nişte ore nepotrivite pentru mine, să răspund ca şi cum exact acel apel îl aşteptam cu nerăbdare. Am obosit să spun „da”, când e, de fapt, un NU categoric, să am răbdare cu toată lumea, să ascult toate aberaţiile şi să le aprob, altfel îmi fac duşmani. Am obosit să fac frumos, când cei din faţa mea merită să fie înjuraţi dar, pentru că sunt sus-puşi, au ei grijă să te aranjeze după aceea.  Am obosit să mă sugestionez cu „lasă, mâine va fi mai bine”, pentru că nu de fiecare dată se îmtâmplă aşa.

Poate greşesc, poate nu. Dar simt că nu aşa ar trebui să trăiesc. Aşa cum unii cred că au nevoie de bani, ca să o ducă bine, de o casă imensă, ca să simtă că sunt cineva, de o maşină ultimul răcnet, ca să simtă că regi pe şosele, eu cred că am nevoie de un singur lucru: de NORMALITATE. Şi, după aceea, ar veni şi celelalte.

2 gânduri despre “Nevoia de normalitate

  1. Din ce am citit aici nu ma pot abtine sa nu observ ca tu ai nevoie de un concediu prelungit cu foarte mult somn. Somnul pentru mine este un mare videcator. Nici in ADN-ul meu nu e scrisa indiferenta. Stiu cum este sa te framanti la orice ora din zi si din noapte pentru probleme care nici macar nu sunt mari, dar care ne macina sufletul pana cand vedem negru pe alb rezolvat.
    La un moment dat am clacat si am renuntat la „da” in loc de „nu”, chiar si la locul de munca. Am cautat sa imi fac timp pentru ceea ce imi place mai mult, sa fac din asta si o sursa de castig. Evident ca atunci cand devine sursa de castig, incepe si stresul, insa nu ma mai simt atat de aglomerata de griji. Nu dorm pana nu-mi rezolv jobul. Dar cand am pus capul jos, dorm imparateste. La mancare ma poate ajuta si dansul caci are si el 2 maini plus ca petrecem clipe frumoase si contructive in relatia noastra cand suntem amandoi in bucatarie.
    Eu cand nu pot dormi prefer sa ma gandesc la ceva frumos ce stiu ca nu mi se va intampla niciodata. Ma gandesc ca si cum s-ar intampla, ca si cum ar fi adevarat si incep sa-mi fac planuri. Pe la jumatatea lor adorm garantat. Incearca

  2. Eu aş avea nevoie de o pauză lungă, lungă în ceea ce priveşte munca. Serviciul este foarte stresant, deşi îmi place mult ceea ce fac, poate de asta rezist. Şi dânsul mă ajută, dar nu la bucătărie, acolo e doar teritoriul meu şi cine pătrunde acolo când am treabă înseamnă că eu l-am chemat 😆
    De dormit, dorm, nu asta e problema, ci faptul că nu reuşesc să întorc faţa şi către mine, să-mi găsesc timp şi pentru ce-mi place, aşa cum făceam odată. Simt că viaţa e o goană nebună care habar n-am unde duce, deşi întotdeauna îmi stabilesc repere. Şi nu prea ştiu cum să procedez, ca să fie bine 🙂

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s