Luni (după duminică!)

Nici acum nu-mi vine să cred că am avut o duminică în care m-am relaxat, fără a fi în concediu sau să fi avut vreo zi liberă! Am bântuit netul (dar n-am citit bloguri biggrin ), m-am uitat (culmea, la ceea ce evit cât pot în timpul săptămânii!) la ştiri (iarăşi, ceva neobişnuit: pe Realitatea, deşi preferata e Antena 3 – sunt acolo şi nişte băieţi frumoşi, biggrin) şi bineînţeles, la „Tom and Jerry“ (pe care i-am neglijat total în ultimele luni biggrin ). Mai mult decât atât, după-amiază am revăzut „This Is It“, că tot a fost weekend-ul Michael Jackson şi, până seara târziu, m-am uitat, pe Youtube, la evoluţiile live ale megastarului prematur dispărut dintre noi, anul trecut.
Credeţi că m-am oprit aici? Până la miezul nopţii am mai văzut un film, care s-a vrut poliţist sau de acţiune sau cum o fi vrut el, ghiciţi unde? pe DDTV, după care am revenit la netul pe care nu l-am mai părăsit până la 3.38 a.m. Şi nici atunci nu m-aş fi dus la culcare dacă nu m-aş fi gândit că azi încep o nouă săptămână de luceu.
Pentru că e luni. După (o astfel de) duminică… biggrin
Anunțuri

Gânduri

Zilele astea am constatat că îmi este foarte bine şi fără blog. Să fi eliminat „microbul“? Nu cred. Nu ştiu. Cert e că am citit mult mai puţine bloguri şi pe aici am mai dat doar aşa, din obişnuinţă.
Se mai întâmplă câte ceva în viaţa mea, plăcut sau dimpotrivă, dar nu mai simt atât de mult nevoia să scriu despre asta. E foarte interesant „să bloguieşti“, dar e şi mai frumos în viaţa reală, chiar dacă nu e totul roz.
În ultima vreme, am redescoperit plăcerea de a fi împreună cu vechii amici. Apropiata întâlnire prilejuită de împlinirea a două decenii de la absolvirea liceului mi-a adus în preajmă colegi dragi, alăruri de care m-am simţit la fel de bine ca în anii aceia când credeam că totul e posibil. Timpul nu ne-a schimbat şi mă bucur să constat că am rămas la fel de proaspeţi ca atunci, deşi avem ghiocei în păr şi câte un rid ne brăzdează faţa…
Nu mă plâng de vara toridă, care a debutat ceva mai în forţă decât în ceilalţi ani. Nu-mi plac micile şicane şi probleme de la serviciu (constat, din ce în ce mai des, că prostia şi mediocritatea fac legea într-o redacţie sufocată de interese politice care se bat cap în cap cu profesionalismul), dar îmi spun că, atât timp cât mai pot să scriu fără ca textul să-mi fie cenzurat, înseamnă că locul meu e, încă, acolo…
Nu-mi doresc, încă, o vacanţă, pentru că vacanţa mea de vis înseamnă o desprindere totală de realitatea pe care o trăiesc, un refugiu într-un loc în care nimic să nu-mi amintească de agitaţia şi stresul cotidian or, acest lucru, cel puţin acum, nu e posibil.
Vreau doar să rămân la fel de optimistă şi încrezătoare într-un viitor care, vorba reclamei, ar trebui „să sune bine“, indiferent ce au hotărât guvernanţii pentru noi!

Caniculă

Cum s-ar zice, veni şi vara asta! Cu coduri de toate culorile, de la galben la roşu.
Şi toată media se dă de ceasul morţii abordând subiectul numit „Caniculă“. Părerea mea este că această temă nu mai e demult o ştire, mai ales de primă pagină sau care să deschidă buletinele informative . Ar fi ceva ieşit din comun dacă temperaturile astea, deosebit de mari, s-ar înregistra în februarie ori noiembrie sau cel puţin o dată pe vară. Dar, noi deja ne-am obişnuit ca, în această perioadă, mercurul din termometre să înţepenească, zile întregi, undeva pe la 35-38, chiar 40 de grade Celsius, iar după astfel de perioade să vină furtuni, grindină, tornade, inundaţii etc. Ce mai este ieşit din comun? Nici măcar faptul că da, s-a schimbat clima (şi) în România, că nu mai putem vorbi despre acea climă temperat-continentală, cu patru anotimpuri, cum am învăţat eu, acum mai bine de 20 de ani, la şcoală!
De asta mă şi enervează că, an de an, în aceste zile, în care pământul se topeşte, toată presa se întrece a ne spune cum să ne ferim de caniculă, câţi litri de apă să bem, între ce ore să nu ieşim din case (de parcă ar fi posibil aşa ceva) etc. Ştiu că vara e criză de ştiri, dar să se repete la infinit aceleaşi chestii, de parcă am fi un neam de idioţi, mă scoate din sărite!
Da, e cald, însă cum ar trebui să fie vara? Până acum, toată lumea se văita de frig, că nu mai vine, odată, căldura. Na, că a venit! Să ne bucurăm, cât putem de ea, pentru că, trist, dar adevărat, vara ţine doar trei luni. Şi, din septembrie, o luăm de la capăt: ploi, ceaţă, frig.

Protecţie sau ipocrizie?

Şedinţele de judecată în care cel puţin una dintre părţi este un minor sunt nepublice. Aşa spune legea. Nu e ceva nou. Se pare că măsura are ca scop protejarea minorului în cauză, să nu fie traumatizat de reacţia publicului din sală, după ce, însăşi experienţa de a fi implicat într-un proces penal (că la el mă refer) s-ar putea să nu fie una plăcută.
De vreo 7 ani, datorită meseriei, am tot intrat în aşa-numita „sală a paşilor pierduţi“ şi, chiar dacă legea interzicea, teoretic, prezenţa mea la procesele cu minori, preşedintele completului de judecată mi-a permis să asist la audieri.
N-am înţeles niciodată de ce legiuitorul a decis ca acest gen de şedinţe să fie nepublice, pentru că rareori mi-a fost dat să văd adolescenţi aşa-zis traumatizaţi de faptul că sunt judecaţi pentru că au furat de la colegi sau vecini ori că au snopit în bătaie pe alţii. Foarte puţini au recunoscut în totalitate faptele de care au fost acuzaţi, dând vina, bineînţeles, pe anturajul „nesănătos“. Întotdeauna mi s-a părut că părinţii sau tutorii celor în cauză sunt cei mai afectaţi, neavând curajul să ridice privirile din pământ de ruşine.
De cine sau de ce să-i protejăm prin şedinţe nepublice pe cei care, de mici, îşi încep activitatea infracţională? De ce să nu le fie şi lor ruşine de lumea care îi vede acolo, la bară, exact la fel cum le este ruşine părinţilor de faptul că n-au ştiu să-i educe? De ce trebuie să le ascundem identitatea în spatele unor iniţiale, de ce n-avem voie să-i fotografiem?
Găsesc justificat acest gen de protecţie în cazurile de copii abuzaţi. Dar la cei care au vandalizat locuinţe, au furat din magazine, au spart maşini, nu! Când săvârşesc aceste fapte, sunt extrem de curajoşi. În faţa instanţei, sfătuiţi de avocaţi, adoptă atitudinea îngeraşilor neprihăniţi şi, la ultimul cuvânt, cu o sclipire drăcească în priviri promit „să nu mai facă“. Evident, nu se ţin de cuvânt. Şi îi revezi în aceeaşi sală a paşilor pierduţi, cu aceiaşi părinţi ruşinaţi de faptele odraslelor, cu aceiaşi avocaţi care invocă acelaşi anturaj nesănătos…

Boală incurabilă (?)

Azi-noapte vă spuneam că m-am pricopsit cu o faţă arsă de toată frumuseţea pe care, bineînţeles, voi fi nevoită s-o scot în lume căci, na, asta-i meseria, trebuie să văd pe unul, pe altul…
Însă, nu v-am spus că, înainte de a mă culca precum babele, odată cu găinile, aproape că am înjurat meseria asta a mea, pentru care-s nevoită să ajung şi în locurile pe care nu le agreez, să stau de vorbă cu oameni care nu-mi plac nici de la prima, nici de la a doua, nici de la a zecea vedere… Mai mult, mi-am propus ca azi să ies la prânz, căci aveam ce scrie. Ţi-ai găsit! Peste o oră, adică la 10, am deja programată o întâlnire… Persoana m-a sunat şi aseară dar, în oboseala mea, nu i-am răspuns la telefon. Perseverentă (ca să vedeţi că oamenii mă iubesc şi cu defectele mele 😆 ), mi-a trimis, apoi, un mail, pe care l-am descoperit pe la 3 dimineaţa. Mi-a spus de ce mă căutase, dar nu mi-a dat amănunte. Dar le-am aflart singură, de pe net, că Google-ul nu a fost inventat degeaba, astfel încât, la întâlnirea de la 10 o să mă prezint cu lecţia învăţată, ca să ma simt şi eu bine 😆
Nu mă lecuiesc, nu?
Sau meseria asta a mea e o boală incurabilă? 😆
PS: Tocmai mi-am programat o întâlnire (şi) la 11 😀

M-am bronzat…

…ca tractoriştii, adică 😆
Ar trebui să iau partea bună a lucrurilor: bine că am stat la soare, în weekend, că tot îmi doream eu o ieşire în aer liber! Chestia e că am muncit: am fost la ţară, la o competiţie sportivă rezervată elevilor şi, pentru că nu m-am îndurat să plec după jumătate de oră, cât îmi propusesem să întârzii pe-acolo, am stat exact acolo unde bătea soarele mai tare (din altă parte aveam vizibilitate redusă). Simţeam că îmi arde puţin pielea, dar „efectele“ s-au văzut acasă: m-am ars pe gât şi braţe(pe picioare n-aveam cum pentru că am purtat pantaloni), adică exact în zonele în care tricoul lăsa pielea la vedere! Bineînţeles, am şi o faţă şi un nas roşu, de beţiv cu experienţă 😆 Astea n-ar fi nimic, dacă orele petrecute în soare nu m-ar fi obosit într-atât, încât pe la 8 seara am căzut lată. Am văzut eu un apel pe mobil, dar putea să fie şi mama, la ora aia nu mai eram în stare să mă înţeleg cu nimeni.
Şi am dormit tun vreo 6 ore după care, pauză. Na, şi eu acum, am şi pretenţii 🙂 Aşa că, iată-mă bântuind Internetul şi blogosfera, trăgând, din când în când, cu ochiul în oglindă, la faţa cea roşie şi gândindu-mă la cât o să râdă lumea, dimineaţă, când o să mă (re)vadă! Oricum, i-am obişnuit demult să-i fac pe toţi să râdă, dar acum, am şi eu, aşa, o presimţire, că voi fi vedeta zilei.
Asta să-mi fie paguba căci, vorba aceea, sănătate să fie, că belelele curg… 😆

Love

Dana Nălbaru revine în muzică.
Îmi place fata asta. Mi-e simpatică de pe vremea când era în HI-Q (de unde mă bucur sincer că a plecat). Între timp, s-a căsătorit, a născut o fetiţă (Sofia), şi-a schimbat stilul (uneori, chiar şi look-ul) şi a scos şi câteva cântece frumoase (vă mai amintiţi de „Am nimic fără tine“, „Te iubesc“ sau „Tu“?). Acum, are un nou single (dintr-un nou album): „Love”.
Audiţie plăcută!