Au nevoie de un stăpân!

Andreea are nevoie de ajutorul vostru!
Mesajul ei este adresat iubitorilor de animale care vor şi pot să adopte, cât mai repede cu putinţă, un câine şi o pisică rămaşi, recent, fără stăpânul care a murit.

„Avem o mare problemă: sunt câteva animăluţe ale căror stăpâni au murit de curând şi ele suferă de frig şi foame; sunt animăluţe foarte inteligente şi deosebit de ataşate de oameni. Aşadar, vă rog, pe cei cu suflet, cei care iubiţi şi puteţi avea grijă de animăluţe, să le primiţi în familiile voastre, adopaţi-le, sunt într-o situaţie deosebit de grea!
Ajutaţi-mă să le dau spre adopţie, vă rog, postaţi şi voi pe paginile personale, sunt nişte suflete, merită să le ajutăm, vă rog!!!“
Mai multe amănunte pe dariasme.blogspot.com


Anunțuri

Aniversatul zilei: Florin Piersic

Vă vine să credeţi? Astăzi, actorul Florin Piersic împlineşte 75 de ani! Celebru în special pentru rolul Mărgelatu, din seria „Drumul oaselor“, Florin Piersic are în spate o bogată carieră în teatru şi film. Printre cele mai cunoscute producţii cinematografice în care a fost distribuit, de la absolvirea Institutului de Teatru (1957) până în prezent, sunt „Ciulinii Bărăganului“ (1957), „De-aş fi… Harap-Alb“ (1974), „Răscoala“ (1965), „Şapte băieţi şi-o ştrengăriţă“ (1966), „Columna“ (1968), „Haiducii lui Şaptecai“ (1971), „Eu, tu şi Ovidiu“ (1977). Pe scenă, Florin Piersic a putut fi văzut în „Act Veneţian“, „Zbor deasupra unui cuib de cuci“, „Gaiţele“ sau „Străini în noapte“.
În afară de rolurile în care s-a remarcat şi pentru care a fost aplaudat, Florin Piersic se poate mândri şi cu cei doi fii ai săi: Daniel (rodul relaţiei cu actriţa Anna Szeles, stabilită de mai mulţi ani în Ungaria) şi mult mai cunoscutul Florin-jr. (născut în timpul căsătoriei cu actriţa Tatiana Iekel), care a îmbrăţişat cariera tatălui.

Alţi artişti români care îşi sărbătoresc, azi, ziua de naştere, sunt Narcisa Suciu (1975), Carmen Rădulescu (1964) şi Berti Barbera (1972).
Tot într-o zi de 27 ianuarie s-au mai născut arhitectul Sergiu Hanganu, membru de o­noare al Academiei Române, Alexandru Mironov, realizator de emisiuni de televiziune sau politicianul Norica Nicolai.

Duşmani până la moarte şi dincolo de ea…?

 Toată lumea cunoaşte ceea ce i s-a întâmplat lui Şerban Huidu şi cum au reacţionat colegii, prietenii, admiratorii când au aflat că realizatorul TV este în comă într-un spital din Austria. Cu toţii s-au solidarizat cu familia acestuia şi s-au rugat ca Huidu să depăşească acest episod nefast al vieţii sale. Şi eu am fost şocată atunci când am aflat de accidentul „cârcotaşului“ şi chiar am postat un mesaj de încurajare pe Facebook-ul „Cronicii“, în seara cu pricina. Mi s-a părut absolut normal să mă rog pentru sănătatea şi viaţa unui om care, în pofida greşelilor sau defectelor sale, reuşeşte să ne smulgă, dacă nu un hohot de râs, măcar un zâmbet, în fiecare miercuri seară şi în fiecare dimineaţă, la matinalul Kiss.
Am urmărit în media cam tot ce s-a scris/spus despre evoluţia stării lui Şerban, inclusiv declaraţiile colegilor de breaslă. Se spune că, la boală şi, în general, la suferinţă, un om adevărat trece peste toate relele şi încearcă să-l ajute pe cel aflat într-un moment dificil. Dacă nu cu fapta, măcar cu vorba bună. Tocmai de aceea, m-am aşteptat şi chiar am crezut că Mircea Badea, „duşmanul“ recunoscut al „cârcotaşului“, să lase încrâncenarea la o parte şi să-i transmită, la rându-i, un mesaj de încurajare. Chiar dacă ar fi fost doar de complezenţă, ar fi dat foarte bine la imaginea la care ţine atât de mult antenistul. Ştiu, Badea a fost în vacanţă, dar mă îndoiesc de faptul că, în condiţiile în care ştirea cu accidentul de la Innsbruck a deschis buletinele de ştiri şi a ţinut prima pagină în ultimele zile din 2010, nu a aflat (şi) pe alte căi de incident. Aseară am rămas special în faţa televizorului pentru a urmări prima ediţie a emisiunii pe care o realizează la Antena 3. Am sperat până în ultimul moment ca Mircea Badea să amintească, măcar în treacăt, despre Şerban Huidu, mai ales, că toată presa a anunţat că acesta şi-a revenit şi urma să fie transferat de la Terapie Intensivă într-un salon obişnuit. Dar nu, Badea nu a spus nimic, dovedind că e mult mai orgolios decât mi-am putut imagina.
O altă reacţie care nu numai că m-a dezamăgit, ci m-a şi suprins prin modul de exprimare, a fost cea a Oanei Zăvoranu, criticată şi des băşcălită de tandemul Huidu-Găinuşă în emisiunea lor. Deşi nu-s adepta stilului de mahala al „doamnei Pepe“, îmi place firea ei războinică şi justiţiară şi, mai ales, atitudinea ei faţă de necuvântătoare (e drept, pe alocuri exagerată, dacă ne gândim la motanul ei, Marty). Totuşi, nu-i găsesc nicio scuză când vine vorba despre accindentul lui Huidu şi de ce consideră ea că, la mijloc, e justiţia divină.
Mi-a plăcut, însă, reacţia lui Mihai Bendeac, el însuşi aflat „la cuţite“ cu Huidu. Pe lângă aceasta, fostul „Monden“ ne-a arătat şi o faţă mai puţin cunoscută a „cârcotaşului“: un om care, atunci când nu râde de defectele celorlalţi, ştie să îngroape şi securea războiului. „Pur si simplu. Din nimic, din neant“, cum spune Bendeac.

Prima zi de lucru din 2011

Recunosc, a început pe la 10 şi ceva, pentru că am luat startul mai greu. De fapt, nu e o noutate, pentru că, de regulă, lunea este ziua care nu-mi place deloc.
Mai aveam două zile de concediu (pentru că nu s-a lucrat pe 24 şi 31 decembrie), dar cine mai ţine cont de asta la început de 2011? În plus, nu cred că aş mai fi putut sta acasă. Numai gândul că un singur telefon mi-ar fi făcut ţăndări liniştea m-ar fi ţinut încordată ca un arc toată ziua. Aşa că, am ieşit… dar ca să am de unde să mă întorc. O bârfă mică ici, un şef de instituţie lipsă, colea, un popas la farmacie, la amica mea, o raită prin magazine după suc şi cartelă pentru mobil şi, uite-aşa a trecut jumătate din zi. Reîntoarsă acasă, am luat prânzul, am scris primele texte din 2011 (mi-am cam pierdut „reflexele“, dar îmi voi reveni în zilele următoare) şi am bântuit netul, semn că ziua n-a fost atât de încărcată.
Prima concluzie după prima zi de lucru din 2011? Cei mai mulţi încă nu şi-au revenit după petrecerile de Revelion. Dovadă cele 26 de cazuri (numărate până în jurul orelor 12) ajunse la Camera de gardă, din cauza consumului execesiv de sarmale, cârnaţi şi băutură („Unii au mâncat prea mult rachiu“, mi-a zis şeful spitalului 😆  ).
A doua: magazinele duc lipsă de clienţi. Clar, oamenii au cheltuit prea mult de sărbători. Dar nici galantarele nu-s de lăudat. Bate vântul prin ele. Semn că nici patronii nu mai au bani la început de an. Deh, dările astea!
A treia: cu toate urările şi pupăturile de început de an, lumea nu crede în schimbări benefice în 2011. „Să fim sănătoşi şi să n-avem datorii!“ au fost cuvintele pe care le-am auzit cel mai des. Doamne, ce-am ajuns! Nu mă mai miră de ce, revenită în ţară după 7 ani neîntrerupţi de muncă în Italia, mama vrea să plece iar acolo. E şocată de preţuri, de lipsa de educaţie, de faptul că, în perioada în care a lipsit, în oraş (ca şi în ţară) nu s-a schimbat nimic. Dacă nu ne-ar avea pe noi aici, nu s-ar mai întoarce niciodată în România. Nu ne-a spus-o, dar probabil că a gândit-o.
Şi guvernanţii ne spun că anul ăsta vom ieşi din criză. Poate, din cea de nervi, deşi nu cred…

Happy New Year!

Ei, bine, da, iată-ne în 2011!

Mă întrebam, azi, în zori, de ce ne bucurăm atât de mult când intrăm într-un an nou, că doar îmbătrânim, nu ştim ce ne aşteaptă, dacă vom face sau nu faţa tuturor încercărilor, dacă ne va fi bine sau rău? Probabil, prin natura noastră, suntem optimişti şi avem convingerea că anul în care păşim reprezintă un nou început, momentul în care luăm totul de la zero, în încercarea de a împlini toate visele.

N-am făcut şi nu voi face bilanţul anului care tocmai s-a încheiat. Aveam, cândva, obiceiul ăsta, dar acum prefer să privesc înainte. Ştiu, este din ce în ce mai greu să-ţi propui ceva în aceste vremuri care seamănă tot mai mult cu nişte nisipuri mişcătoare, dar prefer să mă gândesc la viitor decât să-mi analizez trecutul. Sunt convinsă că 2011 nu va fi un an uşor pentru nimeni, dată fiind austeritatea pe care ne-o impun guvernanţii, dar e o vorbă care spune că norocul ţi-l mai faci şi singur. Aşa că, de ce să fiu îngrijorată din prima zi? De ce să nu mă bucur, încă, de piftia, sărmăluţele, caltaboşii şi celelalte bunătăţi de sezon, preparate, de astă dată, după 7 ani, de mamona? De ce să nu profit de ultimele zile din concediul de trei săptămâni care nici nu ştiu când au trecut?
În plus, de ce să nu mă laud că, anul ăsta, atât de Crăciun, cât şi de Revelion, edilii au „bătut“ artificiile chiar din faţa porţii mele, şi nu a mai fost cazul să-mi rup gâtul uitându-mă după ele, doar-doar le-oi prinde în poză?
Ce-o mai fi de luni, om vedea. Până atunci, nu vreau să aud de Băsescu, Udrea şi ai lui… Mă voi sătura de toţi 12 luni de acum înainte… dacă nu vom avea curajul şi puterea de a-i trimite acolo unde le este locul (şi nu mă refer la vorbe de duh! 😆  ).
Deci, tuturor, vă urez un 2011 minunat şi, pentru cei care încă mai petreceţi, distracţie plăcută în continuare. „C-aşa beau oamenii buni/De sâmbătă până luni!“ 😆