Bacalaureatul meu

Deja se ştie că Bac-ul de anul ăsta e un fiasco.

La mine în oraş, rezultatele indică o  promovabilitate în jur de 53%, cu mult mai mare faţă de procentul înregistrat în judeţ şi, mai ales, în ţară. Dar vorbim despre un liceu cu un număr relativ mic de absolvenţi, deci nu se ştie cum ar fi stat lucrurile dacă numărul lor ar fi fost mai mare. Totuşi, au picat aproape jumătate din elevi, fapt care nu s-a întâmplat niciodată în istoria liceului pe care şi eu l-am absolvit în urmă cu 21 de ani.

Pe vremuri era altfel.

Până în 1990, aşa-numitul Examen de Maturitate se desfăşura în alte condiţii, erau şi probe scrise, şi probe orale. Cine nu reuşea să treacă la scris, mai avea o şansă la oral şi ţin minte, de la generaţiile care au prins Bacalaureatul înaintea mea, în forma asta, că era o mare ruşine să nu obţii notă de trecere la scris.

Şi atunci se copia, dar nu cu fiţuicile la vedere sau cu manualul direct pe bancă. Aveai o oarecare jenă, atât faţă de profesorii supraveghetori, cât şi faţă de preşedintele de comisie care, întotdeauna, era un cadru universitar. Sigur, tentaţia exista, dar nu intrai la examen bazat pe copiat. Când subiectele păreau sau chiar erau foarte grele, unii dintre profesorii supraveghetori mai scăpau câte o informaţie din carte, mai făceau, cu schimbul, „de şase”, pentru ca unul dintre elevi să le poată arăta celorlaţi cum să rezolve o parte dintre subiecte. În rest, fiecare se baza pe ceea ce învăţase. Ştiai că, dacă iei 5, treci. La un moemnt dat, chiar sistemul impunea ca absolvenţii să fie promovaţi cu media asta. Nu spun că era bine, dar nu cred că era nici rău.

Eu am dat Bac-ul în primul an după Revoluţie, în 1990. Până în decembrie 1989, ştiam că va trebui să dau examen la anumite materii şi începusem să mă mai pregătesc şi pentru Drept. Căderea regimului comunist m-a prins exact la jumătatea clasei a XII-a, iar schimbarea disciplinelor de Bac a venit, undeva, prin februarie 90, dacă îmi amintesc bine. Am avut noroc de faptul că, la profilul meu, s-a reununţat la numai o singură materie, Economia Politică fiind înlocuită cu Geografia, dar şi aşa mi s-a părut greu, în condiţiile în care, ştiind că n-o să-mi trebuiască nici pentru Bac, nici pentru facultate, nu îi dădusem o prea mare importanţă şi, sincer, nici nu mă dădeam în vânt după ea. Totuşi, în patru luni, am reuşit să trec prin toată materia. În paralel, m-am pregătit la celelalte două discipline, Româna şi Matematica, şi să întocmesc proiectul pentru atestatul profesional. Pe acesta din urmă, l-am obţinut, cu notă maximă, înaintea Bac-ului propriu-zis, iar pe cele trei probe care au contat pentru Diploma de Bacalaureat le-am susţinut doar în scris, deoarece, în 1990 s-au scos probele orale. Deci, cine nu reuşea la scris, nu mai intra la oral, dădea examen în sesiunea de toamnă.

Pe mine Bac-ul m-a stresat la maxim. Nu am avut meditatori, în primul rând pentru că româna şi geografia nu meritau efortul ăsta, iar la matematică ştiam că pot scoate o notă de trecere, şi nu neapărat un 5 🙂 În al doilea, ai mei nu-şi permiteau, financiar, acest lucru, deşi câştigau binişor. Însă, ceea ce nu m-a lăsat să dorm nopţi la rând sau mi-a provocat coşmaruri, la propriu, a fost faptul că făceam parte din prima generaţie de absolvenţi după Revoluţie şi că nu mai exista şansa de a intra la oral. Mi-era teamă că emoţiile mă vor influenţa negativ şi că aş putea pica, deşi eram conştientă că învăţasem.

Cu o seară înainte de prima probă, când am mers, împreună cu prietenii mei, să aflăm cum am fost repartizaţi în săli, ne-am întâlnit cu profesorul nostru de română, care pe vremea aia era şi director. Mi-a plăcut modul în care ne-a încurajat: „Să nu vă fie frică. Suntem chit: şi voi vreţi să scăpaţi de noi, dar şi noi de voi. Aşa că…”. Dar nu ne-a dat de înţeles că vom putea copia, deşi, de ce să nu recunosc, s-a putut „mişca”, în sensul că, între două raiduri ale preşedintelui de comisie prin săli (care avea un stil de a păşi, încât nu-l auzeai, te speriai când îl vedeai în prag 😆 ), mai aruncam o privire în spate, la colegi sau ne mai întrebam ce rezultat ne-a dat la vreo problemă. Dar n-am copiat cu fiţuica în palmă sau sub fustă, de carte nici nu e cazul să amintesc. Preşedintelui i se păruse, la un moment dat, că unul dintre noi ar fi avut un manual ascuns în bancă şi deja îngheţasem, mă şi vedeam eliminată, împreună cu toţi colegii din clasa aia. Din fericire, am rămas doar cu sperietura. Sau, din nefericire, pentru că, ani buni, chiar şi în studenţie, când mă obişnuisem, deja, cu examenele, în perioada în care se dădea Bac-ul, aveam coşmaruri legate de el. Visam ori că picam, ori că întârziam la examen şi trebuia să-l dau la toamnă şi tot aşa. Într-o bună zi, m-am vindecat. Probabil că epuizasem tot arsenalul de vise urâte 😆

Ca să revin la Bacalaureatul meu, trebuie să spun că, în final, l-am luat cu 8,91 pe linie. Un lucru oarecum ciudat, pentru unii care, probabil, n-ar fi gândit aşa în cazul în care aş fi luat notă maximă 😆

Şi mai e ceva. Se spune că pe vremea lui Ceauşescu eram fie îndoctrinaţi politic, fie nu eram instruiţi, din punct de vedere profesional şi că, de pe băncile liceului, ieşeau multe loaze… Poate că asta s-a întâmplat în alte licee, nu într-al meu care, atenţie!, nu era cotat ca unul din capitala judeţului, dar tot scotea olimpici şi oameni care, mai târziu, au ajuns nume cunoscute în toate domeniile. Se făcea carte, exista respect pentru studiu şi, mai ales, pentru profesori, chiar dacă unii dintre ei nu meritau. Se chiulea şi atunci, dar nu în fiecare zi şi de la fiecare oră, nu ne refugiam prin baruri, fie pentru că nu existau, fie pentru că s-ar fi aflat imediat pe unde ne duceam şi ar fi apărut diriginţii în spatele nostru. Oricât de încorsetaţi de obligaţii am fi fost, aveam şi momentele noastre de libertate şi de distracţie, tentaţiile noastre. Nu aveam internet, nici telefoane mobile, nici home cinema sau alte minuni ale tehnicii, dar citeam foarte mult, nu pierdeam nicio proiecţie de filme la cinematograf, mergeam la spectacole, atunci când se organizau, la Casa de Cultură, ascultam teatru radiofonic în fiecare luni seară şi mergeam la „bairam” sâmbăta, după ce mai aveam şi ore de dimineaţă şi până la 14.00.

E drept că, după 21 de ani, nu mai ţin minte nimic despre integralele, limitele, matricile studiate la matematică sau despre catenele de la chimie, dar îmi amintesc, încă, foarte multe lucruri pe care le-am învăţat de la profesori şi care îmi folosesc şi acum.

Şi, foarte important, mă bucur că mă pot lăuda că fac parte dintr-o generaţie care, chiar dacă a crescut cu cheia legată de gât, a ieşit cu fruntea sus din primii 12 ani de şcoală. Ceea ce, cu regret, nu se prea poate spune despre cei care, în această vară, prin rezultatele dezastruoase de la Bac, nu numai că s-au făcut ei înşişi de râs, ci au scos la iveală un sistem de învăţământ care trebuie schimbat radical. Altfel, situaţia de acum se va repeta în fiecare vară şi, în câtiva ani, vom ajunge un popor de inculţi şi agramaţi, care „se vor asorta” şi cu sărăcia care ne pândeşte, deja, la colţ.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s