Prietenii râmân prieteni…

Spuneam, la începutul postării mele de ieri, că 2011 a fost unul foarte interesant pentru mine şi am pus asta, în primul rând, pe seama faptului că, în acest an, am aflat veşti despre prieteni sau colegi din vremuri de mult trecute. Chiar dacă nu cu toţi am reuşit să păstrez legătura, important e că am stabilit un nou contact, că ştiu pe unde sunt, ce fac şi dacă există şanse de a ne revedea, cândva.

Cred foarte mult în prietenie deşi, în acest moment, pot spune că nu am prieteni. Prieteni, în sensul acela de persoană cu care vorbeşti orice, oricând, care nu strâmbă din nas când se trezeşte cu tine la uşă taman când e cu casa vraişte sau care nu te deranjează cu telefonul exact când ai pus geană pe geană. Astfel de persoane au fost prezenţe meteorice în viaţa mea. Au lăsat şi urme frumoase, şi mai puţin frumoase, dar am îmvăţat să nu port nimănui pică şi să privesc înainte, cu speranţă şi încredere.

Prietenii mei adevăraţi au fost mai puţini decât degetele de la o singură mână. În generală am avut două prietene, cu una dintre ele am păstrat legătura şi în primul an de liceu, până am descoperit că sunt compatibilă cu altcineva, respectiv o fată cu care am rămas prietenă până la absolvire, dar nu le-am exclus din viaţa mea nici pe celelalte două, dinaintea ei, mai ales că toate am urmat cursurile aceluiaşi liceu (deşi în clase diferite).

În facultate, am avut o singură prietenă bună, cu care am împărţit de la cursuri, copiuţe şi emoţii la examene, lacrimi, bucurii până la farfuria cu mâncare. După facultate, am încercat să reiau o relaţie de amiciţie cu o fostă colegă de liceu şi treaba asta a mers până când ea a părăsit oraşul, iar eu, după mai multe luni de singurătate, am acceptat prietenia altei colege care a avut ideea de a mă căuta şi de a-mi propune să ieşim împreună (nu vă gândiţi la prostii 😆 ).

După ce am intrat la ziar, orizontul relaţiilor mele s-a lărgit. Am cunoscut oameni noi, am legat alte prietenii, am avut un alt anturaj. În timp, acesta s-a destrămat, dar am rămas în legătură cu amicii deoarece, pentru majoritatea dintre noi,  din punct de vedere profesional, drumurile noastre se mai întâlnesc.

Întotdeauna mi-a păsat ce las în urmă şi în viaţa celorlalţi; poate, din acelaşi motiv, mi-a plăcut ca, după ce unele relaţii s-au răcit, să păstrez, într-un fel sau altul, legăturile cu foştii prieteni, fie că erau femei, fie bărbaţi. Ştiu că, de la o vârstă, e mai greu să facem asta, mai ales când, femei fiind, încercăm să relaţionăm cu anumiţi bărbaţi care, între timp, şi-au luat neveste suspicioase şi geloase, dar vă asigur că, până la un punct, mie mi-a mers şi în direcţia asta 😛

Când mi-am creat cont pe Facebook, spre sfârşitul lui 2009, dacă nu chiar începutul lui 2010, nici nu credeam că-l voi folosi ori ce impact va avea în viaţa mea. După reuniunea de 20 de ani de la absolvirea liceului, când mi-am revăzut colegi care, la rându-le, aveau cont pe Facebook, a început nebunia. Mi-am regăsit fosta prietenă din generală, apoi pe cea din liceu şi pe cea din facultate! Au urmat şi alte persoane, cândva dragi sufletului meu, de care mă despărţisem brusc, aproape brutal şi fără scuze sau explicaţii. Nu mai insist şi asupra regăsirii fostului meu iubit, de acum 22 de ani, peste care am dat nu pe Facebook, ci tot pe un site de socializare, moment despre care am scris aici şi am explicat ce a însemnat pentru mine.

Cele mai vechi prietenii din anii adolescenţei mele le-am reînnodat, însă, în acest an care, iată, nu încetează să-mi rezerve suprize până în ultima zi. Azi, un bun coleg de liceu, a adus în grupul nostru privat, creat online, bineînţeles, tot pe Facebook, o colegă despre care nu mai ştiam nimic de exact 20 de ani! Aveam o vagă idee că nu e în ţară, pentru că, la 19-20 de ani, se măritase cu un bărbat cu mult mai în vârstă decât ea, care o dusese în Italia. Ulterior, aflasem că e prin Canada, dar nu am crezut că fata ar fi putut ajunge aşa departe. Azi, aflu, chiar de la ea, că e stabilită în Quebec, deci… în Canada! Că a terminat Istoria Artelor şi acum scrie pentru publicaţii de artă. Îşi aminteşte perfect de mine, lucru care m-a surprins enorm şi chiar m-a întrebat de foşti colegi comuni. Cred că a simţit entuziasmul din vorbele mele, altfel nu mi-ar fi mulţumit pentru ele, dar şi pentru faptul că sunt atât de mândră de generaţia noastră!

Mi-am dat seama că are dreptate. Da, sunt mândră de mine şi de majoritatea colegilor mei care au reuşit ceva pe drumul ales. Chiar dacă nu toţi am atins acelaşi nivel al performanţelor, cu toţii suntem nişte învingători! De aceea, mi-e drag să aflu câte ceva despre realizările lor şi Google mă ajută mult în privinţa asta. Am foşti colegi celebri dar care, iată, nu uită de unde au plecat, au nostalgia locului în care s-au născut, educat, format, le e dor de prietenii de atunci, vor să vorbească cu ei, să ştie ce au făcut între timp. Mi-s dragi tocmai pentru că au rămas modeşti, oricât au urcat pe scara succesului şi că, în relaţiile dintre noi se comportă ca atunci când singura noastră grijă era să ajungem la ore şi apoi să ne facem temele.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceste „daruri”. Şi, da, e adevărat: „Prietenii răman prieteni. Cei care nu rămân, înseamnă că n-au fost„!

 

Anunțuri

Crăciun în pat

Aţi putea crede că a fost super, pentru că sună într-un mare fel: „Crăciun în pat”, dar nu a fost chiar aşa….

„Mă laud” cu primul meu Crăciun de om adult în care am zăcut ca o legumă, doborâtă de o răceală tâmpită, apărută din senin. Un simplu exerciţiu de imaginaţie v-ar ajuta să înţelegeţi prin ce am trecut în aceste zile în care, de regulă, omul petrece, nu boleşte. S-a întâmplat să fiu eu excepţia 😆

Vineri dimineaţă, îmi anunţam, entuziamată, amicii de pe Facebook de faptul că mă apuc de bucătărit pentru Crăciun. Nu intenţionam ca, mai târziu, să mă laud cu preparatele mele, pentru că nu-mi propusesem să-mi dau sufletul în faţa aragazului, dar asta e plăcerea mea: înainte de marea sărbătoare să fac ceva bun. Iar pentru asta îmi dedic un timp preţios, în care nu mă gândesc la altceva decât la… mâncare.

Ce s-a întâmplat în orele acelea, în organisimul meu, nu ştiu.  După-amiază mă cuprinsese o mare oboseală, aproape că dormeam pe scaun şi, o clipă, m-am gândit să trag puţin pe dreapta, după care să-mi continui treaba. Ar fi fost cea mai bună alegere dar ştiţi cum e, când vrei să faci ceva şi mai vrei să şi termini, ideea să laşi totul baltă şi să te culci o oră ţi se pare o glumă proastă. Aşa că am respins-o şi mi-am continuat treaba. Când eram pe punctul de a începe şi blatul pentru tortul de Crăciun, am simţit că e peste puterile mele şi am zis pas. Am venit în cameră, m-am aşezat în faţa televizorului şi…

Întâi a fost un frison. Nu l-am luat în serios. După al doilea şi al treilea, am început deja să tremur. „Mă culc o oră”, am anunţat Omul şi am pus capul pe pernă. În câteva secunde, m-am răcit toată. Eram în pantaloni de trening şi tricou. În cameră, peste 25 de grade Celsius. Patul, la jumătate de metru de soba de teracotă aproape încinsă. Am tras plapuma peste mine. Nici după 10 minute nu mă încălzisem. Mâini reci ca gheaţa şi pielea ca de la găină. Ceva mai târziu, am îmbrăcat şi un halat foarte gros, crezând că, astfel, mă voi încălzi mai repede. Aş! Nici după ce m-a învelit soţul cu cea de-a doua plapumă nu era nicio schimbare.

Apoi, a început durerea de cap. Întâi, la ceafă, apoi în creştet. Parcă o mână nevăzută îmi strângea tot capul. Pe urmă…. am tuşit. O dată, de două ori, de… nu ştiu câte ori. Tuse seacă, înecăcioasă. Dacă frigurile au încetat după vreo două ore de somn chinuit, durerile de cap şi tusea au continuat toată noaptea.

În Ajun, soţul meu a plecat la mama lui. Stabiliserăm să mergem împreună dar, cu doar câteva zile înainte, o altă problemă de sănătate, tot a mea (nişte dureri de spate pe care le am, în general, iarna şi la frig), ne-a determinat să schimbăm planul, iar deplasarea s-o facă doar el. Chiar dacă pe 24 eram, încă, foarte rău, i-am zis că poate pleca fără probleme, pentru că mă descurcam eu cumva. În fond, eram şi cu tata în casă, deci nu mi se putea întâmpla nimic.

Vreau să spun că 24 şi 25 decembrie au fost cele mai grele zile. Am agonizat continuu, n-am putut mânca nimic, m-am forţat să mănânc fructele pe care soţul meu le cumpărase pentru tortul pe care nu am mai reuşit să-l fac. Nici ceaiul nu l-am putut bea, iar mâncarea îmi provoca greaţă şi numai dacă o priveam. N-aveam în casă pastile pentru că, de regulă, oricât mi-ar fi de rău, nu le iau. Organismul meu nu le vrea. De data asta, am luat din prima un antibiotic. Unul puternic, adus de mama, din Italia, în octombrie, şi rămas în casă prin nu ştiu ce minune. Primele 12 ore nu au adus schimbări majore. De abia de la a doua pastilă, luată în dimineaţa de Crăciun,  am simţit că organismul meu chiar luptă cu virusul. Şi a fost o luptă grea, pentru că şi virusul a fost extrem de puternic. Am agonizat în pat ore întregi, în care crizele de tuse şi stările de rău general, cu transpiraţii şi frisoane, au alternat cu perioade de somn agitat, fără vise. Aveam televizorul deschis, auzeam ce se vorbea, încercam să urmăresc filmele care se difuzam dar adormeam instantaneu. Era un efort imens să merg până la baie, aproape că eram în stare să mă ţin de pereţi până ajungeam înapoi, în pat.

Pe 26 decembrie, la ora 3.30, m-am trezit dintr-un somn care nu ştiu când începuse. Televizorul era închis, iar instalaţia de la bradul de Crăciun scoasă din priză. Mi-am reamintit că eu făcusem toate astea, pentru că vroiam linişte şi întuneric. La 3.40 făceam baie, iar la 4 urmăream la TV, sprijinită de perne, „Un Crăciun cu scântei”, pe Antena 1. N-am mai adormit, chiar m-am distrat puţin, apoi am dat pe un alt canal (TCM) unde am vizionat o parte dintr-un alt film…. până la 7.45, când soţul meu s-a întors acasă şi „m-a preluat”, cum a anunţat el, amuzat.

A mers la farmacie, după medicamente, apoi mi-a cumpărat fructe (pofteam la kiwi), iaurt (de regulă, nu-mi place, acum îmi cerea stomacul), mi-a făcut focul, a stat numai în jurul meu, doar să mă pun pe picioare mai repede!

N-am putut să stau nici la calculator. În zilele critice, nici nu mă tenta, deşi am intrat pe net de câteva ori. O făceam ca să simt că sunt lucidă. În rest, foloseam internetul de pe mobil (în momente din astea realizezi că e o invenţie care face toţi banii 😆 ).

Cel mai bine mi-a fost ieri, când am reuşit să bag rufe la spălat şi să scriu pe blog 😆 Azi, mi-au revenit şi gândurile bune despre serviciu. Dacă exact cu o săptămână înainte ameninţam cu demisia, acum îmi mai dau o şansă, măcar pentru câteva luni. Îmi place să cred că am un dram de înţelepciune care mă ridică deasupra problemelor şi mă ajută să le rezolv. Trebuie să privesc lucrurile cu calm şi detaşare, să nu mă mai implic dacă nu e cazul deoarece nimeni n-o să-mi ridice o statuie dacă mă agit mai mult decât alţii. Oricum, pentru 2012, mi-am stabilit priorităţile, iar sarcinile de serviciu au căzut de pe locul I undeva pe 5-6. Sănătatea mea contează, familia, cei dragi, pisica… toţi cei care mă iubesc. Şi la Facebook o să renunţ. Sau, cel puţin, îmi propun să-l accesez mai rar. Vreau să reînvăţ să trăiesc în spaţiul real, să nu-l mai confund cu cel virtual.

Eeee, dar deja am intrat pe un alt teren. Despre împliniri, eşecuri, planuri de nou an, în postarea următoare. Deocamdată, pot să vă spun că, acum, sunt bine spre foarte bine. Statul în pat a mai însemnat, în ultimele două zile, atât odihnă (ceea ce-mi lipsea foarte mult), cât şi filme vizionate cu mare drag. Voi sta liniştită şi în zilele următoare, câte au mai rămas până la sfârşitul anului. De Revelion nu voi face nimic deosebit. Voi urmări doar focul de artificii de la miezul nopţii, voi ciocni un pahar de şampanie şi… cam atât. Sănătate să fie. În rest, mă descurc 🙂

O poveste despre „un fost” şi „o fostă”

Antepostum: Am renunţat la postările parolate. Le-am mutat la ciorne. Deocamdată. E mai bine aşa 🙂

Am un sfârşit de an foarte interesant. De fapt, cred că tot 2011 a fost un an interesant. L-am început cu o despărţire (de prietena mea) şi îl termin cu o împăcare. Nu ştiu dacă e termenul cel mai potrivit, având în vedere că eu nu m-am certat niciodată cu persoana respectivă. Nici supărată pe ea nu am fost. Pur şi simplu, nu am vorbit ani întregi. Pentru că persoana a fost… soţia unui bărbat la care am ţinut mult cândva!

Am cunoscut-o în perioada în care l-am cunoscut pe el. Nu mai ştiu dacă i-am cunoscut în aceeaşi zi, ştiu, însă, că i-am cunoscut în acelaşi loc. Pentru că am fost colegi de redacţie. Cu ea, mai puţin pentru că, în scurtă vreme, a dat presa scrisă pe televiziune. Dar nici acolo n-a stat mai mult. Posibil să nu-i fi plăcut. Nu ştiu. Cu el, însă, am fost colegă trei ani. Din care doi l-am cam… iubit. Mi-am permis, pentru că, în perioada aceea nu mai era cu ea. Am crezut că i-aş putea lua locul. Nu mi-a spus decât după vreo trei luni că, în realitate, era deja cu altcineva, dar cu care se cam certase. Sau luaseră o pauză, nu mai ştiu exact. Oricum, în perioada aia nu-şi mai vorbise nici cu actuala, motiv pentru care am reuşit să stabilim între noi o legătură specială (nu am ajuns la sex, doar ne-am permis să flirtăm reciproc şi să ne deschidem sufletele unul în faţa celuilalt). La un moment dat, mi-a mărturisit ce nu mergea în relaţia cu noua prietenă, în speranţa că-l voi ajuta să se înţeleagă cu ea. Sigur, ca o femeie care, de fapt, îl vroia pe el, acest gen de sprijin mi se părea peste puterile mele. Dar, ca prietenă, nu era imposibil de realizat. Chiar dacă, de cele mai multe ori, sufeream în timp ce îi spuneam cum s-o recucerească, ştiam că-i dădeam cele mai bune sfaturi. Dar niciodată nu am încetat să sper că, într-o zi, eu aş fi putut fi ea

La un moment dat, însă, s-au despărţit.  Anterior, aflasem şi de ce se despărţise şi de cea de dinaintea ei(cea pe care o adusese în redacţie). Îl cam… înşelase. Mai e nevoie să spun că, şi după această a doua lui despărţire de o femeie, începusem, iar, să sper? Dar nici atunci n-a fost să fie. Cineva i-a făcut cunoştinţă cu o altă fătucă, cu mult mai tânără decât el, aproape puştoaică, dar majoră şi vaccinată, care era din alt oraş. Individa îl cam ţinea de prost. Mi-am dat seama din ce-mi povestea. Am încercat să-l previn, mai ales că simţeam că nu e tocmai fericit, dar el… o iubea. Aşa îmi spunea. Dar ea nu-l iubea. Pentru că se distra foarte bine fără el. Şi îl minţea.

Într-o zi, s-a despărţit şi de asta. Dar atunci nu am mai sperat la un loc în inima lui, deoarece, aproape în acelaşi timp, mi-am cunoscut Omul. Pentru colegul meu, care deja părăsise domeniul media, pentru a se dedica întru totul avocaturii, noua mea situaţie l-a luat prin surprindere. Nu mai puteam fi umărul pe care putea plânge, la orice oră din zi sau noapte, deşi l-am asigurat că noua mea relaţie nu va strica prietenia noastră.

Nu mai ştiu când m-a anunţat că era, din nou, cu marea lui iubire din facultate. Cu fata împreună cu care venise în redacţie şi care este, de fapt, subiectul acestei postări. Nu mai reţin şi cum a argumentat decizia de a relua relaţia cu ea. Ţin minte doar că am revăzut-o în vara lui 2006, în cabinetul de avocatură unde el îşi făcea stagiatura. Ne-a găsit acolo, pe mine şi pe el, discutând. Şi n-am să uit niciodată privirea ei, de câine rănit, care mi-a demonstrat nu că e geloasă, ci că e nesigură şi speriată. Am realizat imediat cum stau lucrurile între ei, mi-am dat seama că, deşi erau iar împreună, amicul meu nu-i arăta fetei dragostea de care avea nevoie. „Nu vreau să i se urce la cap! Cu cât e mai nesigură, cu atât ştiu că numai la mine ţine!”, s-a justificat el, ceva mai târziu. Am făcut tot ce am putut ca să-i scot din cap chestia asta. Evident că nu m-a ascultat. El gândea că aşa e mai bine pentru viaţa lor.

Când m-a invitat la nunta lor, obosisem demult să-l mai întreb când şi dacă mai are de gând să facă pasul. Nu am onorat-o, deşi aş fi putut. Cândva, pe vremea când încă mai credeam că ar fi putut fi bărbatul vieţii mele, dar nu mai credeam în şansa de a fi împreună cu el, îmi imaginam că, la nunta lui, voi ajunge ultima, vom dansa împreună doar o dată, după care voi dispărea în noapte. Da, ştiu, puţin cam siropos 🙂 Ei, bine, la adevărata lui nuntă aş fi putut merge fără probleme, însă… n-am ajuns! Asta se întâmpla în iulie 2010.

În noiembrie, când l-am văzut la judecătoria din oraşul meu, unde venise în calitate de apărător al unei părţi care avea un proces la noi, prima mea întrebare a fost: „Ei, cum e ca tinerel căsătorit?”. Răspunsul lui m-a luat prins surprindere: „Mmm… aşa şi aşa…”. Ştiam cât şi-a dorit o familie, o soţie care să-l iubească şi cu care să se înţeleagă, eram convinsă că, din moment ce se însurase cu iubirea din facultate, îşi împlinise visul. De aceea nu-mi venea să cred cât de lipsit de entuziasm era. Am pus-o pe seama începutului de drum, care nu mereu e uşor, mai ales că ei doi nu locuiseră împreună nici măcar un an, de probă. L-am tot sfătuit, încurajat, ca pe vremuri, că na, de asta eram prieteni, nu? Se pare că mă agitam degeaba.

În martie, anul ăsta, ne întâlnim, iar, la noi, la judecătorie. Nu mai reţin exact momentul când a făcut-o, înainte sau după ce şi-a terminat treaba la instanţă. Ştiu că eu încă mai eram în sală, la audierile din cauzele penale, că el s-a aşezat lângă mine, a scos nişte acte din servietă şi mi le-a pus în braţe: „Citeşte-le!”. În secunda 1, am încremenit: era acţiunea de divorţ formulată de ea, împotriva lui! Am refuzat să cred, am spus că e o glumă, am vrut să-i dau actele înapoi. „Citeşte-le!”, m-a îndemnat el, iar! L-am ascultat, dar mai mult ca să-i fac pe plac, oricum eram şocată.

Au urmat câteva săptămâni în care ne-am trimis mail-uri lungi, în care îl imploram să se ducă la ea şi să se împace înainte să ajungă la primul termen de divorţ. Mi-a povestit lucruri incredibile, despre certuri mai mult sau mai puţin absurde, neînţelegeri de tot felul. În plus, am aflat că lipsa lui de entuziasm pe care o remarcasem în noiembrie venea după o perioadă de certuri puternice, în care soţia îl părăsise pentru o lună, şi o împăcare ce nu schimbase mare lucru. Pe parcursul procesului, care ar fi trebuit să se finalizeze de la primul termen, amândoi au făcut greşeli cât casa, mai mult din orgoliu şi prostie, decât din jena că dosarul se judeca într-o instanţă în care magistratul era coleg de breaslă cu părţile.

Pronunţarea a venit la începutul lui septembrie, când el deja începuse o relaţie tot cu…. o fostă! Întâmplarea face s-o cunosc şi pe ea, la rându-i o colegă de o vară în redacţie. Acum vreo lună, când ne-am întâlnit întâmplător, el mi-a spus că se înţeleg foarte bine dar, din nou, i-am remarcat lipsa de entuziasm şi de optimism. A recunoscut că se teme să creadă, ca să nu sufere iar. Că nu e sigur că ea îl iubeşte, deşi el a asigurat-o că vrea o relaţie serioasă. Mai e nevoie să spun că mi-am adunat toate argumentele şi energia pentru a-l sfătui să se schimbe puţin?

Ce m-a surprins, a fost faptul că, la un moment dat, a început să-mi spună că, la scurtă vreme de la divorţ, fosta nevastă a început să-l caute iar, sub diferite pretexte, încât mi-a creat impresia că e o nebună care îl hărţuieşte. Din cauza asta, când am găsit un mesaj de la ea, pe Facebook (pe contul personal, nu pe cel asociat blogului), unde eram prietene virtuale, dar fără a vorbi vreodată, am fost sigură că vrea să ajungă la el prin mine, dacă prin alţii nu i-a mers. I-am răspuns, am făcut schimb de numere de telefon, urmând să ne vedem marţea trecută, când ea urma să vină cu o amică avocată la judecătoria noastră. Ulterior, l-am anunţat şi pe el de treaba asta. Spunea că văzuse mesajul pe wall-ul meu şi că, ulterior, m-a şters din lista prietenilor şi a umblat la setările Facebook-ului pentru ca ea să nu vadă numele actualei sale prietene, ca să n-o hărţuiască. Iniţal, am acceptat argumentul. După, nu mi-a venit să cred ce minte de adolescent întârziat avea!

Marţea trecută, fosta nu a venit la întâlnire şi nici eu nu m-am dus. Seara, însă, m-a sunat. Am răspuns cu inima îndoită. După 50 de minute de conversaţie, nu-mi venea să cred că tocmai vorbisem cu cea pe care, luni întregi, speram s-o înlocuiesc în inima fostului meu coleg de redacţie. Nu mi-a vorbit nimic despre el. N-a făcut nici măcar o aluzie. Vroia să discute cu mine pentru a mă întreba cum merge treaba la judecătoria noastră, pentru că ar vrea să profeseze ca avocat aici. După ce am epuizat subiectul ăsta, am vorbit de un milion de alte lucruri, de la unde petrecem sărbătorile, la pisici, câini, diete, justiţie, legi (n-aţi uitat că şi eu am terminat Dreptul, nu?). Nu e deloc nebună. E cea pe care am cunoscut-o în vara lui 2002 şi împreună cu care am şi scris unul din primele mele articole. Atunci şi-a deschis prima oară sufletul în faţa mea, spunându-mi că acela care urma să-i fie soţ şi de care a ales să divorţeze după nici un an de căsnicie, „era individualist şi egoist”. Pe atunci, însă, nu-l cunoşteam deloc şi nici nu mă îndrăgostisem de el. De aceea, am luat confesiunea ei ca pe o nevoie de a fi ascultată, nu neapărat înţeleasă şi aprobată.

Aşa am simţit şi marţi, când m-a sunat. Nu era sigură că voi accepta să vorbim, dar după ce i-am zis că e ok, nu mă deranjează, dimpotrivă, mă bucur că s-a gândit la mine, s-a deschis precum o floare în faţa soarelui. Sigur, nu cred că e doar o întâmplare faptul că m-a căutat, dar nu vreau să invetez, să presupun. Timpul îmi va arăta care i-au fost intenţiile sau dacă a avut aşa ceva când mi-a lăsat mesajul pe Facebook.

Mi se pare, însă, interesant modul în care viaţa mă aduce, din nou, în preajma unor oameni la care nu m-am mai gândit. N-aş fi crezut niciodată că voi ajunge ca, într-o zi, să vorbesc cu fosta fostului meu ca şi cum el n-ar exista, deşi amândouă ştim ce-am reprezentat, fiecare în parte, pentru el. N-aş fi crezut niciodată că, după ce am fost atâţia ani de partea lui în orice lucru care avea legătură cu ea, de data asta balanţa să încline, sensibil, în favoarea ei. N-aş fi crezut niciodată că în locul zgripţuroaicei despre care îmi povestea el, voi descoperi o fată bună şi caldă.

Şi m-am simţit prost.

În aceeaşi seară, i-am scris şi lui un mail. I-am spus că vorbisem cu ea, că îmi plăcuse, că îmi pare rău că am judecat-o doar după spusele lui şi că, dacă ea va dori să ţinem legătura, voi accepta, deşi asta nu echivalează, neapărat, cu legarea unei prietenii. Nu i-a plăcut reacţia mea. A luat-o de la capăt cu impresiile despre ea, cu cât l-a făcut să sufere şi cât de nemiloasă a  fost cu el….

Prea obosită pentru a căuta alte replici, i-am răspuns doar că acum e băiat mare, stăpân pe viaţa lui şi că nu-mi mai permit să-i dau sfaturi. Era prea mult dacă i-aş fi spus că fiecare are ceea ce merită. Că el nu a învăţat nimic nici din experienţa lui, nici din experienţele altora. Că gândeşte în şabloane impuse de alţii (e foarte religios, bunicul lui a fost preot ortodox) şi foarte rar cu mintea lui. Că fericirea se construieşte, nu e un dar. Că trebuie să înveţe să-l asculte pe cel de lângă el. Că trebuie să ştii să trăieşti şi pentru celălalt, nu numai pentru tine. Să te gândeşti şi la nevoile lui, nu numai la ale tale. Să-i simţi durerea şi să i-o alini, nu să aştepţi să treacă de la sine. Altfel…. „eşti individualist şi egoist”….

Urmarea? E primul an fără sms de sărbători, de la el şi primul cu mesaj, e drept, pe Facebook (dar privat), de la ea. Anul trecut, sms-ul era semnat de amândoi.

Acum, cine e „fostul”?

Moment de cumpănă

Sunt pe punctul de demisiona de la ziar.

Voi, cei care mă citiţi de când am deschis blogul, şi ştiţi cât îmi iubesc meseria, mă veţi întreba ce m-a apucat aşa, dintr-o dată. În concediu fiind! Salariul. Asta m-a apucat. Pentru prima dată, în 9 ani de muncă, în prag de Crăciun, eu îmi iau salariul pe luna noiembrie doar pe jumătate! Ştiţi cât e leafa mea? …. Mi-e şi jenă s-o spun! Jenă de cei care mă plătesc, nu de mine! Deşi, de la un timp, mi-e şi ruşine să spun că lucrez unde lucrez, 6 zile din 7, program fără ore fixe, la dispoziţia tuturor sus-puşilor (că de, vorbim de un ziar de partid), dar şi a tuturor proştilor sau fiţoşilor care cred că le ştiu pe toate… pentru că salariul e umilitor de mic… mai mic decât al unei vânzătoare dintr-un supermarket care se respectă.

Îmi omor, încet, dar ireversibil, timpul liber şi pasiunile, îmi risc sănătatea şi, mai nou, căsnicia… pentru ce? În aproape un deceniu, viaţa mea nu s-a schimbat decât într-un singur fel: sunt mai stresată decât un om obişnuit, care îşi cunoaşte problemele şi se concentrază să le rezolve doar pe ale lui, nu pe ale altora. În rest, nu m-am îmbogăţit, nu m-am măritat cu un personaj influent, nu am nici vilă, nici maşină ultimul răcnet (de fapt, n-am deloc 😆 ). Şi atunci… de ce? Pentru ce? Pentru un salariu mizer, dar şi ăla plătit, în prag de Sărbători, cu ţârâita? „Vino joi, pe la amiază, ca să-l iei”, mă anunţă, alaltăieri, redactorul-şef adjunct. Dar n-a suflat o vorbă despre faptul că n-o să iau leafa decât pe jumătate. Nu m-am simţit niciodată atât de prost. Pentru că, niciodată, până acum, nu am primit mărunţiş în loc de leafă, de Crăciun.

Se adună prea multe. Deşi sunt în concediu de aproape o săptămână, am scris texte în fiecare zi. Am făcut-o de drag pentru meserie şi pentru cei care au apelat la mine, din respect pentru munca lor. Nu m-a obligat nimeni. Sunt proastă, nu? Soţul meu mi-a zis azi, într-un acces de furie, generat de situaţia cu salariul, că numele meu de familie nu ar trebui să fie cel din buletin, ci PROASTA. Pentru că bun botul la bătaia de joc a conducerii unui ziar care, în realitate, nu e bun nici ca hârtie igienică. Şi că, în astfel de momente, cum e ăsta în care sunt umilită, primul lui gând este să bage divorţ, iar în acţiunea de divorţ să scrie că nu mai vrea să fie însurat cu o proastă.

De aceea zic: de ce să risc să pierd tot, pentru un salariu de….? Tot nu pot să vi-l spun, că şi voi aţi ajunge să fiţi de partea soţului meu.

Şi chiar nu mai pot. Am obosit. Nu vreau să ajung să beau Furadan sau să mă arunc de la etaj, cum au făcut unele, în depresie fiind. Mă opresc la timp. Spun gata şi scriu: demisionez.

Nu-i mai corect aşa?

Nevoia de normalitate

Sunt în concediu de două zile şi încă nu-s total detaşată de problemele de serviciu. Dimineaţă, soţul meu a avut excelenta idee de a-mi propune să urmărim împreună filmul de animaţie „Ratatouille„. Da, ştiu că nu e nou, dar încă nu apucasem să-l văd şi până în seara de Ajun, când urmează a-l difuza Prima TV, mi se părea prea mult, aşa că am acceptat invitaţia.

Acum câteva zile, înainte să intru în concediu, îi spuneam partenerului meu de viaţă că tot ce-mi doresc în această vacanţă de Sărbători este să lâncezesc în pătuc şi să mă uit la cât mai multe filme. El ştie ce prefer: comediile, filmele de dragoste, cele de animaţie (producţii gen „Happy Feet”, „Shrek”, „Madagascar”…. din astea care mă binedispun), însă nu apuc niciodată să văd unul cap-coadă. Adorm. Sunt prea agitată, stresată, obosită, mă implic prea mult în ceea ce fac, atât la serviciu, cât şi acasă. Pentru mine este important orice detaliu, de la virgula care trebuie pusă corect într-un text, pentru că, altfel, articolul care va intra în ziar nu va fi ok, până la sărmăluţa pe care o aşez în cratiţa în care va fierbe. Iar când responsabilităţile sunt prea multe, evident că sunt stoarsă de energie. Şi atunci, chiar dacă îmi rămâne ceva timp şi pentru plăcerile mele, în momentele acelea…. dorm.

Nu sunt aşa dintotdeauna. Am avut o copilărie normală, fără griji, deşi nu am făcut parte dintr-o familie care-şi putea permite orice, dar care m-a menajat cât a putut şi m-a ţinut departe de probleme şi griji. Am alergat pe maidan împreună cu vecinii de bloc, m-am jucat cu păpuşile, am citit poveşti, m-am uitat la desene animate. Şi adolescenţa mi-a fost frumoasă, am avut prieteni cu care mergeam la cinematograf, plimbări şi petreceri care nu se ţineau ca acum, în baruri, cluburi şi restaurante ci la fiecare dintre noi, de cele mai multe ori fiind fără ştaif şi fiţe.

Chiar şi studenţia mi-a fost normală. Singura mea datorie era să merg la cursuri, apoi să-mi iau examenele, de restul avea grijă tot familia, care a insistat ca eu să-mi văd de studii, chiar să mă şi distrez, în loc să merg şi la muncă.

Vremurile acelea au trecut. Fiecare an a însemnat, fără excepţie, responsabilităţi în plus. Serviciul, familia, toate cer atenţie, în egală măsură. La început, am luat totul în joacă, tot ce descopeream mi se părea deosebit. Îmi plăcea că evoluez, că mereu învăţ câte ceva. Simţeam că lucrurile se aşează frumos în viaţa mea. Nu spun că nu e şi acum aşa, ci doar că viaţa de zi cu zi şi responsabilităţile, care mi se par că nu se mai sfârşesc, m-au făcut să uit că există NORMALITATE! Acum, normal e să tragi în jug, să transpiri pentru fiecare leuţ de la salariu, să faci în aşa fel ca la serviciu să-ţi fie bine, dar şi acasă toată lumea să fie mulţumită. Am ajuns, nu o dată, să fac crize de nervi, să simt că nu mai rezist, să mă trezesc vorbind singură pe stradă sau chiar plângând din senin. Şi, de fiecare dată, mi-am zis: aşa ceva nu e normal! Cum anormal e că, de ani de zile, nu mai reuşesc să citesc o carte bună (de fiecare dată încep câte una şi o uit, săptămâni la rând pe noptieră până când, resemnată, o pun înapoi pe raftul din bibliotecă), să văd filmele care-mi plac sau să mă ţin de hobby-urile mele.

Zilele trecute, o colegă de serviciu mi-a zis că mă agit prea mult, că ea nu se stresează din cauza problemelor apărute la muncă, sfătuindu-mă să fac şi eu la fel. Am încercat, dar mai rău mi-a fost. Dacă indiferenţa nu e înscrisă în ADN-ul meu, degeaba mă străduiesc să fiu ca restul lumii.

Şi, totuşi, nu e bine. Mă uitam, mai devreme, la „Ratatouille” şi mă surprindeam că tot nu eram detaşată de problemele pe care le-am lăsat nerezolvate: n-am gătit pentru  prânz (deşi soţul meu nu mi-a bătut niciodată cu lingura-n masă, de foame), nu am făcut curăţenie în baie, nu am pus rufe la spălat şi aşa mai departe. Chiar spuneam că, atunci când voi reuşi să uit de griji, pentru că, nu-i aşa, vin Sărbătorile, va trebui să mă reîntorc la stresul de la muncă şi la restul problemelor cotidiene.

Simt nevoia de linişte, de siguranţă, aş vrea să pot zâmbi fără să mă gândesc unde voi merge mâine, cu cine trebuie să mă întâlnesc, să vorbesc pentru a-mi scrie articolele, dacă ele vor fi ok pentru toată lumea. Să nu mă strâmb când aud telefonul sunând la nişte ore nepotrivite pentru mine, să răspund ca şi cum exact acel apel îl aşteptam cu nerăbdare. Am obosit să spun „da”, când e, de fapt, un NU categoric, să am răbdare cu toată lumea, să ascult toate aberaţiile şi să le aprob, altfel îmi fac duşmani. Am obosit să fac frumos, când cei din faţa mea merită să fie înjuraţi dar, pentru că sunt sus-puşi, au ei grijă să te aranjeze după aceea.  Am obosit să mă sugestionez cu „lasă, mâine va fi mai bine”, pentru că nu de fiecare dată se îmtâmplă aşa.

Poate greşesc, poate nu. Dar simt că nu aşa ar trebui să trăiesc. Aşa cum unii cred că au nevoie de bani, ca să o ducă bine, de o casă imensă, ca să simtă că sunt cineva, de o maşină ultimul răcnet, ca să simtă că regi pe şosele, eu cred că am nevoie de un singur lucru: de NORMALITATE. Şi, după aceea, ar veni şi celelalte.