Idei de design (I)

Inspirată de ceea ce primim pe mail, eu şi soţul meu, voi inaugura, astăzi, seria de postări „Idei de design”. Imaginile mi se par interesante şi funny. Chiar dacă, deja, le ştiţi, sper să nu vă deranjeze să le revedeţi!

Anunțuri

Îl susţin pe Huidu

Sunt de partea lui Huidu.

Fără să fiu un mare fan al său, încă de când s-a întâmplat nenorocirea care l-a determinat să ia hotărârea de a se retrage din viaţa publică, fără să ştiu exact toate amănuntele referitoare la accidentul care a curmat brusc şi brutal nu mai puţin de trei vieţi, l-am susţinut. Nu am trecut niciodată prin ceea ce a trecut el, nici ca şofer care a provocat un accident grav, nici ca apropiat al unei familii care şi-a pierdut pe cineva în circumstanţele în care au murit acei trei oameni, nu ştiu cum e, dar sunt sigură că nimeni, pe lumea asta, nu poate trăi, cu uşurinţă, cu sentimentul de vinovăţie, respectiv cu o durere aşa de mare în suflet.

Din duminica accidentului am urmărit, cât mi-au permis timpul dar, mai ales, răbdarea, emsiunile în care toată lumea şi-a dat cu părerea despre ceea ce s-a întâmplat, dacă Huidu face sau nu puşcărie, dacă este sau nu terminat ca persoană publică sau ca om, dacă ar trebui sau nu să renunţe la meserie. Am fost neplăcut suprinsă că, la fel cum s-a întâmplat după accidentul suferit de Huidu, la schi, în decembrie, aceiaşi duşmani ai săi l-au pus, din nou, la stâlpul infamiei, condamnându-l înainte de a cunoaşte cauza pentru care bolidul realizatorului TV a izbit Loganul în care au sfârşit victimele, dorindu-i chiar moartea. Am fost şocată să constat că există mulţi colegi de breaslă de-ai lui Huidu care, parcă, de abia au aşteptat să-l vadă în genunchi pentru a-l doborî, în loc să fie un pic mai toleranţi, dacă nu să-l ajute să depăşească momentul. Am apreciat atitudinea celor de la Prima TV, care au avut bunul-simţ de a nu deschide buletinele de ştiri din prime-time cu Huidu şi de a-i lua apărarea atunci când le-a fost solicitat un punct de vedere cu privire la tragedia care l-a marcat pe viaţă.

Am citit pe site-urile de socializare şi pe cele ale tabloidelor părerile cititorilor şi m-am îngrozit să constat că suntem un popor însetat de răzbunare, de sânge sau chiar de moarte. Asta, în condiţiile în care pozăm în mari creştini, care ne omorâm ca să ajungem la moaştele mai mult sau mai puţin cuvioşilor ori sfinţilor adăpostite în biserici şi catedrale!

Sunt şocată să citesc opinii şi comentariile unora care nu dau doi bani pe suferinţa lui Şerban Huidu, care nu cred sau nu vor să creadă că omul ăsta nu a vrut să omoare pe nimeni, doar că a fost neatent, inconştient sau cum vreţi voi să-i spuneţi. I s-a pus, gratuit, etichetă de criminal, a fost înfierat, pe toate posturile, de colegi de breaslă, avocaţi de doi bani, psihologi care au prins ocazia de a se face şi ei remarcaţi, dar NIMENI nu s-a gândit la ce simte el, cu adevărat!

Accidentul din Austria m-a impresionat până la lacrimi. Fără a fi o fire empatică, am simţit fizic durerea pricinuită de acel incident în care Huidu ar fi putut muri. L-am dezabrobat mereu pentru faptul că şi-a folosit emisiunile pentru a-şi plăti poliţele sau pentru a se răfui cu diferite persoane publice, dar am făcut diferenţa între OMUL Şerban Huidu şi REALIZATORUL RADIO/TV Şerban Huidu. Cei mai mulţi dintre noi vedem în Huidu numai persoana publică pe care o reprezintă şi uităm că, în spatele reflectoarelor, e un om, cu defecte şi calităţi, cu ambiţii sau eşecuri, cu familie, copii, cu sentimente şi aşa mai departe. De ce nu ar suferi? De ce nu ar fi sincer când spune că, da, îi pare rău? Ce ar trebui să facă, pentru a mulţumi hienele care se aruncă, zilnic, asupra lui? Să se bucure sau să râdă cu gura până la urechi? Să stea în genunchi pentru a fi, mai departe, bătut cu pietre? „Mai bine murea în Austria sau murea el în accident, decât să moară cei trei, din Logan”, am tot citit pe diferite site-uri. Cum poţi gândi aşa ceva? Cât de negru îţi poate fi sufletul şi câtă ură poţi aduna într-o viaţă, să poţi scrie, negru pe alb, aşa ceva? Mi-e silă de speculaţiile din media, pentru că tot ce s-a scris e „opera” unor indivizi care cu greu mai pot fi numiţi ziarişti. Pentru că, a informa şi a căuta adevărul, nu înseamnă a acuza; indiferent ce opinie ai tu, ca om, NU AI DREPTUL să ţi-o exprimi, cu atâta vehemenţă, în articolul semnat de tine într-o publicaţie, fie ea locală sau cu acoperire naţională.

Sunt de partea lui Huidu în special după ce a anunţat, pe blogul său, că renunţă la viaţa publică şi la emisiunea care l-a consacrat. E cea mai înţeleaptă şi mai de bun-simţ decizie luată în acest context, în care, aşa cum spuneam, gloata are părerile împărţite. Sper şi chiar vreau să cred, însă, că această hotărâre va avea doar un caracter temporar şi că, într-o bună zi, peste un an, peste cinci, peste zece, Şerban Huidu va reveni asupra deciziei şi îşi va relua locul pe care şi l-a câştigat, pe merit, în peisajul audio-vizual autohton. Nu va uita niciodată ce s-a întâmplat, sunt sigură că va plăti, legal şi material, pentru fapta comisă. Pe cine ar ajuta dacă ar merge la închisoare? Cât a ajutat o astfel de pedeapsă pentru cei care au comis fapte similare ori asemănătoare? Oameni buni, este ucidere DIN CULPĂ! Informaţi-vă, că de aceea există jurişti şi internet, şi aflaţi ce înseamnă asta şi în ce condiţii poate fi condamnat, la pedeapsă cu executare, cineva aflat în situaţia lui Huidu? Ştiu, mulţi îl vreţi după gratii pentru satisfacţia de doi lei că, vezi, Doamne, l-au ajuns blestemele adunate din cauza emisiunii! Dar pe morţii ăia îi învie cineva? Sau 10 ori 100 de ani de puşcărie făcuţi de Şerban? A fost singurul din ţara şi din lumea asta care a provocat un accident soldat cu victime? De acum înainte nu va mai accidenta nimeni, pe nimeni? Toată lumea va respecta viteza legală şi nu va efectua depăşiri neregulamentare doar pentru că Huidu va sta la pârnaie nu ştiu câtă vreme?

Să vă spun ceva: acum două zile, am mers într-o maşină pe care şoferul a condus-o, pe o distanţă de 40 de km, cu nu mai puţin de … 130 km/h şi nu am aflat asta decât atunci când am coborât. NICI NU AM SIMŢIT!!! Cine merge cu 30 sau 50 km/h pe autostradă, cu maşini zdravene? Şi şoferul cu care am mers nu era nici fiţos, nici băut, nici… nimic! Da, poate inconştient, poate nebun, poate nu-şi imagina că i s-ar putea întâmpla, tocmai lui, să…. Dar şi lui îi putea apărea, într-o curbă, vreo Dacie din 1900 toamna, pe care s-o izbească şi s-o răstoarne, iar oamenii din ea să moară precum cei din Loganul lovit de Huidu! Şi omul meu era atent la traseu, nu-l ţineam de vorbă şi nici nu asculta muzică la maxim!

I SE PUTEA ÎNTÂMPLA ORICUI! Fie ca şofer, fie ca pasager! De asta îl susţin pe Huidu şi de aceea îmi pare rău că şacalii ăştia, care i-au sărit la beregată (dintre care trei sferturi COLEGI DIN PRESĂ), au reuşit să-l scoată pe linie moartă! Dar sper să aibă puterea şi curajul să treacă peste momentul ăsta, să reînceapă a gândi cu mintea, nu cu inima, pentru a continua (poate nu cu Cronica….) ceea ce a început în urmă cu mai bine de 10 ani.

Mă rog pentru el şi îl susţin. Iar lumea n-are decât să mă înjure….

Later edit: Ce am mai observat, în unele comentarii postate pe diferite forumuri şi site-uri: mulţi se declară intrigaţi de faptul că lumea se grăbeşte să-l compătimească pe Şerban Huidu şi nu pe familiile celor care au pierit în accident. Dar câţi dintre aşa-zişii lui colegi de presă au dat importanţă acestui lucru? Câţi au empatizat, la modul real, nu de dragul unei ştiri, cu aceşti oameni? Câte reportaje obiective s-au făcut pe această temă? Eu nu-mi amintesc să fi văzut aşa ceva, ci doar simple relatări despre înmormântarea victimelor (corectaţi-mă, cu argumente şi exemple, dacă greşsc!).

Din momentul accidentului, doar Huidu a fost personajul principal al dramei. Avea dreptate Mircea Badea (el însuşi la cuţite cu Huidu), în comentariul său făcut imediat după accident: cauzele tragediei trebuie căutate şi în cealaltă tabără. Exact ca-n jurnalism: întotdeauna, trebuie ascultată şi cealaltă parte, ca să fii sigur că ai toate datele cazului.

Aştept, aşadar, reacţia rudelor celor dispăruţi în accident. Pentru că Şerban Huidu a ieşit în faţă şi a vorbit, chiar dacă a făcut-o numai pe blogul personal, şi a anunţat că se retrage din viaţa publică. Sigur, sunt de acord că pe oamenii aceia nu-i mai aduce nimeni înapoi, dar chiar era nevoie ca Huidu să renunţe la carieră doar pentru că a provocat un accident mortal? Sunt convinsă că va despăgubi şi familiile victimelor şi nu neapărat pentru că, aşa cum zic mulţi, „îşi permite, are de unde”, ci pentru că a dovedit că are conştiinţă! Nu era suficient? Nu accidentul şi consecinţele lui l-au scos, acum, din viaţa publică pe Huidu. Şi nici familiile celor morţi. A FOST MAZILIT DE PRESĂ. De cei care au mediatizat excesiv cazul, doar pentru că Şerban era vedetă. De aşa-zişii jurnalişti care au uitat să fie obiectivi şi au început să se răfuiască în public cu toţi care nu le împărtăşesc opiniile sau se dovedesc a fi mai deştepţi ca ei (din păcate, în greşeala asta a căzut, de multe ori, şi Şerban….). Aceiaşi ziarişti care promovează non-valori precum Drăguşanu, Pestriţu, Moni sau „Sânzi”.

Aveţi impresia că se va scrie la infinit despre acest accident? Putem paria că, în scurtă vreme, alt subiect va ţine primele pagini sau va deschide ştirile de la televizor? TOTUL SE UITĂ! VIAŢA MERGE MAI DEPARTE! De aceea, sper şi cred ca Şerban Huidu să revină, într-o zi, în locul de unde l-au scos răutatea şi intoleranţa unora care de abia aşteptau să cadă în genunchi pentru a-l lovi. Dar totul are un preţ. Şerban şi-l va plăti, probabil, toată viaţa. Dar restul lumii?

PS: Şi, dacă încă mai credeţi că bat câmpii, citiţi acest articol, semnat de Andrei Pleşu. Apoi, reflectaţi…

O despărţire pe care n-o voi accepta uşor

O întâmplare petrecută de ieri m-a făcut să înţeleg (şi nu e prima oară) că nu voi accepta uşor momentul în care părinţii mei vor părăsi această lume. Deşi, în această vară, am reuşit să trec peste moartea socrului (probabil, m-a ajutat foarte mult şi faptul că totul s-a petrecut pe neaşteptate şi nici nu l-am văzut, astfel încât mi-l voi aminti aşa cum l-am cunoscut), mi-am dat seama că, în cazul părinţilor va fi mult mai greu, chiar dacă accept ideea că nimeni nu trăieşte veşnic şi că, mai devreme sau mai târziu, rând pe rând, vom părăsi lumea asta.

Vineri spre sâmbătă, tata s-a simţit rău şi numai ieri, la prânz, am aflat asta. Mi-am dat seama că nu e ok, în momentul în care, după ce a venit din oraş, în jur de 10.00 dimineaţa, în loc să-şi reia tabieturile, s-a culcat. În iulie, după ce, tot aşa, într-o dimineaţă, şi mie îmi fusese foarte rău, cu senzaţii de sufocare, dureri mari la inimă, mi-a povestit că avusese şi el aproximativ aceelaşi simptome, dar că nu a intrat în panică şi că s-a aşezat în pat pentru câteva ore. Ieri, amintindu-mi de discuţia asta, m-am temut ca episodul să nu se fi repetat, dar cum l-am văzut dormind liniştit (cel puţin, asta fusese senzaţia mea), m-am liniştit puţin. Starea asta a durat, însă, până s-a trezit şi a început să-şi pregătească masa de prânz. Am crezut că totul va reintra în normal, însă, după vreo jumătate de oră, l-am văzut, din nou, în pat, iar de mâncare de abia se atinsese.

L-am întrebat ce a păţit şi mi-a povestit că, înainte cu o seară, contrar indicaţiilor medicului de specialitate, care i-a recomandat să nu mai mănânce nimic după ora 7.00 seara (tata e diagnosticat, de 11 ani, cu diabet zaharat de tip II), a mâncat un covrig şi că, imediat după asta, s-a simţit balonat şi nu a putut dormi toată noaptea. În zori, după ce şi-a luat pastilele prescrise de medic, la nici 5 minute, le-a vomitat, cu tot cu ceai. Când a ieşit în oraş s-a simţit slăbit, dar nu a considerat că trebuie să meargă la spital. În schimb, când a ajuns acasă, a simţit nevoia de a se aşeza în pat.

Deşi, la un moment dat, credea că totul e ok, a vomitat şi mâncarea din care gustase la prânz. Fiind de faţă, m-am speriat, dar nu i-am arătat, însă am insistat să-şi măsoare tensiunea (avem aparat electronic în casă) şi glicemia. M-am îngrijorat şi mai tare când am constatat că avea tensiunea normală, dar glicemia peste 200, în condiţiile în care era nemâncat şi nu mai luase nici pastile. Am insistat să mergem la spital, apoi să vorbim cu medicul de familie, am sunat-o pe mama (care e, încă, la Roma), care m-a sfătuit să vorbesc numai eu cu doctorul, dacă tata refuză şi uite-aşa am ţinut-o vreo oră şi ceva.

Când tata a acceptat să-l sune pe medicul lui de familie, acesta nu a răspuns la telefonul fix, iar mobilul era închis (ulterior, am aflat că nu e în localitate, nici în ţară, chiar). Nici cu celălalt medic de familie din oraş, al cărui număr de mobil l-am obţinut de la prietena mea, nu a avut prea mult noroc. La el, telefonul a sunat, dar nu a răspuns nimeni. Noroc cu sora mamei, fost cadru sanitar, acum la pensie, pe care tata a găsit-o la telefon. După ce l-a ascultat, ea a spus că, mai mult ca sigur, tata suferise vreo indigestie şi i-a indicat şi ce medicamente poate să ia, ca să-şi revină. Cu moralul mult ridicat, mi-am trimis soţul la farmacie, iar tata a început imediat tratamentul. În plus, tot la recomandarea mătuşii, i-am dat să mănânce o felie de pâine prăjită cu lapte bătut. Precaut, tata s-a culcat devreme, înainte de orele 21.00, dar vreau să vă spun că tot nu m-am liniştit.

Toată noaptea am stat cu grijă, când adormeam visam urât, iar când mă trezeam, îmi trecea prin minte tot felul de scenarii tâmpite. De trei ori, m-am ridicat din pat şi am trecut pe la el, prin cameră, să văd în ce stare e tata. A doua oară, m-a îngrijorat din cauză că, şi la 4.00 diminaţa, era exact în aceeaşi poziţie în care îl văzusem de la 9.00 seara. M-am aplecat să văd dacă respiră şi, cum nu simţeam nimic, i-am pus mâna pe frunte. Atunci, tata a deschis ochii şi m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am spus că, nimic, dar m-am liniştit pe loc. La 6.00, când iar m-am dus să-l văd era deja treaz, deşi nu se ridicase din pat.

M-am dus înapoi, în camera mea, cu un imens sentiment de uşurare dar, în acelaşi timp, mi-am dat seama că, deşi, practic, mă panicasem degeaba, în cazul în care tata nu ar fi avut o indigestie (nici acum nu sunt sigură că numai asta a fost, pentru că el are mare grijă ce mănâncă, totul e proaspăt etc) şi lucrurile ar fi evoluat în sens negativ, nu cred că le-aş fi făcut faţă. În acelaşi timp, am realizat că nu voi accepta nici să mă dau bătută în faţa bolii, oricare ar fi şi cum s-ar numi ea,  dar nici despărţirea de părinţi, mai ales în aceste condiţii.

În timpul nopţii, când îmi imaginam acele scenarii tâmpite despre care scriam mai devreme, aveam reacţii interioare care mă speriau mai mult decât scenariile în sine. Oricât încercam să mă conving că, la un moment dat, voi trece şi printr-o astfel de situaţie, că e firesc să mă împac de pe acum cu gândul ăsta, o parte din mine a refuzat tot timpul acest lucru. Cu alte câteva nopţi înainte, visasem că mă despărţisem de mama dar nici ideea asta n-o acceptam, pentru că, în vis, refuzam s-o văd în clipa din urmă.

Oricât de imperfecţi ar fi, îi prefer aşa şi cât mai mult în viaţă decât… altfel. Ştiu că nu-s singura de pe planetă care gândeşte aşa şi nu spun că gândesc bine, dar aşa simt eu! Cred că părinţii sunt singurii care, oricâte greşeli fac, ne susţin în tot ceea ce facem şi ne iubesc fără a ne cere nimic în schimb. Tot noi suntem cei care, mereu, vrem mai mult. Inclusiv să nu ne părăsească niciodată.

Presă mondenă sau presă… penală?

Cu fiecare zi asist la declinul presei mondene. De fapt, cred că mai toate publicaţiile centrate pe acest domeniu sunt de mai multă vreme într-o cloacă din care nu au nicio şansă de a ieşi dacă nu vor înţelege că jurnalism de calitate, fie şi aşa-zis de scandal, se face tot cu oameni de calitate.

Ca om, pot înţelege nevoia de a cunoaşte câte ceva din viaţa unor vedete. Sunt consumatoare de presă mondenă dinainte de 1990, când nici nu visam că vor exista, vreodată, tabloide în România şi aflam ce mă interesa din rubrici Dumnezeu ştie cum scăpate prin publicaţiile vremii sau din revistele colorate din Vest pe care le găseam, în fiecare vară, la mătuşa mea de la Eforie, unde îmi petreceam o parte din vacanţe. Tot de la ea (care, pe vremea aceea, lucra la o bază de tratament din staţiune), aflam unde se cazau vedetele noastre, cu cine se întâlneau şi unde stăteau la masă. Aşa am aflat, la un moment dat, şi secrete bine ascunse publicului larg (dar cunoscute în lumea lor) de unele VIP-uri, ca de exemplu cine este gay şi alte chestii asemănătoare care, azi, se scriu negru pe alb în toate ziarele.

După 1990 era normal să apară şi la noi presă de tip monden, pentru că răspundea unei nevoi fireşti a nei părţi a publicului cititor. Pe vreme aceea, cumpăram cu regularitate Ecran Magazin, Bravo, Vox Pop & Rock şi tot felul de ziare/reviste despre/cu actori/muzicieni pentru că îmi plăcea să am o imagine completă despre favoriţii mei din perioada respectivă.

Revista de suflet, din anii aceia, a fost, însă, „VIP – Viaţa Invizibilă a Personalităţilor”, acolo de unde s-a ridicat, în anii 2000, acum celebrul Cristian Brancu, mult prea înjurat acum, pe la colţuri, de colegii de breaslă şi pe forumurile tabloidelor de cititori despre care, în majoritatea cazurilor, nu cred că au mai mult de 20 de ani şi n-au de unde să ştie că, la mijlocul anilor 90, Brancu avea cea mai de bun-simţ revistă de monden din România, care respecta întru totul regulile de aur ale jurmalismului adevărat şi în care greşelile şi gafele numărate de-a lungul anilor au fost destul de rare.

Apreciez faptul că, şi acum, după mai bine de 15 ani, cu mici excepţii care, nu-i aşa, confirmă regula, Brancu a rămas acelaşi la emisiunile cu vedete pe care le realizează la Antena 2. Întâmplarea (fericită) a făcut ca, anul acesta, să-l întâlnesc de două ori la tot atâtea evenimente organizate în oraşul meu. I-am stat prin preajmă fără a-i spune că, acum, lucrez în branşă şi vreau să vă spun că este un tip extraordinar, deloc fiţos ori cu nasul pe sus, şi un prezentator care face toţi banii!

Dar nu despre Brancu am vrut să scriu acum, ci despre jurnalismul de tip monden pe care acesta îl reprezintă (până la un punct) şi care poate fi un model pentru jurnalismul monden din anul de graţie 2011, când, repet, am sentimentul că tabloidele au depăşit orice limită a bunului simţ, intră fără nicio remuşcare, cu bocancii plini de rahat, în viaţa tuturor, terfelind, fără jenă, imaginea şi reputaţia unor oameni, pentru a demonstra… nimic!

Mai rău e că şi emisiunile TV cu/despre vedete au luat-o în aceeaşi direcţie (citând aceleaşi ziare de scandal), moderatorii nemaifiind altceva decât ţaţe care bârfesc live şi fără ruşine persoane din lumea artistică, uneori punându-le la zid pentru comportamentul lor de dincolo de lumina reflectoarelor. Pentru că, în opinia mea, asta au ajuns Simona Gherghe (Acces Direct – Antena 1), Mădălin Ionescu (Drept la ţintă – Kanal D) – un tip care chiar făcea emisiuni bune, cândva, la Naţional TV sau Dan Capatos (Un show Păcătos – Antena 1) , despre care multă vreme am avut o părere foarte bună. Goana după ratingul care aduce publicitate şi, implicit, bani, a aruncat şi televiziunile în derizoriu, astfel încât cei care mai ţin la nivelul de educaţie renunţă, treptat, la a urmări astfel de programe.

Faptul că astfel de publicaţii sunt cumpărate/citite şi astfel de emisiuni îşi păstrează un rating ridicat nu înseamnă, neapărat, că „asta se cere, asta se vinde”. Înseamnă că „de atât suntem în stare, asta dăm”.  E mai uşor să scrii despre silicoanele Andreei Bălan, cu cine şi de câte ori se culcă Drăguşanu sau de câte ori s-a scărpinat în fund, pe stradă, Oreste, decât să scrii despre ceea ce fac artiştii adevăraţi. La fel, este mai simplu să provoci sau să întreţii scandaluri, dând cu reputaţia unora de pământ, deşi nu ştii nici tu cât e de adevărat ce scrii, decât să faci interviuri şi articole bine documentate, fie ele şi de monden. Pentru că, deşi pare un domeniu simplu şi uşor de acoperit, eu l-am comparat, în permanenţă, cu nisipul mişcător. Te atrage, îţi place, simţi că i-ai putea face faţă dar, dacă nu eşti atent, te trage la fund în câteva secunde.

Asta nu înţeleg aşa-zişii jurnalişti de monden. Că pot fi oricând în tabara celor pe care îi terfesc, acum, în zoaiele lor. Faptul că au un nume şi o semnătură într-un ziar nu îi ridică la rang de Dumnezeu. Sunt sau ar trebui să fie OAMENI! Şi ar trebui ca, înainte să dea „bun de tipar” unui articol, să fie siguri că acel text nu va afecta pe nimeni, iar dacă acest lucru s-ar putea întâmpla, suferinţa să nu fie foarte mare. N-ai niciun drept, tu, ca ziarist, fie că te numeşti reporter sau redactor-şef, să distrugi viaţa cuiva! Dar dacă o faci cu bună ştiinţă, să plăteşti. Penal şi material!

Numai că, din câte observ şi ştiu  (dacă e altfel, vă rog să mă contraziceţi) niciun ziarist de monden din România nu şi-a plătit scump lipsa de scrupule şi de profesionalism. Poate, de aceea, multă vreme, de acum înainte, publicaţiile de profil se vor menţine la nivelul de cloacă, despre care scriam la început.

Şi nici nu poate fi altfel când,vedetele care ni se impun, dimineaţa, la prânz şi seara sunt Monica şi Ramona Gabor, Simona Sensual, Daniela Crudu, Binaca Drăguşanu, Fernando de la Caransebeş, Romeo Fantanstik ori milionari de carton gen Remus Truică sau Irinel Columbeanu despre care nu ştim cum şi-au făcut averile, dar cunoştem cum îşi cheltuiesc banii şi cu cine s-au culcat, în jacuzzi sau nu.

Trist este că, exact cine ar trebui să refuze acest gen de presă/cloacă, adică telespectarii/cititorii acceptă, mai mult sau mai puţin tacit, această perpetuare a prostiei. Această realitate va fi preluată, din mers, de noile generaţii care, în lipsa unor modele demne de urmat, vor considera că, de fapt, ceea ce văd la televizor reprezintă adevăratele repere morale/profesionale.

Mă întreb unde va duce  această nesimţire a celor care, în mod normal, ar trebui să fie formatori de opinie. S-a ajuns mult prea departe, cu prea multe consecinţe. Şi ar trebui ca vinovaţii să plătească. De aceea, sper ca demersul în instanţă al Andreei Marin (al cărui fan nu am fost NICIODATĂ), care a hotărât să-şi apere, astfel, viaţa privată în care şi-a băgat piciorul o neica nimeni de Natalia Mateuţ, să aibă câştig de cauză şi să constiuie un precedent pentru cei care, acum, nu ştiu ce înseamnă respectul pentru ceilalţi. Iar exemplul Andreei să fie urmat şi de alţii.

Condiţia esenţială ar fi, însă, ca justiţia să-şi facă datoria. Măcar acum 🙂

Nu mai am 20 de ani, dar…

Aseară, uitându-mă în oglindă, am realizat că nu voi mai avea niciodată 20 de ani. Şi până acum mi-am acceptat vârsta, pe care nu obişnuiesc s-o ascund, cum fac, de regulă, femeile, doar ca să audă de la ceilalţi „Dar ce bine arăţi! Nici nu-ţi dă cineva mai mult de … ani!”. Genul ăsta de cochetărie nu mă reprezintă. Este foarte adevărat, însă, că nu o dată cei care nu mă cunosc foarte bine, nu ştiu când am terminat liceul sau facultatea şi nu au posibilitatea de a realiza un calcul simplu privind vârsta pe care o am, au crezut că aceasta e cu cel puţin 5 ani mai mică decât cea reală.

Până să-mi apară primele fire de păr alb, aproape că nici eu nu credeam că sunt mai „bătrână” 🙂 Asta se întâmpla în urmă cu vreo patru ani şi ţin minte că, deşi eram obişnuită să descopăr câte „un ghiocel” prin podoaba capilară, îmi spuneam că e, de fapt, „un norocel”. În ziua aceea, însă (şi ţin minte că era toamnă, pentru că era exact înaintea unui eveniment important din oraş), când mă uitam în oglindă, nu mi-a venit să cred câţi „ghiocei” îmi înfloriseră în păr! Prima reacţie, aş putea zice chiar de panică, a fost să încerc să-i smulg. Îmi era greu să accept că, la nici 40 de ani, deja aveam păr alb! Pe urmă, mi-am dat seama că chestia cu smulsul firelor albe nu ascundea nimic şi că nu aş fi ajuns nicăieri, în timp, decât, poate la chelire :), aşa că, încet-încet, m-am liniştit. Nu, nu m-am vopsit, nici atunci şi nici acum, pentru că, aşa cum spuneam odată şi cunoscuţilor, dar şi aici, îmi place nuanţa naturală a părului meu (şaten închis) şi vreau să mă bucur cât mai mult de ea. Dar nu voi exagera. Sigur, firele albe încă mai există, dar încă nu ies în evidenţă şi „le port” cu mândrie 🙂 Dar, când voi simţi că va veni vremea, le voi acoperi. Nu din cochetărie şi nici pentru a mă minţi că am, din nou, 20 de ani, ci pentru aspectul estetic.

Revenind la ce spuneam la început, la faptul că am realizat că nu voi mai avea niciodată 20 de ani, acum pot să afirm că, de data asta, nu mă mai deranjează că, încet, dar sigur, mă apropii de 40 (mai am patru luni până atunci). E pragul peste care multe femei păşesc cel mai greu şi care provoacă multe depresii. Fosta mea prietenă, înainte de a împlini 40 de ani, obişnuia să spună că „de acum e bătrână”, fapt care mă determina să-i răspund că, dacă aşa va gândi de acum înainte, la fel se va simţi şi toată lumea o va percepe ca atare. Replica ei era, întotdeauna: „Lasă, că ai să ajungi şi tu la 40 şi ai să vezi cum o să fie…”. Uite că aproape am ajuns, cele patru luni care mă mai despart de vârsta asta nici nu mai contează, eu deja obişnuiesc să spun că am 40 de ani şi nu simt că se prăbuşeşte lumea! Singura diferenţă este că, acum, nu mai suntem prietene, dar asta e o altă poveste…. 🙂

Da, nu mai am 20 de ani! În schimb, atunci nu terminasem facultatea la care visam încă din clasa a IX-a, nu întâlnisem bărbatul care mi-a devenit soţ şi nu-mi descoperisem pasiunea pentru meseria pe care o practic acum. Şi toate acestea, alături de alte experienţe care mi-au format un alt mod de a gândi şi de a înţelege viaţa.

Sigur, pentru nimeni nu e o plăcere că îmbătrâneşte, dar contează mult şi ce vede fiecare în această bătrâneţe. În adolescenţă, mi se părea că, la 25 de ani, deja eşti bătrân, din moment ce, la vârsta aceea mulţi ori se căsătoreau, ori făceau copii. Credeam că viaţa omului se închide atunci când apar responsabilităţi legate de serviciu şi, mai ales, de familie. Când am ajuns, şi eu, la 25 de ani, nu am mai văzut lucrurile aşa, tocmai pentru că viaţa mea nu se închisese deloc doar pentru că, între timp, terminasem facultatea. Pe vremea aceea, auzeam că şi vârsta de 30 de ani reprezintă un prag psihologic destul de greu de trecut pentru o femeie dar, când am împlinit 30 de ani şi, mai ales, în perioada care a urmat, mie mi s-au întâmplat cele mai frumoase lucruri din viaţa mea de până acum, aşa că, din nou, am contrazis părerile generale.

Peste patru luni voi împlini 40 de ani. N-am cum să nu accept că nu mai am 20 de ani dar, acum, sunt de două (poate şi de mai multe) ori fericită cu ceea ce am.

Iar dacă ar fi să regret ceva, ar fi faptul că n-o să mai am niciodată 20 de ani, ca s-o iau de la capăt şi să pot ajunge tot aşa cum sunt azi!

Încă un cutremur în Vrancea

Cică a fost cutremur în Vrancea. Când am intrat pe Facebook, pe la 7 fără ceva, wall-ul amicilor vituali era plin de comentarii gen: vaaai, dar ce spaimă am tras şi tocmai îmi savuram cafeaua! Lucky me! Eu n-am simţit nimic. Am dormit tun şi m-am trezit, ca de obicei, după ora 6.

Şi-apoi, să fim serioşi: la magnitudine 5 pe Richter nu e cutremur. De la 7 încolo să ne îngrijorăm. Că aşa a zis, odată, Mărmureanu: vreo 40 de ani nu tre să ne facem griji, nu? 😆

Bârfă

Prietena mea mă suna înnebunită şi eu făceam baie. De unde să ştiu eu că la ora la care mă lăfăiam în cadă, ea plângea şi se dădea de ceasul morţii din cauză că un prost (că un deştept nu se gândeşte la chestii din astea) i-a scos vorbe, cum că ar avea o relaţie cu un fost coleg de liceu, e adevărat, cam fustangiu (dar care s-a dat numai la fătuci cu 20 de ani mai tinere), însurat şi cu un băiat de 15 ani!

Când am răspuns, în sfârşit, amica mea deja avea nasu-nfundat de atâta plâns, încât mi-a stat inima de spaimă. Deja îmi treceau prin minte toate grozăviile, dar când am aflat care era pricina, mă şi vedeam luând-o la palme şi zicându-i: păi, bine, fată, ăsta e motiv să te zbuciumi? La drept vorbind, şi eu aş plânge dacă m-ar cupla cineva cu acel coleg (care nu dă pe-afară nici ca fizic, nici ca inteligenţă), dar aş fi întors situaţia în favoarea mea: sâc! mai am eu priză la bărbaţi? Şi, mai ales, la cei cu neveste? Că uitai să vă zic: prietena mea nu e măritată, n-a fost şi nu ştiu dacă mai vrea s-o facă!

Şi, cum spuneam, amica mea povestea şi se îneca plâgând: vaaai, cum se poate aşa ceva, de ce tocmai mie îmi ies vorbe? În cele 5 minute cât am vorbit, n-am reuşit s-o calmez şi era cât pe-aci să mă enervez şi eu. Deja nu mai ştiam cine suferă mai mult de prostie: cei care au bârfit-o (nefondat) sau ea, care dădea le dădea mai multă importanţă decât meritau?

Mare lucru: o bârfă! Câte nu se spun, aiurea, pe lumea asta! Merită să murim din cauza asta? Eu cred că nu.

De aia dorm liniştită în fiecare noapte 😛