În aşteptarea… iepuraşului :)

Noul videoclip al cântăreţei Andreea Bălan, „Like A Bunny”, va fi lansat, în această după-amiază, pe pagina de Facebook a artistei. De mai bine de o oră şi jumătate, de când reprezentantul PR-ului interpretei a anunţat începerea încărcării clipului pe canalul You Tube, fanii Andreei nu-şi ascund nerăbdarea de a-l viziona cât mai repede. Se pare, însă, că … iepuraşul se lasă aşteptat, motiv pentru care aceştia au pus întârzierea pe viteza prea mică a conexiunii la Internet de care dispune staff-ul Andreei (care, deocamdată… tace 😆 ).

Update: Şi, iată, clipul:

PS: Mie nu-mi place. Adică Andreea mi-e simpatică, şi nu de ieri, de azi, ci de când era jumătatea blondă din Andre (niciodată n-am putut s-o suport pe Andreea Antonescu, mi se părea  infatuată, extrem de rea, mereu dornică să-şi eclipsesze colega de trupă; bine că a lăsat-o mai uşor cu muzica… măcar până îi mai creşte fetiţa). Şi îmi plac şi o parte din melodiile ei. Mai puţin asta. Sună a manea. Sau mi se pare? Iar clipul… puteam să jur că e la fel de slab ca şi piesa. A fost promovată excesiv peste tot, iar videoclipul s-a lăsat prea mult aşteptat. Cu riscul de a-i supăra fanii, voi spune că tre să fii retardat sau onanist să spui că videoclipul este un „boom!”. Este un mare fâs. Faptul că vezi nişte fătuci numai bune de… dând din fund şi mişcându-se lasciv, în mare şi pe nisip, nu înseamnă că ai descoperit Paradisul! Şi, la drept vorbind, sunt fete care arată muuuult mai bine decât dansatoarele domnişoarei Bălan. Care şi ea, la rându-i, s-a mai rotunjit, pe ici, pe colo, inclusiv pe la sâni. Dar ,cică anticoncepţionalele ar fi de vină 😆

Şi nu ştiu de ce trebuia să filmeze în Creta toată nebunia asta. Păcat! La banii ei, putea scoate ceva mai bun! Acum, asta e!

23 august

Am văzut azi, în unele publicaţii online sau pe Facebook, un filmuleţ din epoca de tristă amintire aur despre 23 august care, până în 1989, era Ziua Naţională a României. Nu înţeleg de ce trebuie să păstrăm vie memoria acelor manifestaţii închinate cultului personalităţii dictatorului? Este atât de amuzant? Există zeci de mărturii ale participanţilor la aceste evenimente în care explicau cum se făceau repetiţiţiile şi ce probleme aveau dacă greşeau!

Mai ţineţi minte sau aţi avut curiozitatea să aflaţi ce spunea istoria pe care o învăţau elevii pe vremea lui Ceauşescu, despre 23 August 1944 şi ce se întâmplase, de fapt, atunci? Dacă nu, vă recomand un articol pe care îl găsiţi aici.

Pentru mine, 23 august a reprezentat, în fiecare vară, data la care, în copilărie, plecam împreună cu părinţii la mare. Acolo stăteam fix o săptămână (eram găzduiţi de o soră a mamei), timp în care nu ploua niciodată, astfel că aveam norocul să revin acasă foarte bronzată (fără să mi se ia, după aceea, n-şpe mii de straturi de piele).

În rest… nimic. N-am participat şi n-am fost chemată la nicio paradă comunistă, iar singurul meu stres era să reţin exact ce scria în cartea de istorie despre semnificaţia zilei de 23 August: „Revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă”.

Vedeţi? Nici acum nu am uitat! 😆

Almost (un)real…

V-am mai spus că, atunci când nu e Puiul meu acasă, adorm foarte greu şi mă trezesc de câteva ori până dimineaţă. Cam aşa s-a întâmplat şi de data asta. Aseară am tras de mine, deşi aproape că mi se închideau ochii de somn, ca să adorm, că trecuse deja de 11 noaptea şi nu mai era nici naiba pe FB la ora aia, dar parcă tot nu vroiam să sting veioza şi să închid televizorul. Ca să fac, totuşi, un compromis cu mine însămi, am stins lumina, am lăsat televizorul deschis pe Antena 3, că tocmai începuse emisiunea lui Mircea Badea, însă m-am instalat confortabil între perne, alegând să-l ascult cu ochii închişi. Nu ştiu când m-a furat somnul, am dormit, însă, mai bine de o oră, căci m-am trezit în jur de 0.30 şi televizorul era închis (e setat să se închidă automat la miezul nopţii).

M-am trezit de câteva ori, dar spre norocul meu, am reuşit să adorm, de fiecare dată, aproape imediat. Pe la 5, m-a trezit mâţişoara mea scumpă, care scormonea prin litiera cu nisip, aşa că m-am dat jos din pat, i-am curăţat-o şi m-am băgat înapoi în aşternut.

Ultimul somn, care a durat până la 8 fix (ce chestie! 🙂  )a avut în el şi un vis, în care personajul principal a fost un tip de care eram fooooooooooarte îndrăgostită în liceu. A fost ceva platonic, deşi toată lumea ştia, la vremea respectivă, ce simţeam pentru acel băiat care se intersecta, destul de des, cu anturajul meu (tipul de care spun era cu doi ani mai mare). Cred că, până la Puiul meu, care a fost şi va rămâne „cel mai şi cel mai…”, băiatul pe care am deschis ochii când încă nu împlinisem 16 ani va rămâne cea mai mare iubire din adolescenţă. Eram atât de îndrăgostită, încât făceam orice doar ca să-l văd, indiferent pentru cât timp, un minut sau o jumătate de oră. Era… talismanul meu, ajunsesem să cred că-mi poartă noroc dacă îl zăresc înainte de o oră de curs în care ştiam că ori trebuie să răspund pentru notă, ori dau teză sau extemporal. Sigur, când mi-a trecut, am conştientizat că era o nebunie dar bine se mai spune că „dragostea-i oarbă” 😆

Nu am păstrat legătura, nici nu aveam cum, nu am fost decât amici. Dar, un timp, am ştiut ce face, unde e şi aşa mai departe (fiind din acelaşi oraş, nici nu era greu să aflu, doar aveam cunoştinţe comune). Pe urmă, a plecat din ţară, în Italia unde, după cum am aflat mult mai târziu, s-a însurat cu o localnică. Toată lumea spunea că o făcuse pentru a obţine mai uşor cetăţenia. Nu ştiu dacă a fost chiar aşa şi dacă, până la urmă, a devenit cetăţean italian. Ştiu doar că, după 2000 am aflat, cu surprindere chiar, că revenise de ceva vreme în ţară, în oraş, că nu mai era cu italianca şi că se recăsătorise cu o femeie din zona noastră, care la rândul ei mai fusese măritată şi avea o fetiţă. Sincer, nici până acum nu l-am revăzut. Nu ştiu cum arată (am înţeles că nu prea mai e frumuşelul de altădată, după care mureau fetele, şi că s-a îngrăşat, are şi un pic de burtică….), unde lucrează, dacă între timp a mai plecat sau nu din ţară. Cineva mi-a spus că soţia lui ar lucra la un magazin alimentar din oraş, dar acesta nefiind în drumul meu, aproape niciodată, nu am intrat s-o văd… şi nici nu m-a interesat.

Ei bine, în ultimele ore de somn din această dimineaţă, l-am visat tocmai pe el, deşi sunt ani buni de când nu m-am mai gândit la iubirea mea adolescentină. Când m-am trezit, în primele secunde, am avut impresia că totul fusese atât de real, încât am fost surprinsă că se terminase. Nu vă gândiţi la prostii, visul a fost la fel de cuminte ca povestea din anii de liceu! Dar l-am trăit la intensitatea cu care am iubit în acei ani, motiv pentru care m-am trezit mai obosită decât mă culcasem. Norocul meu e că, aşa cum v-am mai spus, nu sunt superstiţioasă, altfel, aş fi căutat semnificaţii felului în care s-a încheiat şi acest vis. Ne întorceam, împreună, dintr-un loc unde nu fuseserăm singuri. El avea o maşină de teren, decapotabilă, culmea, cu volanul pe partea dreaptă! Bineînţeles, eu eram în stânga lui. La sosire, am deschis portiera, dar el a fost cel care m-a ajutat să cobor. În momentul următor, m-a prins în braţe şi m-a ţinut strâns, câteva minute. În vis, conştientizam că era îmbrăţişarea de care nu avusesem parte niciodată în perioada în care fusesem îndrăgostită de el. Deşi îmi plăcea tare mult să mă ţină aşa, m-am desprins din braţele lui, i-am privit chipul (era cel pe care-l ştiam din adolescenţă, poate puţin schimbat de trecerea anilor) şi…. m-am trezit 🙂

A fost aproape real… Mi-a plăcut, le zâmbesc cu drag amintirilor, dar… a trecut. Back to real life! 🙂

Duminică monotonă

Ironia soartei (sau poate nu): ieri mă plângeam că nu am weekend-uri normale, iar azi, într-o zi de duminică, stau în vârful patului, cu laptopul în btaţe, şi navighez fără ţintă pe net. Mi-am trimis textele pe la 14, pentru că le-am scris în cursul dimineţii, când nu aveam nici conexiune la internet, nici semnal cablu-tv. Când a venit tata din oraş, mi-a zis că era o problemă în tot oraşul, dar nu am înţeles exact ce: defecţiune, furt de cabluri? Nu mai contează. În jurul prânzului,  situaţia a revenit la normal, iar eu m-am băgat imediat pe Facebook, unde am vorbit vreo oră cu doi buni colegi de şcoală, risipiţi prin lume: unul în Italia, celălalt în Românica noastră dragă, însă în Bucureşti.

După lupte seculare, şi fosta  mea prietenă din anii de liceu a reuşit, în sfârşit, să-şi facă un cont de Fabebook! Cu ocazia asta, am şi revăzut-o, graţie pozei de profil, constatând că arată foarte bine. Deşi se vede că nu mai are 20 de ani, nu-i dai nici 39, cât are şi asta pentru că s-a tuns şi foarte scurt (acum doi ani, când am primit de la ea un dvd cu filmări şi poze, încă mai  avea părul lung, aşa cum o ştiam din şcoală). Acum, parcă mai mult ca niciodată, seamănă, fizic, cu mama ei, deşi cu ani în urmă semăna mai mult cu tatăl. Până la urmă, ea să fie sănătoasă, că nu contează cu cine seamănă, nu? 😆 Revenind la apariţia ei pe Faceboook, din păcate, ea nu a fost însoţită şi de o conversaţie, dar avem tot timpul pentru aşa ceva, de acum înainte.

M-am trezit înainte de orele 4 a.m., pentru că soţul meu nu mai avea somn. Neavând nici internet, nici semnal pentru tv, întâi am citit (eu am început „Cazul Magheru“, de Mihail Drumeş, el a frunzărit un roman de Pavel Coruţ), apoi am stat la discuţii despre toate cele, până în jurul orelor 7.00, când el a hotărât să se ridice din pat, să-şi facă bagajul şi să plece un pic în urbea natală, unde avea de dus nişte acte. Rămasă singură, am făcut un pic de ordine, am scris textele pentru mâine, am ciugulit două felii de pepene, am ascultat muzică, iar când a revenit internetul, am trecut la citit mail-uri şi la răsfoitul online al presei de duminică.

Am avut o stare de spirit foarte bună doar până am încheiat conversaţia cu prietena din Italia, după care parcă am căzut brusc. Nu-mi place să stau singură şi mă bucur că Puiul meu se întoarce marţi, pentru că mâine voi găsi cu ce să-mi umplu timpul, mai ales că e zi de lucru şi plec de acasă încă de dimineaţă.

Până şi pisica simte că e prea multă linişte în casă. Doarme pe pervazul ferestrei din hol de când a plecat el, nici să pape nu i-a trebuit, i-a rămas aproape întreagă mâncarea de dimineaţă. Mi se pare că trece foarte greu timpul, nu prea-mi plac filmele care-s la tv, de citit nu prea am chef acum… Dar ce mă supără cel mai mult e că azi e ultima zi a unui festival în oraşul de baştină al Puiului şi îmi propusesem să merg şi eu anul ăsta. Din păcate, a fost organizat cu o săptămână mai devreme  faţă de cum se obişnuia (ultimul weekend din august), aşa că mi-a fost imposibil să plec după ce de abia am terminat concediul (trebuia să mă învoiesc, să anunţ lipsa…. mi-e lehamite de asta, nu-mi place să mă justific atunci câmd e vorba despre timpul meu liber şi plăcerile mele, deci am lăsat-o baltă). Oricum, ar fi trebuit să ajung mâine, la prima oră (asta însemnând 8-9), deci nu prea înţelegeam ceva din plecarea asta.

E atâta monotonie, că-ţi vine să dormi! Chiar, cred că asta voi face: mă culc! Cel mai bun lucru pe ziua de azi!

Deocamdată!

Update: N-am dormit. Am văzut un film, am mâncat pepene, am ascultat muzică… Numai lucruri bune! 🙂

Curiozitate (de blondă?)

Mă întreb dacă, în afară de salariaţii din sectorul public, mai există vreun angajat care să aibă liber în weekend, de vineri după-amiază (unii chiar de la prânz, invocând aşa-numita „zi scurtă”), până duminică, inclusiv. Pe mine mă disperă asta: sunt liberă sâmbăta, dar lucrez duminica. Asta, când nu se întâmplă să fie şi sâmbăta vreun eveniment despre care trebuie să scriu la gazetă! Cu alte cuvinte, nu pot vorbi de weekend-uri normale, în care să-mi programez o ieşire din oraş. Trebuie să anunţ că nu sunt în localitate pentru ca, în cazuri extreme, să vină altcineva aici, să consemneze în locul meu. Chestia asta mi se pare justificată, însă doar până la un punct- Da, sunt corespondent local, trebuie să anunţ când nu sunt în zonă la sfârşit de săptămână, pentru că oamenii se bazează pe mine în cazul în care se spânzură vreun nebun, e vreun accident, vreo furtună care pune copacii la pământ etc. Însă nu mi se pare normal să stau „în priză” sâmbetele şi duminicile, zile în care doar cu mici excepţii ies din casă, deoarece îmi păstrez, ca toată lumea din redacţie, texte din cursul săptămânii pentru ediţia de luni (în afară de evenimentele care apar pe buletinele de presă de la ISU şi Poliţie, dar comunicatele nu-mi parvin mie). E aiurea să ştiu că aş putea să ies la un picnic, vara sau să plec undeva, două zile, dar nu-mi permite serviciul. Culmea e că, la salariu, zilele astea, aşa-numite libere, dar pe care le lucrez normal, nu se văd, deci nu-s plătite! Nici când îmi iau concediu nu se iau în calcul. Şi atunci, de ce Paştele mă-si mă obligă să muncesc?

Ştii ce mă enervează? Că suntem o naţie de „ocupaţi”, suntem din ce în ce mai puţini salariaţi, fie la stat, fie la privat, că sarcinile celor care au fost concediaţi au fost preluate, de voie-de nevoie, de cei rămaşi, muncim de ne sar capacele, ne îmbolnăvim şi murim de oboseală şi stres, că ne storc şefii ca pe lămâi, până la ultima picătură de energie, dar ţara asta nu se ridică din groapă, banii nu apar, decât de la FMI, şi cu dobândă, salariile rămân aceleaşi sau chiar scad! Ne sacrificăm weekend-urile muncind, ne lăsăm familiile, uităm de bucuriile vieţii pentru ca, într-o zi, să ne trezim că am trăit pentru nişte satrapi, nu pentru noi şi că pe ei îi doare fix la bască dacă murim aşa, că întotdeauna se va găsi vreun disperat cu foamea-n gât care să ne înlocuiască.

Şi iar mă întreb: în toată lumea asta e la fel? Iar la noi doar salariaţii din sectorul public sunt liberi în weekend?

…ştiu, azi am fost blondă. Până data viitoare, promit să-mi revin! 😆

Scurte

*Dacă n-ai o ştire, inventeaz-o sau ia-te după toate rahaturile de zvonuri care-ţi ajung la urechi! Cam aşa au gândit, azi, cei din redacţie sau naiba ştie ce a fost în mintea lor de parcă erau loviţi de streche când mă sunau din cinci în cinci minute ca să confirm ceea ce nici ofiţerul de serviciu, nici comandantul poliţiei şi (aveam să aflu după ce m-am agitat să vorbesc cu primii doi) nici măcar purtătorul de cuvânt al IJP nu puteau confirma, pentru că evenimentul cu pricina nu avusese loc! Dar colegii mei, nu şi nu, poate nu ştii tu, aşa că du-te şi vezi la faţa locului, sună pe primar, sună pe dracu’, sună pe lacu’, tre să fie ceva. Na, şi m-am dus.  Nimic, frate! Linişte şi pace! Ştiu că e foame de texte, în perioada asta, când toată lumea se prăjeşte la soare, în concediu, dar nici chiar aşa, să bat coclaurile pentru nimic. Precizare: am mers pe jos 4 kilometri(dus-întors), că n-am maşină şi la noi nu-s taxiuri.  Dacă îndrăzneşte cineva să mai spună că nu fac teren, îl… f %¤! Am zis!

*Îmi făcusem două bloguri pe mug.ro, mai mult din curiozitate, că îşi făceau oamenii reclamă pe net,  cum că ar fi cea mai tare platformă free la ora actuală. Frecţie! Mă pomenesc, acum câteva zile, cu mail de la aşa numitul Robot Mug, prin care eram invitată să-mi reconfirm, printr-un cod dat de el, conturile prin sms, la un număr din reţeaua Digi Mobil, pentru că, vezi, Doamne, citez, „unii utilizatori au decis sa deschidă nenumarate bloguri pe mug.ro”. Aşa, şi care era problema? Pe blogspot am trei bloguri şi tot atâtea pe wordpress (că nu scriu în toate, e altă poveste) şi nu mi-a cerut nimeni nicio confirmare, nici un sms ori mail, nimic, pentru a le păstra! S-a găsit mug punct ro să fie mai cu moţ, ca prostul fudul! Vorba vine prost, că l-a dus mintea la chestia cu sms-urile plătite. N-ai bani să duci mai departe afacerea? Păi spune aşa, frate, nu mă aburi pe mine că te doare că mi-am deschis n-şpe bloguri la tine. Vrei să-ţi trimit sms? La anul şi la mulţi ani! Asta numeşti tu găzduire gratis? Un sms de la mine, alte 200 de la alţii care pun botul şi te îmbogăţeşti pe spatele lor! Nu, mulţumesc! Prefer wordpress.com… deocamdată. Că nu-mi cere bani şi nu mă deranjează! Aşa că… bine că m-ai şters. Uite, de asta nu mai pot dormi noaptea! Site de rahat, numele tău e mug.ro. Am zis! 😆


Vise ciudate

Azi-noapte, de fapt, cred că mai mult spre dimineaţă, m-au bântuit tot felul de vise ciudate. Dacă aş fi fost vreo superstiţioasă, probabil că aş fi fost îngrijorată sau aş fi căutat semnificaţiile lor prin cărţile pe care obişnuiam să le cumpăr la începutul anilor 90, când piaţa era plină de asemenea publicaţii. Pe baza informaţiilor găsite acolo, îmi notam şi în jurnal ceea ce credeam eu că înseamnă ceea ce visam noaptea şi nu de puţine ori aveam impresia că se dovedea a fi adevărat.

Între timp, m-am vindecat. Din momentul în care mi-am impus să cred că visele de noapte au şi o explicaţie ştiinţifică, logică, am realizat că ele au directă legătură cu ceea ce mi se întâmplase cu o zi, două… zece înainte, cu dorinţele mele, împlinite sau nu, chiar şi cu frustrările acumulate. Nu le-am mai dat semnificaţii aparte, nici atenţie.

Aşa că, şi acum voi spune că visele ciudate de azi-noapte au fost doar urmarea zilei agitate despre care povesteam ieri. Deci, bine că am terminat şi cu ea! Pot să încep, liniştită, o altă zi!