„E nevoie de secole ca să evoluăm”

Nu ştiu dacă am mai spus asta (dar cred că da), mama mea lucrează de ani buni (se împlinesc opt, săptămâna viitoare) în Italia. Evident, când a ales calea asta, n-a făcut-o de prea mult binele ce domneşte în Românica noastră, ci împinsă de nevoi. Şi nu s-a dus ca să se plimbe, ci să îngrijească de bătrâni pe care familiile preferă să-i lase (pe bani) în grija altora, pentru că nu au nici timp, nici răbdare să stea cu ei.

În primii şapte ani, mama nu a venit deloc în ţară. La început, era chestia cu viza, nu avea contract de muncă, deşi lucra „la fix”; apoi, n-avea chef să-şi piardă locul de muncă pentru două săptămâni în ţară. Între timp, am fost noi la ea, adică eu, o dată şi tata, o dată. Dar, anul trecut, în decembrie, mama a hotărât că trebuie să petreacă sărbătorile acasă.

Credea că, după şapte ani, oraşul e schimbat, şi nu oricum, ci în bine, că oamenii, cu toate greutăţile despre care ştia că le au (pentru că nu era cu totul ruptă de realităţile româneşti), au mai evoluat, spiritual vorbind, că sunt mai civilizaţi. Şi-a dat seama că nu e deloc aşa  chiar dinainte să ajungă la destinaţie. Pentru că nu a venit cu avionul, ci cu o maşină, a remarcat, încă de la intrarea în ţară, diferenţa dintre România şi restul Europei. Tot drumul (a traversat ţara de la vest la est, deci a avut ceva de mers) nu şi-a putut reveni din dezamăgirea care a cuprins-o din cauza drumurilor proaste, a aspectului localităţilor tranzitate, de mârlănia şi mitocănia din restaurantele unde s-a oprit să ia masa şi aşa mai departe. Starea ei nu s-a schimbat nici după ce s-a văzut acasă, în orăşelul pe care nu-l mai revăzuse din noiembrie 2003. Chiar dacă era perioada de dinaintea Crăciunului, nu era nici urmă de bucuria care însoţeşte sărbătorile, că magazinele nu „şi-au asortat” vitrinele cu luna cadourilor, că vânzătoarele sunt nesimţite şi total dezinteresate de nevoile clienţilor, că străzile sunt pustii şi prost luminate seara… şi aşa mai departe. A stat în ţară aproape trei săptămâni şi a fost nevoie de o singură seară, când a luat oraşul „la pas”, pentru a înţelege că aici nu s-a schimbat absolut nimic, dimpotrivă, cu toate reabilitările de faţade şi de spaţii comerciale, totul e de domeniul prostului gust şi al kitsch-ului. Şi şi-a dorit să plece cât mai repede, în pofida faptului că nu mai are nici 20, nici 50 de ani şi că munca ei de acolo nu deloc uşoară.

Acum aproape trei săptămâni, a venit, iar, acasă. Nu a mai avut aşteptări, nici de la ţara asta, nici de la edilii oraşului, dar a fost la fel de dezamăgită de drumuri, de mârlănia şi mitocănia din restaurantele unde a luat masa, de localităţile parcă şi mai pustii şi mai întunecate decât data trecută. Revenită acasă şi luând, iar, oraşul la pas, de data asta cu ceva treburi, a fost uimită de mizeria care domneşte între blocuri şi în curtea lor, pe stradă, în parc, de aceleaşi magazine şi vânzători ambulanţi care văd în tine mai degrabă un duşman decât un client, ca să nu mai spun de experienţa cu instalatorii şi meşterii pe care i-a chemat să-i rezolve una-alta prin baie sau bucătărie, de nepunctualitatea lor, de treaba de mântuială pe care sunt tentaţi s-o facă, dacă nu stă cineva la spatele lor, de banii de care au vrut s-o jumulească numai pentru că ştiau că a venit din Italia.

Bineînteles, pentru patru zile, mama se va reîntoarce acolo, deşi recunoaşte că mai bine ca în casa ei nu e nicăieri, iar Italia nu e cea mai dezvoltată ţară de pe planetă, ca să poată spune că acolo ar vrea să trăiască până la sfârşitul zilelor. N-au interesat-o nici Băsescu, nici politica guvernului, nu ştie şi nici n-o interesează cine e Udrea, n-a aflat cine e Monica Gabor sau Simona Sensual, vag îşi aminteşte de Dan Diaconescu, n-are patimi legate de alegeri. Deşi a realizat că românii au sărăcit, că traiul zilnic e din ce în ce mai scump şi că nu mai au motiv să zâmbească, deşi nu a uitat de unde a plecat, de prejudecăţile pe care le-a luat cu ea, când a luat calea Italiei, e convinsă că viaţa de acolo i-a schimbat mult viziunea asupra vieţii, asupra priorităţilor, asupra oamenilor.

Ieri, când ieşeam cu ea dintr-un magazin de îmbrăcăminte, am auzit-o spunând: „E nevoie de secole ca să evoluăm, ca să ajungem măcar la nivelul de acum al celor de afară”. Erau atâta dezamăgire şi regret în cuvintele ei, încât am realizat că, dacă ar fi cu cel puţin zece ani mai tânără, dacă nu am mai fi noi aici, mama nu ar mai avea niciun motiv să mai revină, vreodată, în România.

 

2 gânduri despre “„E nevoie de secole ca să evoluăm”

  1. Din pacate asa este. Cand ma intorceam din Anglia in vizita, speram de fiecare data sa vad ceva schimbat. Lucrurile incepusera sa infloreasca in 2007-2008, dupa care s-au ofilit, iar acum parca au inceput sa creasca de-a-ndoaselea.

    • Ce-mi pare mie rău e că, acum cinci ani, când am fost în Italia, puteam să lucrez acolo (de fapt, ăsta a fost unul dintre motivele pentru care am plecat din ţară, nu numai ca s-o revăd pe mama), dar nu am avut curajul să fac pasul în faţă, mi-a fost teamă că n-o să rezist, că nu mai am unde să mă întorc, în caz că mă hotărăsc să revin la serviciul din România (Nu-mi păstra nimeni postul). Între timp, judecând după experienţa altora care au lăsat în ţară şi casă, şi serviciu, plus ceea ce aflu de la mama şi comparând cu ce avem noi în România, am ajuns să regret că m-am întors, că nu am încercat măcar o lună, că nu am aşteptat măcar primii bani. Nici acum nu e târziu, prea multe nu mă leagă de România, numai că acum e mult mai greu, nu mai sunt condiţiile de acum cinci ani, toate ţările au problemele lor… dar nu se ştie niciodată…

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s