„Nu, mama, nu vreau…!“

Azi, în sala de judecată…Un divorţ. Unul ca oricare altul. Cei doi nu s-au mai înţeles. El şi-a găsit altă femeie şi s-a mutat, împreună cu ea, într-o garsonieră închiriată. Ea a rămas cu cei doi copii în fostul domiciliu conjugal.
S-au reîntâlnit, cu toţii, în faţa instanţei. Bărbatul, împreună cu concubina, femeia, de mână cu cei doi copii. „Aş vrea să împărţim tot, să se termine odată…“, îşi începe ea, cu glasul gâtuit de emoţie, declaraţia. „Şi copiii… cel mare să rămână la mine, cel mic să se ducă cu el…“
Instantaneu, mezinul a izbucnit în plâns: „Nuuu, mama, nu vreau! Nu vreaaau!!!“, a ţipat copilul, agaţându-se de braţul mamei, implorând-o să nu-l lase.

Câteva zeci de secunde, nimeni n-a mişcat. Sala a încremenit. Completul, la fel. 

„Sunteţi mamă?“, rupe tăcerea, la un moment dat, judecătoarea. „Pentru că nu aşa se procedează!“, continuă ea, arătând spre ţâncul care suspina.
„Ştiu, dar ce să fac? Nu mai pot, m-am săturat să tot cerşesc bani pentru copii de la el (şi arată spre fostul partener de viaţă) şi să-mi dea cât are chef… Să se chinuie şi el, că şi eu mă scol la 4 dimineaţa, merg la muncă, vin acasă şi le fac pe toate… În fiecare zi o iau de la capăt… când el… Nu-i drept! Până când?“ 

L-am privit pe bărbatul care părea imun la disperarea celei pe care, cândva, o iubise şi indiferent la durerea copilului care nu se vroia dus de lângă mamă. „Păi, decideţi cum vreţi…“, i-a zis el judecătoarei. „Aveţi martori care să confirme că nu mai e cale de împăcare?“ îl întreabă magistratul. „Da, pe ea“, răspunde bărbatul, indicând-o pe concubină. „Păi, din cauza ei ne-am despărţit, ea ne-a stricat casa!“, a sărit soţia.
Însă, „rivala“ a fost audiată. „Apreciez că părţile nu mai pot fi împreună“, a zis ea, fără să clipească.
S-a îndreptat spre uşă ignorând prechile de ochi din sala care deja o pusese la zid. N-a privit nici spre copiii care-şi flancaseră, protector, mama. Şi-a aşteptat, impasibilă, posibilulviitor soţ, de mână cu care a ieşit, câteva minute mai târziu, din sală.Nu mă întreb ce a decis, în urmă, judecătoarea. Nu vreau să ştiu cum şi-au petrecut prima zi de „libertate“, foştii soţi.
Aş vrea să ştiu că mezinul nu va mai plânge. Şi că a rămas cu fratele lui.

4 gânduri despre “„Nu, mama, nu vreau…!“

  1. emotionant. nici nu stiu ce sa zic… cine-i mai vinovat… ca balantza veritabila, le pun vina in carca la toti trei. nu detaliez. sotul pare cam dobitoc… amanta – fara scrupule. biata mama. bietii copii.

  2. adevărul este că aici este un cerc nenorocit de vicios: copiii să rămână la mamă, dar mama nu e ajutată sub nicio formă. tatăl – care va avea mereu pretenţii că e tatăl copiilor şi va apărea de sub cortină când ei vor fi cine ştie ce actori mari sau cântăreţi ori savanţi! – nu are habar cum e când e copilul bolnav şi dacă a dat-o în bară.
    e drept că noi ne gândim să fie copiii împreună, dar logica, realismul crud spune că te descurci mai bine cu unul şi că celălalt trebuie să supravieţuiască într-un fel – dacă nu la infantilul tată, măcar la o bunică, ceva…
    (vorbesc teoretic, desigur, pentru că dacă ar fi să fiu în situaţie nu mi-aş da niciunul dintre copii unei femei care nu ştie decât să cucerească organe de bărbaţi aflate mai jos de gât şi nu inimioare de copii!)

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s