Poveşti vechi la vremuri noi (şi nu numai)

Cazurile profesorilor care şi-au violat (sau nu) elevele sunt, deja, mai mult decât cunoscute şi dezbătute în media. Nu vreau să scriu despre ele, au făcut-o alţii, cu mai mult sau mai puţin talent. Dar aş putea spune că nu-s prea şocată de cele întâmplate. Orice generaţie a avut excentricii şi nonconformiştii ei, şi în rândul elevilor, şi în rândul profesorilor, numai că, acum 20 şi ceva de ani, cazurile nu erau mediatizate, ca acum, pentru că aşa era regimul şi pentru a nu le da „idei” şi altora….

Cred că am mai scris despre asta: când eram în clasa a X-a, o colegă de-a mea a rămas însărcinată cu un bărbat cu vreo 5 sau 10 ani mai mare. Am fost şocaţi când am aflat, nu ne venea să credem nici când i se vedea burtica, prin sarafan. Nu ne-a dat niciodată explicaţii. Mama ei era maistră la clasele cu profil agricol. Era clar că problema se ştia şi în cancelarie, dar nimeni nu a comentat, pe faţă, absolut nimic. Fata a venit la şcoală până în ultima zi. Era în şase luni când a susţinut examenul de treapta a II-a pe care l-a luat cu notă bunicică. De abia din toamnă, chiar înainte să nască, a vorbit despre sarcină, când ne duceam la ea, la spital. A născut o fetiţă care, azi, are 23 de ani. Nu am văzut-o niciodată, nu ştiu pe unde e, nici ea, nici fosta mea colegă.

O altă colegă de clasă a fost „un element problemă”, cum era ea numită de dirigintă, încă din clasa a IX-a. Provenită dintr-o familie dezorganizată, crescută în primii ani de bunică, mai târziu a fost dată la căminul de fete din oraşul meu. Am fost colege din clasa I până într-a XII-a. Până printr-a VIII-a a fost ok, dar la liceu şi-a trăit viaţa. În ultimul an de şcoală s-a mutat cu unul care îşi făcea veacul pe stradă (nu ştiu dacă a lucrat vreodată undeva, dar avea casă). A urmat un adevărat tărăboi cu diriginta, care a trimis „potera”  după ea, s-o aducă înapoi în cămin, unde a fost dată în grija supraveghetoarelor. Dar fata tot nu s-a potolit, evada noaptea, sărind pe geam şi tot la ăla se ducea. Da, a luat şi Bac-ul, din prima, deşi nu ştiu cât a învăţat şi imediat după aceea a plecat la maică-sa, la Bucureşti. Legenda spune că, după vreun an, a revenit în oraş la volanul unui Mercedes alb (raritate prin 1991), înţolită de la turci (inclusiv cu haină de blană), unde a prestat din greu… munci de jos 😆

Dar partea interesantă de abia acum vine. Nu mai ştiu în ce împrejurare şi cum am aflat că, în primii ei ani de învăţământ, diriginta mea a avut o relaţie cu un elev din clasa a XII-a, diferenţa de vârstă dintre ei fiind de vreo 5 sau 6 ani. Se pare că povestea era de notorietate (nu am cum să confirm deoarece, la vremea când se întâmpla, eu nu eram la şcoală), dar nimeni nu a făcut valuri. Cei doi s-au căsătorit, au avut un băiat, dar au divorţat din cauză că bărbatul, sătul, probabil, de nevasta mai bătrână, a înselat-o la greu, cu femei tinere.

În fine, ca să vedeţi că relaţiile intime dintre un profesor şi o elevă nu sunt chiar o noutate, numai că nu toate ajung în presă, vă mai spun că, tot de notorietate, a fost cazul unui director (pensionat între timp) al liceului unde am învăţat, care a trăit cu unele dintre fetele pe care le medita. N-am vrut să cred (mi-e greu să cred şi acum), dar se pare că fetele respective s-au lăudat cu relaţia privilegiată  cu profesorul al cărui trecut, acum, nici nu mai contează.

E drept, acum vremurile s-au schimbat foarte mult. Fetele nu mai sunt atât de cuminţi, sunt provocatoare, stăpânesc mult mai bine tehnicile de seducţie şi le exersează pe oricine. Un fost coleg de liceu îmi spunea, nu demult, că se fereşte să agaţe eleve de 16-17 ani, pentru că „sunt diabolice”. Îmi povestea experienţa cu una care avea deja un iubit de vârsta ei, dar a poftit la unul matur pentru că acesta o plimba cu maşina, o ducea în cluburile din afara oraşului şi îi mai dădea şi bani. Când era cu el şi o suna iubitul „oficial”, fata se dădea răcită, vorbea pe nas ori răguşit, spunând că nu poate ieşi din casă, iar când o suna tăticul, îl anunţa, cu entuziasm, că e cu colegul de bancă la un suc. Amicul meu, cu destulă experinţă la femei, mi-a mai zis că puştoaica aproape că reuşise să-l scoată din minţi, arătându-se dispusă la absolut orice, chiar şi pentru o banală reîncărcare a cartelei de telefon.

Nu spun că toate elevele de liceu sunt aşa. Spun, doar, că acum e mai uşor să se comporte astfel, pentru că nu au cum să fie oprite. Regulamentele şcolare, ca şi legile, sunt făcute pentru a fi încălcate. Puterea exemplului nu funcţionează decât în sensul rău al cuvântului. Nicio sancţiune nu reuşeşte să rupă răul de la rădăcină, pentru că totul porneşte de la educaţie şi nu de la cea din şcoală, ci mai ales de la cea din familie. Părinţii nu au timp sau nu consideră normal să se intereseze cu cine învaţă copiii lor, pe mâna cui îi dau în excursii sau la meditaţii. Pe vremea mea, când plecam undeva, cu clasa, mergeau şi 2-3 părinţi, care ne supravegheau cot la cot cu profesorii. Acum, dacă merge tata cu tine în excursie, râde toată şcoala de tine! Am prietene în rândul profesoarelor tinere, care mi-au povestit că a însoţi elevi în tabere sau excursii echivalează cu o mare aventură. Că nu pot fi supravegheaţi, că nu ţin cont de reguli şi că, dacă nu se îmbată pe drum sau la masă, se fac pulbere în camere, pentru că vin cu băutura în bagaje.

În lista prietenilor mei de pe Facebook (nu cel pe care îl vedeţi pe această pagină, e vorba despre contul meu personal), am foarte mulţi liceeni cărora le-am dat accept doar pentru că vreau să aflu, în permanenţă, care le sunt preocupările şi ce gândesc, despre profesori şi despre viaţă, în general. Trebuie să insist asupra faptului că mulţi dintre ei au numai poze de prin baruri şi cluburi, cu băuturi tari în mână? Trebuie să exemplific cu fotografii în care fetele apar în situaţii jenant de indecente, pentru vârsta lor?

Anul trecut, la Balul Bobocilor, candidatele la Miss, nu au ţinut cont nici de faptul că părinţii lor sunt în sală, nici de profesori, care erau din start ignoraţi, dansând lasciv, pe trei sfeturi goale, în faţa lor. Mă întrebam cum sunt ele dincolo de luminile scenei pe care se aflau, dacă în public erau dezînhibate?

Cunosc, însă, şi mulţi elevi care-şi văd de şcoală, de pasiunile lor, care mai citesc o carte, fac pictură sau teatru. Obişnuiesc să-i numesc pietre rare, pentru că se pierd în mulţimea de inconştienţi care-şi ratează viaţa înainte de vreme. Pentru mine,  ei mai reprezintă, încă, o speranţă, că nu e totul pierdut şi că societatea asta nu va fi guvernată, peste 20 de ani, de „depravaţii” care ţin acum prima pagină a ziarelor.

Sau, poate, sunt prea optimistă.

Trei ani

Azi se împlinesc trei ani de când am spus „Da!” la Starea Civilă. N-am văzut momentul ca pe un nou început, ci ca pe o continuare, firească, a unei relaţii care începuse cu alţi trei ani şi jumătate în urmă. Nu ne-am dorit neapărat actul care să ne unească mai mult decât eram. Am schimbat doar statutul social (eram, oficial, soţ şi soţie). În rest, totul a rămas exact la fel. Mai puţin numele meu, cel din buletin şi din paşaport 🙂

N-am planificat nimic. Ne-am hotărât s-o facem, am depus actele şi am zis că ne-om duce la Starea Civilă exact când ne-or spune cei de acolo. S-a întâmplat să fie la „zi mare”: Sfinţii Mihail şi Gavril (deci, avem şi îngeri păzitori 🙂 ). A fost o zi frumoasă şi nu foarte rece, de toamnă. Singura dorinţă a mea a fost să nu plouă. Şi aşa a fost. Deci, iar pot să spun că Dumnezeu m-a iubit.

Am plecat de acasă cu trei ore înainte de cununia care s-a oficiat în oraşul natal al soţului (acolo am vrut eu să mă mărit), cu maşina fostului său coleg de serviciu şi al iubitei lui, care ne-au fost şi martori. A, şi cu tata (mama nu a putut veni din Italia…).  La Starea Civilă n-am avut alai: doar socrii, tata, martorii şi câţiva amici de-ai soţului (prietena mea de atunci nu a onorat invitaţia din cauza unei probleme de sănătate). Am mers, cu toţii, acasă la mama soacră, am stat la masă, am dansat puţin, ne-am distrat, iar seara am fost înapoi, acasă (la 80 de kilometri distranţă de locul fericitului eveniment).

Până am adormit, ne-am uitat la filmarea şi pozele făcute de martorii noştri la cununie, am admirat florile pe care le-am primit după ce am semnat ca tineri însurăţei şi m-am amuzat repetând noul nume pe care de abia aşteptam să-l port.

A fost simplu, fără fast, fără mari cheltuieli… exact cum am vrut: cel mai frumos moment din viaţa noastră. Şi, dacă s-a putea repeta, aş vrea să fie exact la fel!

PS: Iar aceasta e una din melodiile noastre (că mai suntem şi romantici… din când în când 🙂 ).

Nesimţiţii de luni

Am început „bine” săptămâna: unul mi-a făcut avansuri! 😆

A fost exact ca-n filmele cu proşti: eu nu am înţeles ce vrea omul, iar el nu m-a recunoscut ca fiind fata părinţilor mei, pe care, în trecut i-a vizitat de câteva ori! Iniţial, după ce ne-am salutat pe stradă, eu am crezut că ştie cine sunt şi de aceea mă şi întreba dacă nu cumva am treabă în comuna în care locuieşte şi unde am mers destul de des, cu treburi de serviciu, în ultimul timp. Când ne-am văzut a doua oară (la un interval de maxim 10-15 minute), omul m-a întrebat direct dacă nu vreau să facem o plimbare şi nu oriunde, ci tocmai până la el acasă, unde să petrecem aşa, vreo două ore! Abia atunci am înţeles (ca să vedeţi ce cuminţică şi naivă sunt 😆 )ce intenţii avea individul care tot continua să mă întrebe dacă-s măritată, cu cine, dacă pot lipsi de acasă… M-am crucit! Mă uitam la el şi-mi venea să-i spun: tu nu te uiţi în oglindă, măi ţărane, boşorogul naibii (că e trecut de 50 şi ceva de ani….), te crezi mare crai de faci avansuri, ziua-n amiaza mare, la prima femeie întâlnită-n târg? Dar, politicoasă, l-am trimis la plimbare…. singur (deşi merita să fie trimis la… origini) şi am luat-o din loc fără să mă uit în urmă.

Greaţa pe care mi-a provocat-o animalul în călduri mi-a fost amplificată, două-trei minute mai târziu, de un alt idiot, cu un ditamai burdihanul care, profitând că strada era, oarecum, pustie (sunt numai case, nu şi instituţii), urina din greu pe un gard al unui imobil nelocuit. Norocul meu (poate şi al lui) a fost că l-am văzut de la 50 de metri şi am mers ceva mai încet, lăsându-i timp să-şi uşureze vezica înainte să ajung în dreptul lui. Pe drum, m-am apucat să admir curţile oamenilor şi fruzele care au mai rămas prin copaci, rugându-mă ca nesimţitul să-şi încheie mai repede şliţul de la pantaloni.

Bine că am ajuns acasă înainte să dau peste un alt dezaxat. Dar de abia e luni, până sâmbătă s-ar putea să fac o „colecţie” 😆

„E nevoie de secole ca să evoluăm”

Nu ştiu dacă am mai spus asta (dar cred că da), mama mea lucrează de ani buni (se împlinesc opt, săptămâna viitoare) în Italia. Evident, când a ales calea asta, n-a făcut-o de prea mult binele ce domneşte în Românica noastră, ci împinsă de nevoi. Şi nu s-a dus ca să se plimbe, ci să îngrijească de bătrâni pe care familiile preferă să-i lase (pe bani) în grija altora, pentru că nu au nici timp, nici răbdare să stea cu ei.

În primii şapte ani, mama nu a venit deloc în ţară. La început, era chestia cu viza, nu avea contract de muncă, deşi lucra „la fix”; apoi, n-avea chef să-şi piardă locul de muncă pentru două săptămâni în ţară. Între timp, am fost noi la ea, adică eu, o dată şi tata, o dată. Dar, anul trecut, în decembrie, mama a hotărât că trebuie să petreacă sărbătorile acasă.

Credea că, după şapte ani, oraşul e schimbat, şi nu oricum, ci în bine, că oamenii, cu toate greutăţile despre care ştia că le au (pentru că nu era cu totul ruptă de realităţile româneşti), au mai evoluat, spiritual vorbind, că sunt mai civilizaţi. Şi-a dat seama că nu e deloc aşa  chiar dinainte să ajungă la destinaţie. Pentru că nu a venit cu avionul, ci cu o maşină, a remarcat, încă de la intrarea în ţară, diferenţa dintre România şi restul Europei. Tot drumul (a traversat ţara de la vest la est, deci a avut ceva de mers) nu şi-a putut reveni din dezamăgirea care a cuprins-o din cauza drumurilor proaste, a aspectului localităţilor tranzitate, de mârlănia şi mitocănia din restaurantele unde s-a oprit să ia masa şi aşa mai departe. Starea ei nu s-a schimbat nici după ce s-a văzut acasă, în orăşelul pe care nu-l mai revăzuse din noiembrie 2003. Chiar dacă era perioada de dinaintea Crăciunului, nu era nici urmă de bucuria care însoţeşte sărbătorile, că magazinele nu „şi-au asortat” vitrinele cu luna cadourilor, că vânzătoarele sunt nesimţite şi total dezinteresate de nevoile clienţilor, că străzile sunt pustii şi prost luminate seara… şi aşa mai departe. A stat în ţară aproape trei săptămâni şi a fost nevoie de o singură seară, când a luat oraşul „la pas”, pentru a înţelege că aici nu s-a schimbat absolut nimic, dimpotrivă, cu toate reabilitările de faţade şi de spaţii comerciale, totul e de domeniul prostului gust şi al kitsch-ului. Şi şi-a dorit să plece cât mai repede, în pofida faptului că nu mai are nici 20, nici 50 de ani şi că munca ei de acolo nu deloc uşoară.

Acum aproape trei săptămâni, a venit, iar, acasă. Nu a mai avut aşteptări, nici de la ţara asta, nici de la edilii oraşului, dar a fost la fel de dezamăgită de drumuri, de mârlănia şi mitocănia din restaurantele unde a luat masa, de localităţile parcă şi mai pustii şi mai întunecate decât data trecută. Revenită acasă şi luând, iar, oraşul la pas, de data asta cu ceva treburi, a fost uimită de mizeria care domneşte între blocuri şi în curtea lor, pe stradă, în parc, de aceleaşi magazine şi vânzători ambulanţi care văd în tine mai degrabă un duşman decât un client, ca să nu mai spun de experienţa cu instalatorii şi meşterii pe care i-a chemat să-i rezolve una-alta prin baie sau bucătărie, de nepunctualitatea lor, de treaba de mântuială pe care sunt tentaţi s-o facă, dacă nu stă cineva la spatele lor, de banii de care au vrut s-o jumulească numai pentru că ştiau că a venit din Italia.

Bineînteles, pentru patru zile, mama se va reîntoarce acolo, deşi recunoaşte că mai bine ca în casa ei nu e nicăieri, iar Italia nu e cea mai dezvoltată ţară de pe planetă, ca să poată spune că acolo ar vrea să trăiască până la sfârşitul zilelor. N-au interesat-o nici Băsescu, nici politica guvernului, nu ştie şi nici n-o interesează cine e Udrea, n-a aflat cine e Monica Gabor sau Simona Sensual, vag îşi aminteşte de Dan Diaconescu, n-are patimi legate de alegeri. Deşi a realizat că românii au sărăcit, că traiul zilnic e din ce în ce mai scump şi că nu mai au motiv să zâmbească, deşi nu a uitat de unde a plecat, de prejudecăţile pe care le-a luat cu ea, când a luat calea Italiei, e convinsă că viaţa de acolo i-a schimbat mult viziunea asupra vieţii, asupra priorităţilor, asupra oamenilor.

Ieri, când ieşeam cu ea dintr-un magazin de îmbrăcăminte, am auzit-o spunând: „E nevoie de secole ca să evoluăm, ca să ajungem măcar la nivelul de acum al celor de afară”. Erau atâta dezamăgire şi regret în cuvintele ei, încât am realizat că, dacă ar fi cu cel puţin zece ani mai tânără, dacă nu am mai fi noi aici, mama nu ar mai avea niciun motiv să mai revină, vreodată, în România.