Nu

N-o să mă împac niciodată cu aceea care, până la sfârşitul lunii ianuarie, timp de aproape 9 ani, mi-a fost cea mai bună prietenă. Ştiu, sună într-un mare fel „cea mai bună prietenă” şi tocmai de aceea sunt hotărâtă să nu mai privesc în urmă. Ce a fost, cu bune, cu rele, rămâne în trecut. Prezent comun nu mai există de mai bine de jumătate de an. Ce rost mai are să-mi risipesc energia, sentimentele în ceva care, sunt sugură, n-ar mai duce nicăieri?

Cei din jur îmi spun să clarific situaţia cu fata asta, să mă simt împăcată cu mine. Am zis eu, vroedată, că nu-s împăcată cu mine? Sau cu persoana asta? Păi, tocmai ea e cea care mă evită, fuge din calea mea, nu-mi răspunde la salut! Sigur că, în primele zile, prima reacţie a mea a fost aceea de a o da cu capul de pereţi, ca s-o determin să se comporte ca o femeie de 44 de ani (împliniţi chiar ieri). Pe urmă, mi-am zis: la ce-mi foloseşte? Fiecare cu viaţa ei. Punct.

Azi, cineva se mira că, din prietenia mea cu ea s-a ales praful. Din nou, m-am abţinut să comentez, tocmai pentru că persoana care făcuse afirmaţia nu a cunoscut-o nici pe jumătate pe cea cu care am împărţit şi bune, şi mai puţin bune, din 2002, încoace. Nu ştie că ex-prietena mea nu are nici pe departe aura de sfântă, de bun samaritean cu care se afişează; că, atunci când o superi sau i se pare că râzi de ea te tratează ca şi cum eşti un nimeni, în pofida lucrurilor frumoase care v-au legat.

Nu pot şi nici nu mi-am mai dorit să fac pasul în faţă, spre împăcare, indiferent ce ar spune sau crede alţii, deşi sufletul îmi spune că va veni ziua când noi două vom fi din nou faţă în faţă şi că vom mai vorbi. Nimeni nu ştie cât m-a durut ruptura asta, pentru că a avut la bază un motiv mult mai profund şi nu răutăţile pe care ex-prietena mi le-a aruncat în faţă. Nimeni nu ştie că mi-am dat seama că gestul ei ascunde, în realitate, frustrări acumulate ani la rând şi care nu au legătură cu mine decât în măsura în care ea şi-a comparat viaţa cu a mea. Nu ştiu ce a văzut în ea spectaculos, nu avea motive de invidie, de răutate, tocmai pentru că, de când ne-am cunoscut, ştia ce vise am şi pe cine şi de ce iubesc. M-am bucurat întotdeauna că nu ne-am certat niciodată din cauza aceluiaşi bărbat, că am avut, din acest punct de vedere, idealuri diferite, astfel că am putut  vorbi mereu, deschis, despre relaţiile noastre. M-am bucurat că e prietena mea pentru că era o persoană integră, serioasă, citită. Era un timp când mă mândream cu asta.

La un moment dat, însă, s-a rupt ceva. Poate am simţit şi nu am dat importanţă sau poate am crezut că vom fi suficient de puternice şi de înţelepte ca să depăşim momentul. Nu, n-am fost. Şi sunt convinsă că greşelile au curs, în timp, şi de la mine, şi de la ea. În ultimii 2-3 ani am avut tot felul de divergenţe, mai mult sau mai puţin serioase, dar ne-am împăcat mereu. Ultima dată, eu am făcut pasul înainte şi nu pentru că mă simţeam vinovată. Ci pentru că-mi lipsea, era un mare gol în inima mea şi mi se părea o prostie faptul că, tot aşa, nu ne mai vorbiserăm cu lunile.

După ce mi-a întors spatele în ianuarie, am regretat imediat gestul din vara lui 2009. Pentru prima data, de când o cunosc, am simţit că nu l-a meritat. Şi asta m-a durut foarte tare. E uşor pentru ceilalţi să spună: „Vai, dar ce prietene eraţi odată şi ce aţi ajuns acum!”, pentru că nimeni nu ştie povestea din spatele poveştii. Toţi ne vedeau împreună peste tot, unde era ea, cu mici excepţii nu eram şi eu şi e normal ca pentru ei să fie o surpriză că azi nici măcar nu ne salutăm. De fapt, ea nu mă salută, ea mă evită, ea face cale întoarsă când mă vede. Au fost situaţii de-a dreptul penibile şi am mai scris aici despre ele. Crede cineva că am fost indiferentă în faţa lor?

Cu cât trece timpul, cu atât realizez că, dacă am reînnoda relaţia din punctul în care s-a rupt în ianuarie, nimic nu va mai fi la fel. Mă credeţi? Şi asta mă doare. Şi am impresia că e prima dată când o spun sau o scriu, negru pe alb. Nu trec uşor peste aproape 9 ani din viaţa mea. Şi mai ştiţi ceva? Nu regret că am fost prietene, îmi regret doar greşelile şi, mai ales, faptul că, atunci când am fost conştientă de ele, nu am avut curajul de a vorbi despre ele. Am crezut că le compensez prin fapte bune. Poate a fost bine şi aşa, dar acum simt că n-a fost cea mai potrivită cale.

În fine, ieri a fost ziua ei. N-am spus nimănui cât aş fi vrut s-o pot felicita sau să-i pot lăsa măcar un cadou. N-am putut să-i trimit nici măcar un mesaj, deşi am luat de câteva ori în mână telefonul. Am scris ceva pe Facebook-ul meu, deşi ştiam că ea nu va citi, pentru că m-a scos din lista ei şi chiar m-a blocat. Dar avem amici comuni care, mai devreme sau mai târziu, îi vor arăta mesajul. Nu a fost unul de complezenţă, pentru că am plâns când l-am scris. Dar nimeni nu ştie. Ce mai contează? Exact cum am scris şi acolo, dacă liniştea ei înseamnă ca eu să nu-i mai fiu în preajmă-i, voi fi fericită să ştiu că-i este bine acum.

Eu cred că asta e dovadă de prietenie. Ce spun şi ce cred alţii nu mă interesează.

Nimeni nu trăieşte în locul meu.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s