Nu

N-o să mă împac niciodată cu aceea care, până la sfârşitul lunii ianuarie, timp de aproape 9 ani, mi-a fost cea mai bună prietenă. Ştiu, sună într-un mare fel „cea mai bună prietenă” şi tocmai de aceea sunt hotărâtă să nu mai privesc în urmă. Ce a fost, cu bune, cu rele, rămâne în trecut. Prezent comun nu mai există de mai bine de jumătate de an. Ce rost mai are să-mi risipesc energia, sentimentele în ceva care, sunt sugură, n-ar mai duce nicăieri?

Cei din jur îmi spun să clarific situaţia cu fata asta, să mă simt împăcată cu mine. Am zis eu, vroedată, că nu-s împăcată cu mine? Sau cu persoana asta? Păi, tocmai ea e cea care mă evită, fuge din calea mea, nu-mi răspunde la salut! Sigur că, în primele zile, prima reacţie a mea a fost aceea de a o da cu capul de pereţi, ca s-o determin să se comporte ca o femeie de 44 de ani (împliniţi chiar ieri). Pe urmă, mi-am zis: la ce-mi foloseşte? Fiecare cu viaţa ei. Punct.

Azi, cineva se mira că, din prietenia mea cu ea s-a ales praful. Din nou, m-am abţinut să comentez, tocmai pentru că persoana care făcuse afirmaţia nu a cunoscut-o nici pe jumătate pe cea cu care am împărţit şi bune, şi mai puţin bune, din 2002, încoace. Nu ştie că ex-prietena mea nu are nici pe departe aura de sfântă, de bun samaritean cu care se afişează; că, atunci când o superi sau i se pare că râzi de ea te tratează ca şi cum eşti un nimeni, în pofida lucrurilor frumoase care v-au legat.

Nu pot şi nici nu mi-am mai dorit să fac pasul în faţă, spre împăcare, indiferent ce ar spune sau crede alţii, deşi sufletul îmi spune că va veni ziua când noi două vom fi din nou faţă în faţă şi că vom mai vorbi. Nimeni nu ştie cât m-a durut ruptura asta, pentru că a avut la bază un motiv mult mai profund şi nu răutăţile pe care ex-prietena mi le-a aruncat în faţă. Nimeni nu ştie că mi-am dat seama că gestul ei ascunde, în realitate, frustrări acumulate ani la rând şi care nu au legătură cu mine decât în măsura în care ea şi-a comparat viaţa cu a mea. Nu ştiu ce a văzut în ea spectaculos, nu avea motive de invidie, de răutate, tocmai pentru că, de când ne-am cunoscut, ştia ce vise am şi pe cine şi de ce iubesc. M-am bucurat întotdeauna că nu ne-am certat niciodată din cauza aceluiaşi bărbat, că am avut, din acest punct de vedere, idealuri diferite, astfel că am putut  vorbi mereu, deschis, despre relaţiile noastre. M-am bucurat că e prietena mea pentru că era o persoană integră, serioasă, citită. Era un timp când mă mândream cu asta.

La un moment dat, însă, s-a rupt ceva. Poate am simţit şi nu am dat importanţă sau poate am crezut că vom fi suficient de puternice şi de înţelepte ca să depăşim momentul. Nu, n-am fost. Şi sunt convinsă că greşelile au curs, în timp, şi de la mine, şi de la ea. În ultimii 2-3 ani am avut tot felul de divergenţe, mai mult sau mai puţin serioase, dar ne-am împăcat mereu. Ultima dată, eu am făcut pasul înainte şi nu pentru că mă simţeam vinovată. Ci pentru că-mi lipsea, era un mare gol în inima mea şi mi se părea o prostie faptul că, tot aşa, nu ne mai vorbiserăm cu lunile.

După ce mi-a întors spatele în ianuarie, am regretat imediat gestul din vara lui 2009. Pentru prima data, de când o cunosc, am simţit că nu l-a meritat. Şi asta m-a durut foarte tare. E uşor pentru ceilalţi să spună: „Vai, dar ce prietene eraţi odată şi ce aţi ajuns acum!”, pentru că nimeni nu ştie povestea din spatele poveştii. Toţi ne vedeau împreună peste tot, unde era ea, cu mici excepţii nu eram şi eu şi e normal ca pentru ei să fie o surpriză că azi nici măcar nu ne salutăm. De fapt, ea nu mă salută, ea mă evită, ea face cale întoarsă când mă vede. Au fost situaţii de-a dreptul penibile şi am mai scris aici despre ele. Crede cineva că am fost indiferentă în faţa lor?

Cu cât trece timpul, cu atât realizez că, dacă am reînnoda relaţia din punctul în care s-a rupt în ianuarie, nimic nu va mai fi la fel. Mă credeţi? Şi asta mă doare. Şi am impresia că e prima dată când o spun sau o scriu, negru pe alb. Nu trec uşor peste aproape 9 ani din viaţa mea. Şi mai ştiţi ceva? Nu regret că am fost prietene, îmi regret doar greşelile şi, mai ales, faptul că, atunci când am fost conştientă de ele, nu am avut curajul de a vorbi despre ele. Am crezut că le compensez prin fapte bune. Poate a fost bine şi aşa, dar acum simt că n-a fost cea mai potrivită cale.

În fine, ieri a fost ziua ei. N-am spus nimănui cât aş fi vrut s-o pot felicita sau să-i pot lăsa măcar un cadou. N-am putut să-i trimit nici măcar un mesaj, deşi am luat de câteva ori în mână telefonul. Am scris ceva pe Facebook-ul meu, deşi ştiam că ea nu va citi, pentru că m-a scos din lista ei şi chiar m-a blocat. Dar avem amici comuni care, mai devreme sau mai târziu, îi vor arăta mesajul. Nu a fost unul de complezenţă, pentru că am plâns când l-am scris. Dar nimeni nu ştie. Ce mai contează? Exact cum am scris şi acolo, dacă liniştea ei înseamnă ca eu să nu-i mai fiu în preajmă-i, voi fi fericită să ştiu că-i este bine acum.

Eu cred că asta e dovadă de prietenie. Ce spun şi ce cred alţii nu mă interesează.

Nimeni nu trăieşte în locul meu.

Anunțuri

14 septembrie

Ani la rând, ziua de 14 septembrie mi-a reamintit de unul dintre cele mai triste momente din viaţa mea. De o zi de toamnă şi de un peron de gară pe care am rămas singură, privind spre cel care, până atunci, fusese prietenul meu. „De acum încolo, să încercăm să trăim cu capul pe umeri…”, îmi spusese el cu doar câteva minute înainte să mă lase lângă trenul care urma să mă ducă acasă. Nu a vrut să mă urce în vagon sau să stea cu mine până la plecare. „E mai bine aşa…”, s-a justificat el.

Mă uitam cum se îndepărtează, fără să privească în urmă. Aveam sufletul amorţit, mă simţeam fără viaţă. N-am putut nici să plâng. Nici atunci, nici în cele două ore cât a durat călătoria.

Când am ajuns acasă, le-am spus alor mei că se terminase, dar că sunt fericită că am putut să-mi iau rămas bun de la el. Minţeam. Zile în şir, când rămâneam singură, plângeam aproape tot timpul. În primul an, aveam impresia că-mi apare pe stradă la orice pas (eram studentă în Bucureşti). I-am scris doar o dată. O ilustrată prin care marcam ziua în care ne-am cunoscut. Nu am aşteptat răspuns, dar ştiu că a primit-o.

Nu l-am uitat uşor, dar în perioada (destul de lungă) care a urmat, am luptat cu mine ca să înţeleg, ca să-mi explic, ca să uit. M-am îndrăgostit, iar, după zece ani, când începusem să mă tem că am uitat să iubesc. Nici povestea asta nu a durat, dar n-am mai suferit ca prima dată.

După alţi trei ani şi alte „iubiri” mai mult sau mai puţin reale sau potrivite, mi-am cunoscut OMUL. Şi de atunci, m-am vindecat de tristeţea lui 14 septembrie.

Dar nu am uitat…

Sunt naivă…

…dar nu proastă (sper!). Mă prind cam greu de unele chestii, dar şi când se întâmplă, nu mă las până nu aflu tot ce se află în spatele lor. Bine, până la urmă asta mi-este şi meseria, însă dintotdeauna am fost convinsă că cea mai bună sursă de informare şi cel mai bun detectiv pentru articolele pe care le scriu sunt chiar eu.

Am mai zis, o voi spune mereu, eu nu sunt ziarist, n-am cum, n-am făcut o şcoală în domeniu, dar m-am construit singură pentru meseria asta, totul plecând de la o pasiune descoperită destul de târziu şi de la un mare noroc. Mai mult, am învăţat să trag cu urechea la convorbiri telefonice sau la discuţii purtate în spatele uşilor (aparent) închise, să-mi arunc ochii pe hârtii lăsate, din neglijenţă sau prea multă încredere, în preajma mea, de secretare prea ocupate cu bârfa ori să o fac pe proasta, atuncând întrebări fals dezinteresate, dar la care am primit întotdeauna răspunsuri care mi-au folosit. Mai mult, am învăţat să fotografiez şi ceea ce unii nu au vrut să recunoască ori să se vadă, pentru a obţine instantanee care, deocamdată, nu au văzut nici lumina tiparului şi nici în mediul virtual nu au fost lansate!

Dar tot nu sunt, încă, un ziarist bun. Sau un paparazzo. Bine, ştiam, dar speram că am evoluat un pic, în atâţia ani. Dar ştii de ce merge greu? Pentru că, încă, sunt naivă. Mai cred în cuvântul de onoare şi în buna credinţă! Big mistake! Greii din jurul meu nu au în vocabular aceste noţiuni! Şi de asta eram convinsă, că nu m-am născut ieri, dar speram că, dacă ne cunoaştem de atâta timp şi am dovedit că ştiu să păstrez secrete, lucrurile s-au mai schimbat între timp. Da, s-au schimbat. Doar la suprafaţă.

Iar cea mai mare satisfacţie a mea este când aflu, de una singură, cu ajutorul unicului neuron din dotare, ce se află în esenţa lucrurilor. Atunci nu mai sunt datoare nimănui şi pot folosi în interes personal ceea ce ştiu. Cu măsură, înţelepciune şi … inteligenţă.

„Cunoaşte adevărul şi adevărul te va elibera…”

L-am închis

Blogul de pe blogspot. Am vrut s-o fac mai demult, pentru că era exact acelaşi blog pe care-l citeşti acum, diferită era doar platforma care-l găzduia. Dar aveam tot felul de pitici pe creier: ba că e primul blog şi nu merită… „tratamentul” ăsta, ba că nu încurcă pe nimeni şi tot aşa.

Ce-i cu prostiile astea? Măcar de-ar pierde lumea o capodoperă, odată cu jurnalul meu de pe blogspot, dar aşa… 😆 Deci, gata, l-am închis.

După doi ani, opt luni şi şase zile. Pfaaai, câtă precizie!!! 😆 😆 😆

De ce nu susţin „Let’s Do It, Romania!”

Pentru că nu cred în campanii care se axează pe efecte, nu pe cauze.  După umila mea părere, degeaba colectezi tone de gunoaie într-o singură zi, mobilizând cohorte de voluntari din toată ţara, dacă nu ai şi un program concret de educaţie în domeniu. Degeaba eşti tu civilizat, dacă nu găseşti cea mai bună modalitate de a-l convinge pe nesimţitul şi ignorantul de lângă tine să nu-şi mai arunce mucul de ţigară pe caldarâm sau să nu mai lase resturile dezmăţului de la picnic  pe unde apucă. Cu alte cuvinte, mentalitatea, prostul obicei sunt cel mai greu de schimbat la o persoană, dacă nu există o motivaţie puternică.

În concediul de luna trecută, mi-am petrecut foarte multe ore în parcul din Oneşti. Este un loc superb, bine întreţinut de edili, chiar dacă, pe ici, pe colo, ar mai trebui reînnoit/vopsit mobilierul. Dar nu asta am vrut să spun, ci faptul că, într-o zi, când admiram, împreună cu soţul meu, răţuştele care populează lacul din parc, am observat, la două-trei bănci distanţă, o tânără care scuipa pe jos cojile de la seminţele pe care le spăgea, cu poftă, între dinţi! La început, şi eu, şi soţul, am crezut că e vreuna scăpată din cine ştie ce cătun direct în buricul târgului şi care n-a văzut niciodată-n viaţa ei un coş de gunoi ori vreo pubelă. Eroare, însă! Tipa era chiar frumuşică, iar după modul de exprimare îşi petrecuse nişte ani buni în şcoală! De asta şi-a dat seama bărbatu-meu, când nu i-a mai putut suporta nesimţirea şi s-a dus s-o scuture puţin. Ce credeţi că i-a răspuns individa, când el a întrebat-o de ce aruncă pe jos cojile de seminţe? „Eşti cumva de la administraţia parcului? Să vină ei să mă amendeze!”. Şi, culmea tupeului, a adăugat: „Sunt oameni care sunt plătiţi pentru curăţenie!”, după care şi-a văzut, netulburată, de seminţele ei.

Cu o zi înainte de treaba asta, mă ridicasem indignată de pe o bancă din acelaşi parc, tocmai pentru că mi s-a părut că acei oameni „plătiţi pentru curăţenie” au demonstrat exces de zel, dând cu mătura pe alee sau cu grebla pe gazon tocmai când eram în tandreţuri cu consortul. După întâmplarea cu „devoratoarea de seminţe”, mi-am reonsiderat atitudinea, în sensul că, deşi am rămas la părerea că nu e normal ca măturătorii să stea-n coasta omului când acesta se relaxează pe o bancă, i-am apreciat pentru răbdarea (până la urmă, n-au de ales, nu?) de a strânge după fiecare gunoaile pe care, în mod normal, ar trebui să le arunce în coşurile montate la fiecare 1-2 metri!

Şi tot după întâmplarea cu „devoratoarea de seminţe” am înţeles că, dacă soţul meu, prin faptul că i-a atras atenţia că nu procedează corect într-un loc de frumuseţea căruia nu este singura de care beneficiază, nu i-a provocat femeii nici măcar un sentiment de jenă faţă de propriu-i comportament, este nevoie de alte mijloace prin care trebuie să convingi o persoană că trebuie să păstreze curăţenia pe stradă, în locurile de agrement şi, mai ales, în natură. Dacă femeia aceea ar fi primit nu o amendă, ci… o mătură şi un făraş, pentru a strânge, sub privirile celorlalţi, mizeria făcută chiar de ea în faţa băncii, probabil că, la a doua vizită-n parc s-ar fi găndit de două ori înainte de a arunca o coajă de sămânţă pe jos. La fel, dacă ar fi primit o amendă care s-o fi uşurat măcar de o chenzină. Pentru că unii nu pricep decât dacă sunt făcuţi de râs ori sunt nevoiţi să scoată bani din buzunar. Altfel, tot cu gura mare sunt!

Eu nu contest faptul că, în ţara asta, sunt mulţi oameni educaţi, cu simţ de răspundere, care nu ar încălca nici morţi regulile elementare de bun-simţ şi de convieţuire socială. Acum două veri, am trecut prin Sibiu, acolo unde m-am întâlnit cu un concetăţean, student, stabilit acolo. Stăteam de vorbă undeva pe stradă, el fuma şi, la un moment dat, m-a rugat să-l scuz. S-a îndepărtat vreo 2-3 metri, cât ne despărţeau de primul coş de gunoi, unde şi-a aruncat mucul de la ţigară. „Vai, câtă educaţie!”, l-am lăudat eu. „Nu neapărat. Aici luăm amendă în caz că aruncăm gunoaiele pe jos!”, m-a lămurit el. Şi asta nu pentru că, în realitate, el n-ar fi fost un tip civilizat.

Deci, aşa se poate! Dar s-ar mai putea şi dacă s-ar investi  în programe de educaţie ecologică şi de protecţie a mediului. Cu explicaţii, pe înţelesul tuturor, despre consecinţele depozitării haotice a deşeurilor, cu ore obligatorii de educaţie ecologică de la grădiniţă până la facultate. Să ştie lumea ce riscă, de la poluare la amenzi dacă nu respectă nişte reguli. Degeaba avem legislaţie, dacă nu o aplicăm sau nu se respectă.

În 2010, tot la „Let’s do It…”, în oraşul meu, voluntarii, elevi de liceu, dotaţi cu saci de gunoi menajer şi mănuşi chirurgicale, au ecologizat o zonă în care ţiganii din partea locului aruncau resturile menajere. Au strâns aproape o tonă de deşeuri. Asta, chiar sub ochii adevăraţilor vinovaţi care, poate, au făcut şi băşcălie de ceea ce se întâmplă. Nu era mai bine ca ei să-şi strângă mizeria? De ce trebuia s-o facă bieţii copii? Credeţi că au fost un exemplu? După marele tam-tam provocat de campanie, ţiganii tot unde ştiau ei şi-au aruncat gunoiul!

Să vă mai spun că, în plin secol al XXI-lea, am concetăţeni, care nu-s de etnie romă, ca să nu dăm vina doar pe ea, care pur şi simplu refuză să încheie contract cu Salubritatea, pe motiv că li se pare scump să plătească pentru un asemenea serviciu şi care aruncă gunoiul direct pe câmp sau la marginea trotuarului, când nu-i vede nimeni? Că sunt proprietari de apartamente care aruncă sacii cu gunoi de la etaj?

Că, tot în oraş la mine, s-a implementat un proiect de colectare selectivă a deşeurilor, s-a investit în pubele, maşini şi staţie de sortare a gunoiului, dar acesta tot la grămadă se preia? Asta, în primul rând pentru că toate gospodăriile au fost dotate cu un singur fel de pubelă şi că oamenii nu au învăţat să depoziteze hârtia într-un sac, pet-urile în altul şi, la fel, biodegradabilele. Eu, degeaba ştiu şi aplic asta, dacă, în ziua când mi se ia gunoiul, acesta este aruncat, de-a valma, în maşina de transport. La şcoală, sunt învăţători şi diriginţi care chiar se străduiesc să facă educaţie ecologică, dar ce folos dacă elevii, odată ajunşi acasă, nu pot aplica nimic din ce au învăţat, din cauza părinţilor, care îşi impun propriile reguli?

Degeaba revenim, deci, cu acest „Let’s Do It, Romania!”. Singurul lucru bun este că se vor colecta alte tone de gunoaie (sper să fie şi colectate corect). Dar, în scurtă vreme, altele le vor lua locul. Ce facem? Le colectăm, din nou, în 2012? Sau încercăm şi altceva? Sigur, contează şi exemplul personal, dar nu e suficient. Oamenii sunt tentaţi să aleagă calea cea mai uşoară, pentru că e mai greu să se implice, să fie mai responsabili. Aici trebuie lucrat. De aceea, consider că orice campanie de ecologizare nu-şi va atinge niciodată scopul, dacă nu va merge direct la cauze, axându-se doar pe efecte. Tot respectul pentru cei care au avut iniţiativa „Let’s Do It….”, sunt sigură că nu au pornit pe acest drum doar că se afle în treabă, dar în România e mai greu de schimbat ceva în acest domeniu şi trebuie să se facă şi altceva, pentru a se obţine un progres notabil. Până atunci, în fiecare an, la sfârşit de septembrie, nu vom face altceva decât să adunăm malăre de gunoaie din zone care, începând chiar de a doua zi, se vor umple de alte deşeuri.

 

Importanţa informaţiei

În perioada asta, mi-am dat seama cât de importantă poate fi o informaţie. Evident, ştiam lucrul ăsta mai ales de când redactez ştiri, însă de abia acum am înţeles că, dacă pentru mine o informaţie nu contează, asta nu înseamnă că pentru altcineva nu prezintă un interes major. Mi-aduc aminte că, acum vreun an, chiar m-am contrazis cu şefa mea pe tema asta, când mi-a reproşat că nu am scris despre o chestie despre care nu crezusem de interes, doar pentru că era de notorietate în oraşul meu. „Dragă, ziarul nostru apare şi se citeşte în tot judeţul, nu numai unde eşti tu corespondent local!”, mi-a argumentat ea dar, bineînţeles, eu tot la ideea mea am rămas 😆

Ei, bine, a venit vremea să-i dau dreptate. V-am spus, mai demult, că nu sunt o persoană empatică, eu nu prea sunt în stare să înţeleg un om decât dacă, anterior, am trecut şi eu prin situaţia lui. Mai mult ca sigur, mi-am atras multe antipatii din cauza unei astfel de gândiri, dar asta sunt eu!

Săptămâna trecută, trupa de teatru de la noi a reprezentat oraşul la un festival-concurs de profil. Aveam programul manifestării, ştiam cum se va desfăşura pe zile şi ore. Dar vroiam să găsesc acest eveniment reflectat în presa locală, mi se părea normal să fie aşa. Am fost neplăcut suprinsă când am văzut că ziarul cel mai important din judeţul respectiv a dedicat un spaţiu respectivului festival doar în ziua deschiderii acestuia, cu un articol de genul: „Astăzi va începe…”. Ulterior, nimic! Vineri seară, cu laptopu-n braţe, am trecut la Google-it, am zis că e imposibil să nu fi scris şi altcineva ceva. Mă credeţi? Cele mai importante informaţii le-am găsit pe… un blog, apoi pe You Tube! Nu era neapărat ceea ce-mi doream, dar ce m-a bucurat a fost faptul că, atât în articol, cât şi în filmările respective, i-am descoperit şi pe „ai mei”. La fel s-a întâmplat şi în ceea ce priveşte festivitatea de premiere. Deşi aceasta fusese vineri seară, sâmbătă dimineaţă acelaşi ziar local important nu avea nici măcar o ştire de genul „Aseară, s-au acordat premiile la… Amănunte în ediţia următoare…”. Pentru că, de cele mai multe ori, la mine la ziar aşa se procedează. Ca să nu mai spun că fiecare moment al unei manifestări importante are la dispoziţie cel puţin un spaţiu de 2.000 de caractere plus fotografii, ca să afle tot omul ce s-a întâmplat.

Norocul meu a fost că am o relaţie foarte bună cu regizorul trupei noastre de teatru, pe care o susţin de la prima apariţie pe scenă (sunt un fel de fan, dacă vreţi să-mi spuneţi aşa), astfel că, în seara premierii, mi-a trimis un sms prin care mă anunţa că are veşti bune, despre care vom discuta azi, când se va întoarce acasă, odată cu trupa. Eu, drac împieliţat, care nu se mulţumeşte cu ce primeşte, dacă nu e ceea ce doreşte, m-am apucat, ieri dimineaţă, să caut informaţii pe acelaşi blog de care vă povesteam. Şi am aflat! Din nou! Totuşi, ulterior, regizorul m-a lămurit că acelea sunt doar premiile mari (podiumul) şi că ai noştri, inclusiv trupa, se întorc acasă cu menţiuni. Bineînţeles, am dat vestea tuturor, pe Facebook, pentru că ştiam că sunt şi alţii care nu numai că îmi citesc postările, ci îi şi interesează ce se întâmplă cu cei din oraş (dacă nu le mai spun şi eu asta, atunci … cine? 😆 ).

Pentru mine, întâmplarea asta a fost o lecţie pe care sper să mi-o însuşesc pe viitor. Asta, şi după ce am scris despre ce se vinde şi ce nu în media (deşi, 99% îmi păstrez părerile expuse în acel post). Eu pot să cred că o anumită ştire nu mă interesează dar, pentru alţii, aceeaşi ştire are importanţă, indiferent la ce se referă ea, de la majorarea preţului la gaze la cearta dintre două ţaţe dintr-un bloc de la periferie. Oamenii au standarde diferite de viaţă, nu au aceleaşi repere şi principii, nu se raportează la acelaşi sistem de valori. Aşa e de când lumea: ce nu mă interesează pe mine, nu înseamnă că nu-l interesează pe altul. Probabil, aşa or fi gândit şi cei din oraşul în care a fost concursul de teatru: „Mare lucru, lasă că scriem la început şi când se termină, că se mai întâmplă şi altele între timp!”. Uite că n-a fost chiar aşa. Eu chiar am vrut să aflu informaţia aceea, şi nu ca reporter, ci ca om. Vroiam să aflu ce a făcut trupa oraşului la festival. Şi nici măcar în ziua de după premiere, ziarul local nu avea o asemenea ştire pe care am găsit-o… pe un blog. Sau pe You Tube. Şi asta, mi-a dat idei 💡 Dar până le voi pune în practică, voi fi mai atentă la nevoile cititorilor şi… la sfaturile şefilor. Sincer, nu credeam că voi recunoaşte vreodată asta, dar ştiu că veţi păstra secretul 😈

Mai există Mamaia???

Întrebarea nu e pusă degeaba. Ştiu că festivalul s-a ţinut şi în 2011, dar e primul an în care nu l-am urmărit la televizor, pentru că era transmis online de Neptun TV (poate l-or fi dat şi în altă parte, dar la un search pe Google, asta am găsit) şi nu aveam chef să stau în faţa monitorului.

Cu ani în urmă, obişnuiam să mă aşez, confortabil, în faţa televizorului, cu un carneţel în braţe, gata să-mi notez piesele, cântăreţii, compozitorii, să fac ierarhii proprii, să le compar cu opţiunile juriului. Era o nebunie! Înainte de 1989, ascultam Festivalul de la Mamaia la radio, de abia prindeam postul, parcă se difuza pe canalul 2 şi la mine nu se auzea atât de bine!

Ce vremuri!

Nu-mi vine să cred că festivalul care a dat muzicii uşoare româneşti atâţia artişti valoroşi a ajuns în situaţia de acum! De la an la an de abia se găsesc bani pentru organizare, iar televiziunile nu se mai bat pentru a-l mai transmite live (nici măcar înregistrat). Dacă în 2010, am reuşit să văd câteva imagini (nici nu mai ştiu pe care canal) şi să mă amuz pe marginea perlelor scoase de solistele aspirante la glorie, în 2011 nu am ascultat nicio melodie cap-coadă. Ce am auzit, nu mi-a plăcut, aşa că am renunţat. Plus că, aşa cum spuneam, nu-mi convenea că tre să urmăresc transmisia online.

Îmi poate spune cineva, fără să caute pe Google, cine a câştigat anul ăsta? Sau anul trecut?

De fapt, nici nu ştiu dacă mă interesează.