Precizare

Când am importat blogul de pe blogger, din greşeală, am şters postările de început. Cine doreşte să le revadă, le găseşte acolo. Ca să vă fie mai uşor, apăsaţi butonul „Despre mine”, de sus, iar de acolo mergeţi pe firul postărilor 🙂

PS: Voi mai lucra la aspect şi temă. Până atunci, scuzaţi imperfecţiunile (ştiu că e prea mult albastru, o să-l elimin încet-încet) 🙂

Update: Am reuşit să adaug o parte din postări. Încet-încet mă mut de tot aici.

Mădălina Manole a fost ucisă. De nebunii din jurul ei.

Deci, nu mai pot cu Mădălina Manole şi cu redeschiderea anchetei privind moartea ei. Ştiu, nu-i frumos şi nici corect să începi cu „deci”, dar aşa am avut eu chef să fac. Ce mai e normal în ziua de azi? Cum spuneam, mă exasperează mediatizarea asta excesivă a morţii MM, isteria creată în jurul sinuciderii ei. A murit şi punct! Da, înjuraţi-mă, voi, părinţi, fani, prieteni (de-ai ei, nu de-ai mei, că aceştia din urmă ştiu ce cred despre asta), pentru „insensibilitate” (e în DEX? n-am chef să caut acum), dar eu cred că fata asta chiar a vrut să moară. Este evident că, în familia cântăreţei, armonia nu a fost niciodată la loc de cinste, dovadă ce se întâmplă acum între soţul şi părinţii ei. Mai mult ca sigur că bătrânii nu l-au plăcut pe ginere, din motive reale sau închipuite, iar biata Mădălina, din dorinţa de a împăca şi capra, şi varza, n-a mai ştiut să facă nimic altceva decât să bea Furadan. Pentru că, dacă stai între oameni tâmpiţi şi nu eşti suficient de puternic să te ridici deasupra lor şi să-i domini, ajungi, la rându-ţi, la fel de tâmpit şi atunci nu mai judeci cu mintea ta, rişti să faci greşeli cât casa! Din păcate, pe Mădălina, un moment de rătăcire a costat-o viaţa.

Tot aud spunându-se: dar, vai, cum a putut, avea tot ce-şi poate dori un om, o casă, un soţ, un copil, bani, maşini? Aşa crede lumea, că nişte ziduri, un cont în bancă şi un bolid în garaj înseamnă totul. Înseamnă când nu le ai, când le admiri de pe margine şi spui „Vreau şi eu!”. Sau se mai crede că, dacă o femeie are, în sfârşit un soţ şi a mai devenit şi mama copilului pe care şi l-a dorit o viaţă întreagă, gata, şi-a văzut toţi sacii-n car şi nu mai vrea nimic!

Eu cred că Mădălina a avut o viaţă extrem de zbuciumată. Şi nu de când era cu Petru Mircea, ci dintotdeauna. Să porneşti de jos (se vede că provine dintr-un mediu de oameni simpli), să urci treaptă cu treaptă pentru a-ţi depăşi condiţia şi a-ţi face o carieră artistică, fără să recurgi la prea multe compromisuri, n-are cum să nu te marcheze mai târziu.

Da, a avut succes, a fost pe val, aplaudată, adulată. Ce om normal nu şi-ar dori să fie, cel puţin o dată, în centrul atenţiei, la modul bun, să fie recunoscut pe stradă, să i se dea o floare sau să i se ceară un autograf? Dar e conştient cineva că, în spatele scenei, poate că viaţa artistului care ne cucereşte cu prezenţa şi talentul lui, nu e la fel de perfectă şi strălucitoare? Că artistul e om ca şi noi, se bucură, plânge, spală vase, face piaţa… la fel ca şi noi? Că nu întotdeauna îi e bine, că mai are şi eşecuri, şi căderi?

Nu cred că Mădălina a avut o viaţă la fel de strălucitoare şi dincolo de scenă. A trebuit să moară pentru ca toate imperfecţiunile pe care le-a ascuns cât a trăit să iasă la iveală precum păduchele-n frunte. Cred că, la un moment dat, nu le-a mai suportat. Şi, la început, a avertizat. Două tentative de sinucidere. Proştii din jurul ei nu i-au înţeles strigătul de disperare. Au crezut-o nebună, au încercat s-o ducă la vraci sau la balamuc şi se mirau că fata nu vrea. Păi nu ea, ci ei erau tâmpiţii! Uitaţi-vă acum, la ei. Credeţi că atunci când trăia Mădălina erau altfel? E de mirare că încerca să-şi ţină soţul şi copilul departe de părinţi? Cu tot respectul faţă de durerea şi de bătrâneţile lor, dar şi eu mi-aş ţine familia departe de doi nebuni! Păi, dacă ştiau ce se întâmplă în casa fetei lor, de ce au aşteptat ca ea să moară, în loc s-o salveze? De ce, atunci când au ajuns la căpătâiul ei, după ce a înghiţit diluant sau prea multe pastile, în loc să găsească vorbele potrivite pentru a o convinge să nu mai repete gestul, s-au apucat s-o certe sau s-o judece?

Mă suprinde peste măsură faptul că, în loc să-şi plângă în tăcere comoara de copil (căci comoară a fost, e clar că le-a plăcut să li se recunoască statutul de părinţi ai artistei MM şi să trăiască din asta), să fi căutat o cale de comunicare cu ginerele (pentru că asta a fost ultima ei dorinţă, scrisă cu propria-i mână în biletul de adio: „Să-l iubească mult pe Puiu, rămâne sufletul meu. Pentru tot ce a făcut pentru mine, pentru sufletul lui”), oamenii ăştia apar toată ziua la TV şi în ziare, ameninţând şi blestemând, bătându-şi joc de memoria fiicei lor care, întotdeauna, a ieşit în faţă doar cu muzica ei, nu vorbindu-şi de rău apropiaţii sau colegii de breaslă.

Mă miră că bătrâneii ăştia, în pofida vârstei şi a bolilor de care suferă (am înţeles că Ion Manole e măcinat de diabet, o boală care, la un moment dat, atacă şi centrii nervoşi, asta, ca să mă exprim elegant), trăiesc într-o ură şi o sete permanentă de răzbunare. „Să se facă dreptate!”, tot spune Ion Manole. Da, toată lumea vrea asta, întotdeauna. Dar fiecare dintre noi are alte repere pentru „dreptatea” asta. Îmi dau seama câtă fericire e pe capul lor acum, când ancheta privind moartea fiicei lor s-a redeschis, pentru că doar asta îi mai ajută să-şi ducă zilele mai departe. Cred că şi magistraţii s-au săturat de tânguirile lor pe toate canalele TV care, în goana după rating, le dau apă la moară în prime time! Dar, în euforia asta care i-a cuprins de vreo două zile încoace, au luat măcar o clipă în calcul varianta ca şi următoarele concluzii ale procurorilor să indice tot o sinucidere? Crede cineva că Petru Mircea era aşa de tâmpit, încât să-şi omoare, cu ajutorul mamei, nevasta, obligând-o să bea, chiar de ziua ei, pesticid? Adică nu s-ar fi gândit că, pentru anchetatori, principalul suspect ar fi fost chiar el? Să zicem că da, e autorul moral al gestului Mădălinei, dar mai mult pentru că nici el, ca şi părinţii ei, nu i-au înţeles zbuciumul interior, dar asta e altceva.

Cum cred oamenii ăştia că nepotul îi va privi, vreodată, ca bunici buni după ce, într-o zi, un coleg de la grădiniţă/şcoală îi va spune ce s-a întâmplat când era, încă, în scutece, ori va căuta singur pe Google şi va găsi tot ce s-a scris despre moartea mamei lui şi despre scandalul care i-a urmat? Cum îi vor explica, atunci, ceea ce s-a întâmplat sau cred ei că s-a întâmplat, fără să nu lovească în demnitatea tatălui său? De ce se miră că Petru Mircea nu comentează faptele lor sau că, atunci când o face, devine, de-a dreptul isteric? La ce să te îndemne atitudinea asta războinică, tâmpeniile pe care Eugenia şi Ion Manole le tot debitează de aproape un an? Nu am nicio îndoială că ăsta le-a fost caracterul şi cât a trăit Mădălina, numai că nimeni nu a avut nici ocazia, nici motivul de a-l scoate în evidenţă. Ce-i interesează pe ei care e acum viaţa lui Petru Mircea, cu cine umblă sau trăieşte? Ar trebui să se călugărească, la nici 40 de ani? Sau ce importanţă are cine îi conduce, azi, maşina Mădălinei? E cumva a lor? De fapt, ce vor moşii ăştia, după ce, şi ei, au bătut un cui în sicriul fetei lor? Să-i ia tot fostului ginere? Bun, să zicem că, mâine, el le lasă tot, copil, casă, avere. Cred ei că omul ăsta nu supravieţuieşte? Cred ei că, punând mâna pe tot, o vor avea, din nou, pe Mădălina? Nu. Trupul ei este în groapa aia nefiresc săpată în mijlocul unei alei din cimitir, cu o cruce pângărită tot de părinţi, care nu au înţeles nici după ce şi-au pierdut fata că, dincolo de scenă, ea era OMUL Magdalena Mircea, şi nu ARTISTA Mădălina Manole, iar sufletul ei s-a ridicat la Cer, de unde, cu siguranţă, îi priveşte şi suferă la fel ca-n viaţa la care a renunţat atât de dureros şi brutal, pentru că, nici după asta, cei pe care i-a iubit nu s-au împăcat, măcar de dragul puiului de om care a rămas în urmă-i. Iar Petru Mircea…. Singura lui greşeală a fost că nu a ştiut s-o iubească atât de mult, încât Mădălina să nu se gândească niciodată la sinucidere, că nu a ştiut s-o ajute, după ce ea a avut acele tentative pe care eu le consider şi acum un ţipăt de disperare pe care nu l-a înţeles nimeni. Pentru că nimeni nu a crezut-o în stare să-şi ducă planul la bun sfârşit, deşi, dacă îi urmărim cariera, a fost o fată extrem de hotărâtă şi ambiţioasă. Nu, nu a fost nebună. Nebuni au fost cei din jurul ei, cei care, nici acum, nu acceptă realitatea. Femeia asta i-a pedepsit atât de crunt, cu o moarte atât de şocantă şi violentă, chiar de ziua ei, şi oamenii ăştia refuză să înţeleagă că ei, cu toţii, au împins-o spre acest final. Când nu s-a mai gândit nici la copil, când nu i-a mai păsat de nimic şi când doar liniştea ei a contat.

Da, măi nebunilor! Femeia aia obosise să vă suporte! Pe tine, soţ slab, pe voi, părinţi fără caracter, pe voi, producători tâmpiţi, care n-aţi mai promovat-o pentru că Mădălina nu avea decât talent şi voce de arătat, nu ţâţe şi păsărici fără chiloţi cu care să ţină prima pagină în tabloide! Acum, toţi vă bateţi cu pumnul în piept şi spuneţi că aţi iubit-o şi nu mai puteaţi de dragul ei! De ce nu i-aţi arătat asta cât mai era acolo, cu voi, încercând să vă mulţumească pe toţi? Acum, la ce-i mai foloseşte? Vă războiţi în declaraţii şi anchete judiciare, dar uitaţi că adevărul e doar unul singur: Mădălina nu mai este! Ea trăieşte doar prin ceea ce a lăsat: muzica ei. Voi sunteţi nişte nimeni în căutarea unei glorii pe care n-o veţi avea niciodată. Doar aţi ucis-o. Acum, trăiţi cu povara asta. Dar pe Mădălina mai lăsaţi-o în pace. Aţi chinuit-o destul!

Fotoreportaj

Mâine voi pleca în prima mea deplasare în interes de serviciu, în afara judeţului. Şi, tot pentru prima dată, voi realiza un fotoreportaj într-o zonă în care nu am mai fost niciodată până acum. Subiectul e frumos, legat de o podgorie faimoasă şi cred că îmi va plăcea să văd crame, să stau de vorbă cu viticultori, să văd cum transformă ei boaba de strugure în stropul de vin pe care, sigur, îl voi şi degusta.
Încă o dată, simt că Dumnezeu m-a iubit, oferindu-mi şansa de face munca asta şi, mai ales, să întâlnesc oameni care să creadă în mine.

Te dau în judecată!

Deja m-am obişnuit cu asta.
Dar, la început, gândul că unul căruia i s-a părut sau chiar e convins că l-a afectat, într-un fel sau altul, vreun articol scris de mine, aproape că nu mă lăsa să dorm nopţile. Nici acum nu pot spune că m-am vindecat complet de teama asta, pentru că nu am cum, întotdeauna vor exista tot felul de nemulţumiţi sau de sonaţi care se vor crede îndreptăţiţi să-şi apere imaginea şi/sau interesele în instanţă dar, între timp, am învăţat să-mi iau măsuri de precauţie.
Prima dintre ele se referă, bineînţeles, la sursa de informare. Rareori, şi doar din netenţie sau în lipsa timpului necesar pentru verificare, am scris „după ureche”. Sau atunci când am crezut că sursa este îndeajuns de credibilă (autoritate publică, directori etc) pentru a mai căuta şi altă opinie. În rest, respect aşa-numita regulă de aur a jurnaliştilor, care „spune” că ideal e să verifici informaţia din cel puţin trei surse (deci nu două) care nu au legătură între ele. Este cel mai sigur mod prin care îmi pot argumenta articolul.
A doua este reportofonul. Multă vreme (şi tot la început) nu l-am folosit. Mă bazam pe ceea ce-mi notam în agendă. Este foarte adevărat că, în perioada aceea, cam tot ce scriam în ea obişnuiam să şi memorez (asta pentru cazurile în care nu aveam răbdare să mai răsfoiesc agenda). O consecinţă benefică era că, tot timpul, eram foarte atentă la tot ce se întâmplă în jurul meu, acolo unde mergeam şi mi-am exersat la greu spiritul de observaţie. Partea proastă e că, tot în acea perioadă, am învăţat să reţin şi ce răzbătea şi din spatele uşilor închise, atunci când personajele aveau impresia că dincolo de ele nu e nimeni sau uitau că m-au lăsat să le aştept acolo :)) Dar nu asta m-a determinat ca, într-o zi, să folosesc aparatul de înregistrare, nici argumentul că acesta este un instrument indispensabil pentru un reporter ci faptul că, la un moment dat, informaţiile pe care eram nevoită să le reţin depăşeau puterea mea de a le nota sau memora.
Cam la fel am gândit şi când am început să folosesc aparatul foto digital. La începuturile mele de reporter nu prea mi se cereau poze, pentru că redacţia îşi permitea să plătească un fotograf care îşi făcea bine treaba în tot judeţul. Şi-apoi, nu orice articol trebuia, obligatoriu, însoţit de imagini. Nu în ultimul rând, salariul nu-mi permitea să investesc într-un asemenea aparat (pentru orice eventualitate, aveam mereu la mine un aparat clasic, cu film, pe care îl duceam la developat, pe cheltuiala redacţiei, după ce fotografiam cu el). S-a întâlmplat, însă, ca la un eveniment extrem de important, când ne-a vizitat fostul Patriarh, regretatul Teoctist, maşina în care veneau colegul meu de redacţie şi fotoreporterul să prindă o barieră la linia ferată, iar maşina înaltului prelat să le-o ia înainte, spre oraşul meu. M-au anunţat în ultimul moment de acest lucru, motiv pentru care nu am mai avut timp să apelez la altcineva pentru o poză cu aparat digital. Se înnoptase deja, iar aparatul meu cu film nu a făcut faţă momentului (nici nu mă aşteptam la altceva), când Teoctist a pus piciorul în urbea noastră. Pentru mine, a fost un moment de-a dreptul penibil: când toată presa locală a sărit pe Patriarh cu reportofoane, camere video şi foto de ultimă generaţie, eu îmi făceam treaba cu agenda într-o mână şi cu răpciuga aia de aparat la gât. Bineîneţeles că n-am făcut nicio brânză şi relatarea de la faţa locului a fost ratată, dar nimeni nu a avut tupeul să-mi reproşeze ceva, pentru că se ştia că nu eram „dotată” cu cele necesare.
Ulterior, am apelat la cunoştinţe şi, mai ales, la amicii din primărie, să mă mai ajute cu câte o poză în format digital ori să-mi împrumute aparatul la anumite evenimente. Până într-o zi, când soţul meu a spus că aşa nu se mai poate, că trebuie să fac un efort şi să-mi iau un aparat. De fapt, chiar el mi l-a cumpărat şi, de atunci, totul s-a schimbat, în sensul că am simţit că-mi pot face meseria cum trebuie 🙂
Şi uite aşa, în momentul de faţă, foarte greu mă mai poate acuza cineva că scriu după zvonuri sau după ce visez noaptea. E drept că, de curând, mai precis, chiar înainte de Paşti, am avut surpriza ca o persoană pe care o consideram de mare încredere, nu numai că m-a acuzat că m-am folosit de o discuţie privată pentru redactarea unui articol, dar m-a şi reclamat în redacţie pentru acest lucru, ameninţând că mă va da în judecată, chiar dacă aceasta ar însemna să-mi pierd serviciul. Realitatea fusese alta. Mă dusesem în instituţia în care persoana este director adjunct, la invitaţia ei, care intenţiona să-mi furnizeze nişte informaţii pentru un articol. În drum spre sediu, şefa mea directă m-a sunat şi m-a rugat să fac un sondaj de opinie pe o anumită temă, cu oameni din toate domeniile, apoi să fac un text. Am vrut să mă achit de ambele obligaţii aşa că, odată ajunsă în instituţie, am dorit să aflu şi pentru ce fusesem chemată, dar să fac şi sondajul. Întâmplarea (care s-a dovedit a fi nefericită, pentru mine) a fost că, atunci când am pus întrebarea care făcea obiectul sondajului, persoana era ieşită din biroul în care rămăsesem cu superiorul ei şi cu un coleg de-al lor. Când a revenit, discuţia deviase un pic, însă nu într-o asemenea măsură încât să nu ne dăm cu toţii seama că, dacă n-aş fi pus întrebarea cu pricina, nu am fi vorbit despre acea temă. Evident, persoana s-a implicat, la rându-i, în discuţie, iar ceea ce a afirmat am consemnat în articolul care a apărut a doua zi. Individa nici nu ar fi aflat de el, pentru că nu-l citise, dar a anunţat-o altcineva, un bărbat căruia i s-a părut, citind printre rânduri, că afirmaţiile ei îl privesc direct şi a obligat-o să iasă cu dezmintire în ziar, în cazul în care m-am folosit fără drept de spusele ei. Ca să nu se pună rău cu el, femeia l-a ascultat. M-a sunat şi m-a luat tare. Normal că, la început, nu am înţeles ce vrea, pe urmă i-am explicat că nu m-am folosit de nicio discuţie privată, deşi aşa pare, că ai ei colegi, care erau în birou, puteau confirma că, în timp ce ea era plecată, le adresasem o întrebare, la care nu numai că mi-au răspuns, dar au venit şi cu alte argumente care nu ieşeau din context, însă nici nu a vrut să mă asculte. Ca să se convingă că nu am fost rău-intenţionată, m-am oferit să-l sun pe individul scandalizat de articolul care, nici pe departe, nu avea legătură cu el, dar şi el s-a dovedit la fel de reticent şi neîncrezător, acceptându-mi nu greu, ci foarte greu, părerile de rău pentru neplăcerile provocate.
Credeam că incidentul fusese depăşit dar, a doua zi, după-amiază, m-a sunat şefa mea care m-a anunţat că individa a căutat-o expres pentru a mă face cu ou şi cu oţet şi pentru a mă ameninţa în toate felurile. Spre deosebire de mine, care trebuie să fiu peste măsură de provocată şi zgândărită, cum se spune, ca să pun la punct pe cineva, şefa mea nu a menajat-o pe marea „nedreptăţită”, din trei cuvinte punând-o la colţ şi lăsând-o fără replică, fapt care a enervat-o şi mai mult pe individa care a promis că nu va mai vorbi niciodată cu mine.
Bineînţeles, acest lucru nu s-a întâmplat… decât câteva zile. Iniţial, mi-a zis că renunţă să mă dea în judecată pentru că ne aflam în Săptămâna Mare, ea ţinea post şi, vezi, Doamne, nu vroia să-mi facă rău (mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă nu era post 😛 ). Apoi, s-a ferit să rămânem singure în birou (de parcă aş fi putut să-i pun cuţitul la beregată :)) ), iar la vreo două săptămâni după Paşti şi-a cerut scuze. Motivul? Celălalt „lezat” îi făcuse un mare rău-probabil, s-a răzbunat, aşa cum fac proştii ca el-şi femeia s-a văzut, la rându-i, răzbunată de textul meu :))
Ce am învăţat din povestea asta? Că, uneori, când subiectul de discuţie este interpretabil sau delicat, reportofonul trebuie să fie deschis…indiferent dacă e pe masă, ori în buzunar/poşetă sau când vorbesc la telefon! Căci, da, sunt situaţii în care, atunci când sun pe cineva în scop profesional, îmi setez mobilul pe speaker şi înregistrez toată convorbirea. Aşa am scăpat, tot înainte de Paşti, de o plângere penală din partea unuia care mă acuza că mă va da în judecată pentru că aş fi scris, la comanda cuiva, un articol care i-a stricat imaginea în comunitate. Când l-am întrebat cu ce-şi probează afirmaţiile, a dat-o din colţ în colţ, iar când i-am zis că am înregistrarea cu cel care îl acuza de oarece chestii, şi-a dat seama că şi el e înregistrat (dar eu nu am recunoscut 😀 ) şi a bătut în retragere. Iar de Înălţare am fumat pipa păcii :))
Astăzi, când eram pe punctul de a pleca de la un eveniment public, s-a apropiat de mine un tip care, fără bună ziua sau alte introduceri, m-a întrebat de unde am avut eu informaţia că el a furat nişte chestii de la un vecin şi de ce am scris despre el fără să-i cer permisiunea 🙂 I-am răspuns că, dacă e vorba despre vreo infracţiune, cu siguranţă că am aflat de speţă la Judecătorie, dar omul mi-a replicat că nu a ajuns în instanţă. Atunci i-am zis că nu ştiu la ce se referă şi l-am întrebat dacă e sigur că eu sunt autoarea articolului. Bineînţeles că era convins de asta, are şi ziarul şi, dacă vrea, pe baza lui mă poate da şi în judecată. Io-te, fleoşc, îmi venea să-i zic, dar m-am rezumat la a ridica din umeri şi de a-i recomanda să facă ce doreşte.
Drept să spun, nu prea eram eu sigură că nu scrisesem, pentru că s-a mai întâmplat, acum vreo patru ani, să mă sune una ca să mă întrebe cu ce drept am scris eu despre ea, care era inculpată într-un proces ori cine mi-a comandat (altă nebună!) să o denigrez. I-am zis că dosarul ei e pe rolul Judecătoriei, că şedinţa e publică, deci instanţa acceptă şi ziarişti în sală, iar aceştia îşi aleg cazurile despre care vor să scrie în funcţie de o mulţime de criterii pe care n-are rost să i le înşir. În plus, i-am mai spus că nu articolul meu i-a stricat imaginea în comunitate, ci fapta penală pe care a comis-o (şi pentru care a şi fost, ulterior, condamnată). Normal, am avut un pic de tupeu, dar nici ea nu a mai avut replică.
Revenind la nenea care ameninţa, azi, că mă dă în judecată, pot să mai spun că, în momentul în care am ajuns acasă, am dat o căutare în arhiva ziarului, ca să văd cine a avut dreptate. Evident, eu am fost aceea. Este drept, articolul există, dar fără ca în el să fie menţionat numele tipului. Dar textul nu e semnat de mine, ci de colega care răspunde de „Infracţional” şi care îl redactase după un comunicat de presă al Inspectoratului de Poliţie, unde apăreau toate incidentele în care interveniseră poliţiştii, la data indicată de „supăratul” despre care povestesc.
Deci, cam slabe sunt speranţele să fiu prinsă în offside. Coincidenţă sau nu, acum două zile, chiar o judecătoare, care nu ştia că am studii în Drept, mi-a spus că a remarcat obiectivitatea şi corectitudinea cu care îmi redactez textele, în special cele inspirate de procesele aflate pe rolul instanţei (unele chiar de ea soluţionate). Pe lângă faptul că m-a felicitat pentru asta, mi-a zis că uşa biroului ei îmi va fi întotdeauna deschisă, pentru orice informaţii de care voi avea nevoie.Na, să mă mai ameninţe cineva! 😆

Mă întreb…

…cum ar fi fost viaţa mea, dacă, în noaptea aceea, de 4/5 mai 1996, nu aş fi trăit aventura care s-a numit „Ora prietenilor”, dintr-o emisiune superbă, realizată de inegalabilul Titus Andrei, „Oriunde te vei afla, nu regreta această noapte”? Nici acum, la 15 ani distanţă de acel moment, nu-mi vine să cred că am fost în acel studio, că am prezentat, evident, cu nişte emoţii greu de descris, o oră de program pentru cei care, asemeni mie, din două în două săptămâni, făceau nopţi albe, ascultând muzică de cea mai bună calitate.
Pe vremea aceea, când posturile de radio private de abia scoteau capul în lume, Radiodifuziunea Română era, încă, pe locul I în preferinţele mele, pentru profesionalismul şi calitatea cu care erau realizate emisiunile. Ţin minte că, deşi eram studentă în Bucureşti şi, Radio Contact, de exemplu, emitea de ani buni, eu tot cu urechea pe România Tineret (transformat, între timp, în Radio 3 Net „Florian Pittiş”) şi Programul 1 (România Actualităţi) eram, spre amuzamentul colegilor.
Nu mai ştiu cum am descoperit „Oriunde te vei afla….”, ştiu, însă, că a fost dragoste la prima audiţie deoarece, din acel moment, ani la rând, nu am scăpat nicio emisiune… Numai cine a ascultat-o, măcar o singură dată, îmi poate înţelege pasiunea pe care am făcut-o, ani la rând, pentru ea.
Până în momentul în care, încurajată şi de un prieten care, pe vremea aceea, colabora la emisiune (între timp, nu am mai ţinut lăgătura, nu ştiu dacă a continuat sau nu în radio) şi m-a recomandat domnului Titus, am corespondat cu acesta (întocmai ca toţi ceilalţi fani), am intrat în direct, pentru a vorbi cu invitaţii (cel mai des am vorbit cu Adrian Enache 🙂 ) sau pentru a face dedicaţii. La un moment dat, mi-am dorit să ajung şi în studio, dar mi se părea un vis greu de atins, în pofida faptului că mulţi prieteni ai emisiunii reuşiseră acest lucru până atunci. Totuşi, am îndrăznit, am scris, am întrebat, am obţinut OK-ul din partea Maestrului… care nu mă cunoştea decât din scrisori (pe vremea aceea nu exista e-mail-ul) şi, cu sprijinul amicului de care aminteam mai înainte, care m-a ridicat în slăvi (studentă în anul IV, la Drept, domle! :)) ), iată-mă, în seara de 4 mai 1996, pe la orele 20.30, (deşi emisiunea începea după miezul nopţii, dar asta fusese înţelegerea cu domnul Titus), intrând, împreună cu amicul şi iubita lui, în clădirea Radiodifuziunii, de pe General Berthelot.
M-a fascinat şi impresionat absolut tot ce am văzut deşi, dacă judec cu mintea de acum, îmi dau seama că nu era nimic ieşit din comun. Cel mai mult mi-a plăcut, desigur, în studio, deşi, cum spuneam, emoţiile mi-au dat mult de furcă (m-a copleşit faptul că… mă auzeam în căşti :)) ) şi în regia de emisie, unde chiar se muncea (se pregătea muzica, se răspundea la telefoane…). În acele momente nu realizam prea mult ce mi se întâmplă dar, în zori, când am părăsit Radio-ul, mi-am dat seama că a fost şi va rămâne o experienţă unică.
Întâmplarea aceea m-a marcat foarte mult. După absolvirea facultăţii, ani la rând, visul meu a fost să lucrez într-un studio de radio. Admiteam că nu am o voce radiofonică, dar aş fi vrut să fiu redactor de ştiri, să merg pe teren, să fiu împreună cu oameni de radio. Ştiu că am stârnit hohotele de râs ale familiei şi cunoscuţilor, dar asta îmi doream…
După exact şase ani de la momentul „Ora prietenilor”, am văzut anunţul: „Angajăm corespondent local pentru oraşul…”. Era vorba de un ziar local. Aproape o lună am ezitat. Citeam, dar nu aveam curajul să sun, să mă programez la interviu. Găseam o mie de pretexte: nu-i de mine, or mai fi şi alţii, e pe pile etc. Dar timpul trecea şi postul rămânea neocupat. Printr-un concurs de împrejurări, într-o zi de vineri mi-am luat inima-n dinţi şi am sunat în redacţie. Luni, la 9.30 eram la ei. Nici atunci nu credeam că am vreo şansă. De aceea, nu aveam nici măcar un CV la mine. Redactorul-şef de atunci m-a întrebat cine sunt şi ce studii am, ca să-şi facă idee cu cine avea de-a face. Apoi a venit întrebarea: „Eşti pregătită să râmâi?”. Bineînţeles, am rămas.
Pe 3 iunie 2002 am mers, pentru prima dată, pe teren, ca reporter, iar două zile mai târziu, am semnat (cu iniţiale) primul meu text. După ce l-am scris şi l-am lăsat la corectat, mi s-a dat voie să plec acasă (făceam naveta). Mi s-a povestit că, la scurt timp, redactorul-şef mă căuta înnebunit, pentru că nu ştia cum mă cheamă (nu-mi cunoştea decât numele mic :)) ) , ca să-mi semneze articolul.
A fost „botezul” meu ca ziarist.
Sunt 9 ani de atunci. Şi tot nu-mi vine să cred.
De aceea, încă mă întreb: cum ar fi fost viaţa mea, dacă, în noaptea aceea, de 4/5 mai 1996, nu aş fi trăit aventura care s-a numit „Ora prietenilor”, dintr-o emisiune superbă, realizată de inegalabilul Titus Andrei?

Cu gândul la vacanţă….

Am avut o perioadă care mi-a cam zdruncinat zdravăn echilibrul interior. Am trecut de la o stare la alta, de la agonie la extaz şi invers. Nu e de mirare: muncă multă, responsabilităţi pe măsură, timpul insuficient pentru câte îmi propun şi aşa mai departe. Singura mea „distracţie” sau, dacă vreţi, singurul mod în care ţin legătura cu spaţiul virtual, a rămas, bineînţeles, Facebook-ul. Dar nici acolo nu am mai postat prea multe în ultima săptămână…
…pentru că vreau la aer! Vreau în vacanţă! S-au adunat atât de multe încât, acum vreo lună, am ajuns la concluzia că, anul ăsta, îmi voi lua o parte din concediu la începutul lui august. Vreau să plec. Nu mi-am stabilit o destinaţie anume, ştiu doar că vreau să ies puţin din spaţiul în care mă mişc acum, că o să-mi închid telefonul de serviciu, că o să las calculatorul şi internetul pentru a mă reîntoarce la lucrurile care mi-au plăcut şi la oamenii care-mi sunt dragi.
În ultimul timp, am conştientizat că am uitat să trăiesc pentru mine, că am făcut şi fac prea multe pentru ceilalţi, de cele mai multe ori fără ca aceştia să merite. Nu-mi pare rău pentru asta. Dar simt că am bateriile descărcate, că trebuie să umplu golul lăsat de cei pe care îi răsplătesc cu bine, când ei îmi fac rău, cu vorba sau fapta. M-a doborât, la propriu, stresul; de câteva săptămâni sunt obosită psihic şi, dacă altădată îmi reveneam gândind pozitiv, acest lucru nu mai ajută. Rezultatul? S-a întâmplat, şi nu o dată, să fiu doborâtă de stări de rău apărute din senin care m-au ţintuit în pat ore întregi. Acestea sunt o dovadă că trebuie să iau o pauză în toate, să-mi îndrept atenţia nu numai către cei care contează cu adevărat în viaţa mea, ci şi către mine.
Dar, peste toate astea, am avut parte şi de momente frumoase. Persoane în faţa cărora am crezut că trec neobservată, mi-au apreciat nu numai activitatea, ci şi felul de a munci şi de a mă comporta. Dacă ar fi numai vorba despre şefi, poate că v-aţi gândi că mă laud… Mă refer, însă, şi la oamenii despre activitatea cărora scriu fără a le menţiona, întotdeauna numele, dar care se recunosc în textele mele.
Pentru mine, acesta este un semn că trebuie să merg mai departe pe drumul pe care l-am început acum 9 ani. Dar, pentru asta, e nevoie şi de pauza despre care scriam la început. De aceea, pe 1 august, voi pune agenda, pixul, reportofonul şi aparatul foto în cui.
Va fi prima mea vacanţă de vară, după 5 ani….