Idei de design (I)

Inspirată de ceea ce primim pe mail, eu şi soţul meu, voi inaugura, astăzi, seria de postări „Idei de design”. Imaginile mi se par interesante şi funny. Chiar dacă, deja, le ştiţi, sper să nu vă deranjeze să le revedeţi!

Îl susţin pe Huidu

Sunt de partea lui Huidu.

Fără să fiu un mare fan al său, încă de când s-a întâmplat nenorocirea care l-a determinat să ia hotărârea de a se retrage din viaţa publică, fără să ştiu exact toate amănuntele referitoare la accidentul care a curmat brusc şi brutal nu mai puţin de trei vieţi, l-am susţinut. Nu am trecut niciodată prin ceea ce a trecut el, nici ca şofer care a provocat un accident grav, nici ca apropiat al unei familii care şi-a pierdut pe cineva în circumstanţele în care au murit acei trei oameni, nu ştiu cum e, dar sunt sigură că nimeni, pe lumea asta, nu poate trăi, cu uşurinţă, cu sentimentul de vinovăţie, respectiv cu o durere aşa de mare în suflet.

Din duminica accidentului am urmărit, cât mi-au permis timpul dar, mai ales, răbdarea, emsiunile în care toată lumea şi-a dat cu părerea despre ceea ce s-a întâmplat, dacă Huidu face sau nu puşcărie, dacă este sau nu terminat ca persoană publică sau ca om, dacă ar trebui sau nu să renunţe la meserie. Am fost neplăcut suprinsă că, la fel cum s-a întâmplat după accidentul suferit de Huidu, la schi, în decembrie, aceiaşi duşmani ai săi l-au pus, din nou, la stâlpul infamiei, condamnându-l înainte de a cunoaşte cauza pentru care bolidul realizatorului TV a izbit Loganul în care au sfârşit victimele, dorindu-i chiar moartea. Am fost şocată să constat că există mulţi colegi de breaslă de-ai lui Huidu care, parcă, de abia au aşteptat să-l vadă în genunchi pentru a-l doborî, în loc să fie un pic mai toleranţi, dacă nu să-l ajute să depăşească momentul. Am apreciat atitudinea celor de la Prima TV, care au avut bunul-simţ de a nu deschide buletinele de ştiri din prime-time cu Huidu şi de a-i lua apărarea atunci când le-a fost solicitat un punct de vedere cu privire la tragedia care l-a marcat pe viaţă.

Am citit pe site-urile de socializare şi pe cele ale tabloidelor părerile cititorilor şi m-am îngrozit să constat că suntem un popor însetat de răzbunare, de sânge sau chiar de moarte. Asta, în condiţiile în care pozăm în mari creştini, care ne omorâm ca să ajungem la moaştele mai mult sau mai puţin cuvioşilor ori sfinţilor adăpostite în biserici şi catedrale!

Sunt şocată să citesc opinii şi comentariile unora care nu dau doi bani pe suferinţa lui Şerban Huidu, care nu cred sau nu vor să creadă că omul ăsta nu a vrut să omoare pe nimeni, doar că a fost neatent, inconştient sau cum vreţi voi să-i spuneţi. I s-a pus, gratuit, etichetă de criminal, a fost înfierat, pe toate posturile, de colegi de breaslă, avocaţi de doi bani, psihologi care au prins ocazia de a se face şi ei remarcaţi, dar NIMENI nu s-a gândit la ce simte el, cu adevărat!

Accidentul din Austria m-a impresionat până la lacrimi. Fără a fi o fire empatică, am simţit fizic durerea pricinuită de acel incident în care Huidu ar fi putut muri. L-am dezabrobat mereu pentru faptul că şi-a folosit emisiunile pentru a-şi plăti poliţele sau pentru a se răfui cu diferite persoane publice, dar am făcut diferenţa între OMUL Şerban Huidu şi REALIZATORUL RADIO/TV Şerban Huidu. Cei mai mulţi dintre noi vedem în Huidu numai persoana publică pe care o reprezintă şi uităm că, în spatele reflectoarelor, e un om, cu defecte şi calităţi, cu ambiţii sau eşecuri, cu familie, copii, cu sentimente şi aşa mai departe. De ce nu ar suferi? De ce nu ar fi sincer când spune că, da, îi pare rău? Ce ar trebui să facă, pentru a mulţumi hienele care se aruncă, zilnic, asupra lui? Să se bucure sau să râdă cu gura până la urechi? Să stea în genunchi pentru a fi, mai departe, bătut cu pietre? „Mai bine murea în Austria sau murea el în accident, decât să moară cei trei, din Logan”, am tot citit pe diferite site-uri. Cum poţi gândi aşa ceva? Cât de negru îţi poate fi sufletul şi câtă ură poţi aduna într-o viaţă, să poţi scrie, negru pe alb, aşa ceva? Mi-e silă de speculaţiile din media, pentru că tot ce s-a scris e „opera” unor indivizi care cu greu mai pot fi numiţi ziarişti. Pentru că, a informa şi a căuta adevărul, nu înseamnă a acuza; indiferent ce opinie ai tu, ca om, NU AI DREPTUL să ţi-o exprimi, cu atâta vehemenţă, în articolul semnat de tine într-o publicaţie, fie ea locală sau cu acoperire naţională.

Sunt de partea lui Huidu în special după ce a anunţat, pe blogul său, că renunţă la viaţa publică şi la emisiunea care l-a consacrat. E cea mai înţeleaptă şi mai de bun-simţ decizie luată în acest context, în care, aşa cum spuneam, gloata are părerile împărţite. Sper şi chiar vreau să cred, însă, că această hotărâre va avea doar un caracter temporar şi că, într-o bună zi, peste un an, peste cinci, peste zece, Şerban Huidu va reveni asupra deciziei şi îşi va relua locul pe care şi l-a câştigat, pe merit, în peisajul audio-vizual autohton. Nu va uita niciodată ce s-a întâmplat, sunt sigură că va plăti, legal şi material, pentru fapta comisă. Pe cine ar ajuta dacă ar merge la închisoare? Cât a ajutat o astfel de pedeapsă pentru cei care au comis fapte similare ori asemănătoare? Oameni buni, este ucidere DIN CULPĂ! Informaţi-vă, că de aceea există jurişti şi internet, şi aflaţi ce înseamnă asta şi în ce condiţii poate fi condamnat, la pedeapsă cu executare, cineva aflat în situaţia lui Huidu? Ştiu, mulţi îl vreţi după gratii pentru satisfacţia de doi lei că, vezi, Doamne, l-au ajuns blestemele adunate din cauza emisiunii! Dar pe morţii ăia îi învie cineva? Sau 10 ori 100 de ani de puşcărie făcuţi de Şerban? A fost singurul din ţara şi din lumea asta care a provocat un accident soldat cu victime? De acum înainte nu va mai accidenta nimeni, pe nimeni? Toată lumea va respecta viteza legală şi nu va efectua depăşiri neregulamentare doar pentru că Huidu va sta la pârnaie nu ştiu câtă vreme?

Să vă spun ceva: acum două zile, am mers într-o maşină pe care şoferul a condus-o, pe o distanţă de 40 de km, cu nu mai puţin de … 130 km/h şi nu am aflat asta decât atunci când am coborât. NICI NU AM SIMŢIT!!! Cine merge cu 30 sau 50 km/h pe autostradă, cu maşini zdravene? Şi şoferul cu care am mers nu era nici fiţos, nici băut, nici… nimic! Da, poate inconştient, poate nebun, poate nu-şi imagina că i s-ar putea întâmpla, tocmai lui, să…. Dar şi lui îi putea apărea, într-o curbă, vreo Dacie din 1900 toamna, pe care s-o izbească şi s-o răstoarne, iar oamenii din ea să moară precum cei din Loganul lovit de Huidu! Şi omul meu era atent la traseu, nu-l ţineam de vorbă şi nici nu asculta muzică la maxim!

I SE PUTEA ÎNTÂMPLA ORICUI! Fie ca şofer, fie ca pasager! De asta îl susţin pe Huidu şi de aceea îmi pare rău că şacalii ăştia, care i-au sărit la beregată (dintre care trei sferturi COLEGI DIN PRESĂ), au reuşit să-l scoată pe linie moartă! Dar sper să aibă puterea şi curajul să treacă peste momentul ăsta, să reînceapă a gândi cu mintea, nu cu inima, pentru a continua (poate nu cu Cronica….) ceea ce a început în urmă cu mai bine de 10 ani.

Mă rog pentru el şi îl susţin. Iar lumea n-are decât să mă înjure….

Later edit: Ce am mai observat, în unele comentarii postate pe diferite forumuri şi site-uri: mulţi se declară intrigaţi de faptul că lumea se grăbeşte să-l compătimească pe Şerban Huidu şi nu pe familiile celor care au pierit în accident. Dar câţi dintre aşa-zişii lui colegi de presă au dat importanţă acestui lucru? Câţi au empatizat, la modul real, nu de dragul unei ştiri, cu aceşti oameni? Câte reportaje obiective s-au făcut pe această temă? Eu nu-mi amintesc să fi văzut aşa ceva, ci doar simple relatări despre înmormântarea victimelor (corectaţi-mă, cu argumente şi exemple, dacă greşsc!).

Din momentul accidentului, doar Huidu a fost personajul principal al dramei. Avea dreptate Mircea Badea (el însuşi la cuţite cu Huidu), în comentariul său făcut imediat după accident: cauzele tragediei trebuie căutate şi în cealaltă tabără. Exact ca-n jurnalism: întotdeauna, trebuie ascultată şi cealaltă parte, ca să fii sigur că ai toate datele cazului.

Aştept, aşadar, reacţia rudelor celor dispăruţi în accident. Pentru că Şerban Huidu a ieşit în faţă şi a vorbit, chiar dacă a făcut-o numai pe blogul personal, şi a anunţat că se retrage din viaţa publică. Sigur, sunt de acord că pe oamenii aceia nu-i mai aduce nimeni înapoi, dar chiar era nevoie ca Huidu să renunţe la carieră doar pentru că a provocat un accident mortal? Sunt convinsă că va despăgubi şi familiile victimelor şi nu neapărat pentru că, aşa cum zic mulţi, „îşi permite, are de unde”, ci pentru că a dovedit că are conştiinţă! Nu era suficient? Nu accidentul şi consecinţele lui l-au scos, acum, din viaţa publică pe Huidu. Şi nici familiile celor morţi. A FOST MAZILIT DE PRESĂ. De cei care au mediatizat excesiv cazul, doar pentru că Şerban era vedetă. De aşa-zişii jurnalişti care au uitat să fie obiectivi şi au început să se răfuiască în public cu toţi care nu le împărtăşesc opiniile sau se dovedesc a fi mai deştepţi ca ei (din păcate, în greşeala asta a căzut, de multe ori, şi Şerban….). Aceiaşi ziarişti care promovează non-valori precum Drăguşanu, Pestriţu, Moni sau „Sânzi”.

Aveţi impresia că se va scrie la infinit despre acest accident? Putem paria că, în scurtă vreme, alt subiect va ţine primele pagini sau va deschide ştirile de la televizor? TOTUL SE UITĂ! VIAŢA MERGE MAI DEPARTE! De aceea, sper şi cred ca Şerban Huidu să revină, într-o zi, în locul de unde l-au scos răutatea şi intoleranţa unora care de abia aşteptau să cadă în genunchi pentru a-l lovi. Dar totul are un preţ. Şerban şi-l va plăti, probabil, toată viaţa. Dar restul lumii?

PS: Şi, dacă încă mai credeţi că bat câmpii, citiţi acest articol, semnat de Andrei Pleşu. Apoi, reflectaţi…

O despărţire pe care n-o voi accepta uşor

O întâmplare petrecută de ieri m-a făcut să înţeleg (şi nu e prima oară) că nu voi accepta uşor momentul în care părinţii mei vor părăsi această lume. Deşi, în această vară, am reuşit să trec peste moartea socrului (probabil, m-a ajutat foarte mult şi faptul că totul s-a petrecut pe neaşteptate şi nici nu l-am văzut, astfel încât mi-l voi aminti aşa cum l-am cunoscut), mi-am dat seama că, în cazul părinţilor va fi mult mai greu, chiar dacă accept ideea că nimeni nu trăieşte veşnic şi că, mai devreme sau mai târziu, rând pe rând, vom părăsi lumea asta.

Vineri spre sâmbătă, tata s-a simţit rău şi numai ieri, la prânz, am aflat asta. Mi-am dat seama că nu e ok, în momentul în care, după ce a venit din oraş, în jur de 10.00 dimineaţa, în loc să-şi reia tabieturile, s-a culcat. În iulie, după ce, tot aşa, într-o dimineaţă, şi mie îmi fusese foarte rău, cu senzaţii de sufocare, dureri mari la inimă, mi-a povestit că avusese şi el aproximativ aceelaşi simptome, dar că nu a intrat în panică şi că s-a aşezat în pat pentru câteva ore. Ieri, amintindu-mi de discuţia asta, m-am temut ca episodul să nu se fi repetat, dar cum l-am văzut dormind liniştit (cel puţin, asta fusese senzaţia mea), m-am liniştit puţin. Starea asta a durat, însă, până s-a trezit şi a început să-şi pregătească masa de prânz. Am crezut că totul va reintra în normal, însă, după vreo jumătate de oră, l-am văzut, din nou, în pat, iar de mâncare de abia se atinsese.

L-am întrebat ce a păţit şi mi-a povestit că, înainte cu o seară, contrar indicaţiilor medicului de specialitate, care i-a recomandat să nu mai mănânce nimic după ora 7.00 seara (tata e diagnosticat, de 11 ani, cu diabet zaharat de tip II), a mâncat un covrig şi că, imediat după asta, s-a simţit balonat şi nu a putut dormi toată noaptea. În zori, după ce şi-a luat pastilele prescrise de medic, la nici 5 minute, le-a vomitat, cu tot cu ceai. Când a ieşit în oraş s-a simţit slăbit, dar nu a considerat că trebuie să meargă la spital. În schimb, când a ajuns acasă, a simţit nevoia de a se aşeza în pat.

Deşi, la un moment dat, credea că totul e ok, a vomitat şi mâncarea din care gustase la prânz. Fiind de faţă, m-am speriat, dar nu i-am arătat, însă am insistat să-şi măsoare tensiunea (avem aparat electronic în casă) şi glicemia. M-am îngrijorat şi mai tare când am constatat că avea tensiunea normală, dar glicemia peste 200, în condiţiile în care era nemâncat şi nu mai luase nici pastile. Am insistat să mergem la spital, apoi să vorbim cu medicul de familie, am sunat-o pe mama (care e, încă, la Roma), care m-a sfătuit să vorbesc numai eu cu doctorul, dacă tata refuză şi uite-aşa am ţinut-o vreo oră şi ceva.

Când tata a acceptat să-l sune pe medicul lui de familie, acesta nu a răspuns la telefonul fix, iar mobilul era închis (ulterior, am aflat că nu e în localitate, nici în ţară, chiar). Nici cu celălalt medic de familie din oraş, al cărui număr de mobil l-am obţinut de la prietena mea, nu a avut prea mult noroc. La el, telefonul a sunat, dar nu a răspuns nimeni. Noroc cu sora mamei, fost cadru sanitar, acum la pensie, pe care tata a găsit-o la telefon. După ce l-a ascultat, ea a spus că, mai mult ca sigur, tata suferise vreo indigestie şi i-a indicat şi ce medicamente poate să ia, ca să-şi revină. Cu moralul mult ridicat, mi-am trimis soţul la farmacie, iar tata a început imediat tratamentul. În plus, tot la recomandarea mătuşii, i-am dat să mănânce o felie de pâine prăjită cu lapte bătut. Precaut, tata s-a culcat devreme, înainte de orele 21.00, dar vreau să vă spun că tot nu m-am liniştit.

Toată noaptea am stat cu grijă, când adormeam visam urât, iar când mă trezeam, îmi trecea prin minte tot felul de scenarii tâmpite. De trei ori, m-am ridicat din pat şi am trecut pe la el, prin cameră, să văd în ce stare e tata. A doua oară, m-a îngrijorat din cauză că, şi la 4.00 diminaţa, era exact în aceeaşi poziţie în care îl văzusem de la 9.00 seara. M-am aplecat să văd dacă respiră şi, cum nu simţeam nimic, i-am pus mâna pe frunte. Atunci, tata a deschis ochii şi m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am spus că, nimic, dar m-am liniştit pe loc. La 6.00, când iar m-am dus să-l văd era deja treaz, deşi nu se ridicase din pat.

M-am dus înapoi, în camera mea, cu un imens sentiment de uşurare dar, în acelaşi timp, mi-am dat seama că, deşi, practic, mă panicasem degeaba, în cazul în care tata nu ar fi avut o indigestie (nici acum nu sunt sigură că numai asta a fost, pentru că el are mare grijă ce mănâncă, totul e proaspăt etc) şi lucrurile ar fi evoluat în sens negativ, nu cred că le-aş fi făcut faţă. În acelaşi timp, am realizat că nu voi accepta nici să mă dau bătută în faţa bolii, oricare ar fi şi cum s-ar numi ea,  dar nici despărţirea de părinţi, mai ales în aceste condiţii.

În timpul nopţii, când îmi imaginam acele scenarii tâmpite despre care scriam mai devreme, aveam reacţii interioare care mă speriau mai mult decât scenariile în sine. Oricât încercam să mă conving că, la un moment dat, voi trece şi printr-o astfel de situaţie, că e firesc să mă împac de pe acum cu gândul ăsta, o parte din mine a refuzat tot timpul acest lucru. Cu alte câteva nopţi înainte, visasem că mă despărţisem de mama dar nici ideea asta n-o acceptam, pentru că, în vis, refuzam s-o văd în clipa din urmă.

Oricât de imperfecţi ar fi, îi prefer aşa şi cât mai mult în viaţă decât… altfel. Ştiu că nu-s singura de pe planetă care gândeşte aşa şi nu spun că gândesc bine, dar aşa simt eu! Cred că părinţii sunt singurii care, oricâte greşeli fac, ne susţin în tot ceea ce facem şi ne iubesc fără a ne cere nimic în schimb. Tot noi suntem cei care, mereu, vrem mai mult. Inclusiv să nu ne părăsească niciodată.