Better than the rest?

Întreb şi eu, ca omu’: chiar a fost mai bună melodia interpretată de Lena decât cea a Paulei şi a lui Ovi? Unii spun că da, însă nu m-au convins. Când am aflat, dimineaţă, că Germania a obţinut trofeul Eurovision 2010 m-am crucit, la fel cum am făcut-o când l-am auzit şi pe Cotabiţă, înainte de finală, care îşi vedea compatrioţii „undeva, între locurile 10 şi 15“, pentru că tot pe nemţoaică o dădea câştigătoare. Sincer, când a început să cânte Lena, a fost nevoie ca soţul meu să-mi atragă atenţia, altfel, pe cântecul ei, m-aş fi delectat cu vreo 3-4 integrame 😀
În general, în ultimii ani, nu prea am mai dat importanţă concursului, pornind de la ideea că oricum nu câştigă neapărat cine e bun, ci ăla care trebuie. Ştim cu toţii cum se votează între ei nordicii, ruşii, sârbii etc. şi care sunt interesele fiecărei zone. Evident că m-am bucurat, la vremea respectivă, pentru Trăistariu, care n-a avut, până la urmă, cine ştie ce piesă, dar a avut darul că putea fi fredonată cu uşurinţă sau pentru Luminiţa Anghel care, împreună cu Sistem, a făcut show cu „Let Me try“. Nu mi-a plăcut deloc, anul trecut, Elena Gheorghe, deşi nu merita să fie în coada clasamentului, dar asta e, dacă nu ştim să alegem cântecul care să ne reprezinte!
N-am urmărit selecţia naţională pentru Eurovision, pentru că tot citeam presa care scria că, anul ăsta, nu e nicio melodie care să ţi se lipească de urechi (expresia îi aparţine matusalemicei doamne Almăşan-Socaciu). De abia când s-a anunţat că Paula şi Ovi au plecat la Oslo, pentru semifinale, m-am hotărât să caut şi eu „Playing With Fire“ pe Youtube şi da, recunosc, la o primă audiţie, mi-a plăcut. Nu m-a dat pe spate, cum se spune, dar am zis că avem şanse să intrăm în finală. Cum niciodată nu ştiu programul TVR 1, am scăpat prima semifinală, dar n-am uitat de cea de-a doua, în care eram şi noi reprezentaţi. Câţiva nici nu aveau ce căuta acolo (de exemplu, olandezii, care au venit cu un show prăfuit, demn de anii 70-80), dar era să fac infarct când se anunţau finaliştii şi românii nu se numărau, încă, printre ei. Adică mi-ar fi părut rău să nu se califice.
Da, Paula şi Ovi îşi merită nu numai locul în finală, ci şi cel de pe podium. Pentru că nu vreau să-i supăr pe iubitorii rock-ului, nu vreau să spun că ai noştri meritau să fie în locul turcilor (melodia e interesantă, totuşi). În orice caz, nu nemţoaica merita locul I, deoarece au fost cântece mult mai reuşite. Chiar şi irlanladeza aia de o sută de ani a fost mult mai bună, dar asta e, voturile au hotărât clasamentul.
Până la urmă, e bine şi aşa. Nu ştiu dacă România va câştiga vreodată Eurovision-ul (de ce să nu sperăm, totuşi?) , dar important e să fim acolo şi să ţinem pasul cu cei (consideraţi) valoroşi. Eu mă bucur pentru performanţa de aseară. La cât mai multe!

Zile bune

Uite că am ajuns să scriu aici şi despre zile bune!
M-am tot lamentat că muncesc prea mult, că nu am timp pentru mine, familie şi prieteni dar, iată că, odată cu (pseudo)vara, au apărut şi lucrurile frumoase. Dacă acum două săptămâni, o simplă vizită la o fostă colegă de liceu s-a transformat într-o veritabilă petrecere (mai aveam puţin şi chemam lăutarii), săptămâna asta am hotărât să mai las deoparte grijile serviciului (e drept, n-am făcut-o cu uşurinţă) şi am mai stat la taifas cu amicele mele. Într-o zi, chiar am luat şi masa împreună (sarmalele au fost la putere!).
Pe 3 iulie va fi revederea după 20 de ani de la absolvirea liceului, o săptămână mai târziu se însoară un fost coleg de serviciu (a dat Domnul să facă, în sfârşit, pasul!) deci, se anunţă o vară cu cântec, joc şi voie bună! Ce criză, ce reduceri de salarii, ce majorări de taxe? O să avem timp să înjurăm şi din cauza lor!
Dar acum vreau să mă bucur de zilele mele bune!

Lucruri pierdute, lucruri regăsite

Citeam aici ce poate provoca în sufletul cuiva pierderea unui lucru la care ţinea.
Cu siguranţă, fiecare dintre noi am trecut prin întâmplări asemănătoare. Fiecare am pierdut câte un obiect care, din punct de vedere material, nu reprezenta cine ştie ce dar, pentru că ne amintea de ceva sau cineva, avea o valoare sentimentală.
Şi eu obişnuiesc să mă ataşez, din când în când, de anumite lucruri. Şi am suferit când le-am pierdut ori mi-au fost furate.
Prin clasa a VI-a, aveam un inel cu piatră (din sticlă) galbenă. Nu mai ştiu de unde-l cumpărasem, dar nu era scump, chiar se şi înnegrise puţin. Dar îmi plăcea pentru că-mi venea bine pe deget şi mi se părea că piatra sclipea ca un diamant în lumină puternică. Pe vremea aceea, nu aveam voie să venim cu bijuterii la şcoală, singurii acceptaţi erau cerceii (căci deh, cele mai multe dintre noi îi purtam de la naştere). Cu toate astea, într-o zi, nu m-am putut abţine şi am venit cu inelul la cursuri. Îl purtam doar în pauze, pe timpul orelor îl ţineam în buzunarul de la uniformă. Într-una dintre recreaţii, însă, m-am alergat cu nişte colegi pe hol. La un moment dat, mi-am scos batista din buzunar, uitând că acolo păstram şi inelul. Bineînţeles, l-am pierdut. Multe zile am suferit, dar asta nu mi-a adus inelul inapoi.
Acum cinci ani, un ţigan (nu-i pot spune rom, pentru că nu i se potriveşte) mi-a furat telefonul mobil, în timp ce urcam într-un microbuz. Cu siguranţă, era un „profesionist“, pentru că mi l-a subtilizat dintr-un buzunar la care aveam vedere maximă şi mai era şi bine închis. N-a durat decât o fracţiune de secundă. Înainte de a urca în mijlocul de transport, îl aveam. Când m-am văzut înăuntru-nu. Chiar dacă şoferul mi-a împrumutat telefonul lui, pentru a-mi apela propriul mobil, mi-am amintit că, înainte de a ajunge în staţie, îl dădusem pe silenţios, tocmai pentru a nu atrage atenţia asupra mea în microbuz, în caz că ar fi sunat! Deoarece aveam abonament, nu am putut face altceva decât să sun operatorul de telefonie mobilă să mi-l închidă temporar. N-am suferit neapărat pentru telefonul care nu valora mare lucru (era un Sagem MyX-1, luat ieftin, la ofertă), ci pentru că păstrasem în el sms-uri frumoase, de la persoane importante (la acea dată). Şi-apoi, era primul meu telefon NOU, pentru că, înainte, avusesem un second-hand cu aspect de cărămidă! A doua zi, s-a întâmplat să cumpăr, de la un coleg de-al soţului, un telefon identic, iar după o săptămână am obţinut un SIM cu vechiul număr. Teoretic, nu pierdusem nimic. Practic, însă, ştiam că nu mai am telefonul acela. De atunci, am schimbat trei telefoane şi nu mi-a mai fost furat niciunul, deşi s-a mai întâmplat să uit pe unde le-am lăsat. Şi, foarte important, nu mai păstrez niciun sms frumos, de la persoane importante. Poate, din (stupidă) supersiţie.
Zilele trecute, mi-am pierdut un zorzon de la un cercel. De data asta, era vorba despre ceva valoros. Cerceii erau din aur şi-i primisem cadou de la mama. L-am căutat peste tot, în pat, sub pat, pe covor, în curte. Am întrebat şi persoanele din locurile pe unde am fost dacă l-au găsit. Evident, răspunsul a fost negativ. Am suferit în seara aceea, iar noaptea am visat că zorzonul e căzut lângă piciorul patului. Plină de speranţă, l-am căutat acolo, în dimineaţa următoare. Bineînţeles că NU l-am găsit! Undeva, însă, în sufletul meu, părerea de rău se stinsese. Nu-mi luasem gândul de la cerceii pe care nu i-aş mai fi putut folosi în lipsa zorzonului pierdut ci, pur şi simplu, aveam convingerea că-l voi găsi! Nu ştiam unde şi cum. Doar simţeam că voi da de el. Şi acest lucru s-a întâmplat la începutul săptămânii. Zorzonul zăcea pe jos, în mijlocul curţii, loc pe care îl „scanasem“ de nu ştiu câte ori şi care, culmea!, mai fusese şi măturat înainte! L-am ataşat cercelului şi ştiu că n-o să se mai desprindă, însă, deocamdată, am ales să port alţi cercei. Probabil, nu mai vreau să-i pierd.
Se pare că, până acum, am fost o privilegiată a sorţii. Ceea ce am pierdut, fie n-a fost valoros, fie am regăsit. Nu ştiu cum ar fi şi nu vreau să trăiesc astfel de experienţe cu oamenii. Deşi, cândva, ceva tot am pierdut: ocazia de a-mi cere scuze şi de a-i spune că regret cum i-am vorbit, ultima oară când am văzut-o, unei persoane dragi: bunica. Pentru că a murit după exact o săptămână. Dar sper că, între timp, de acolo unde e, m-a iertat.

Lucky me :))

Persoana care mi-a trimis acest e-mail s-o fi gândit că, probabil, voi ţopăi de bucurie când voi afla că, brusc-deodată şi instantaneu, m-a lovit norocul (adevărul e că, pe criza asta, să-ţi pice plească din cer nu e puţin lucru 😆 ). Şi că mă voi repezi să văz ce-i cu (sau pe) saitu’ ăla.

Am o veste proastă pentru ea (pentru persoană, adică). Nu-s pe invers. Şi NU MĂ INTERESEAZĂ! Dar, spam-ul e ca şi boala, nu-şi alege omul, îl prinde şi-l doboară!
Sâc, la mine nu s-a prins 😆

Desenul lui David

Aceasta este creaţia (o reproducere după Victoria Frances) unui elev în clasa a XII-a care şi-a descoperit pasiunea pentru desen şi pictură în urmă cu doi ani. Scrie piese de teatru şi, de curând, realizează şi scurt metraje. Doreşte să urmeze Artele Plastice. Sau să ajungă la Regie-Film. Dar visul lui e departe de a se realiza. Cel puţin acum. Provine dintr-o familie lipsită de posibilităţi materiale care de abia îi poate asigura băiatului banii pentru naveta zilnică. Nu au cu ce să-i plătească drumul şi cursul de pregătire la care trebuie să ajungă weekend-ul viitor. Nu e o sumă mare-DOAR 70 de lei! Bani pe care băiatul a încercat să-i obţină din vânzarea lucrărilor realizate până acum. Dar … e criză, iar oamenii nu-şi rup de la gură felia de pâine pentru desenele sau picturile lui David (numele de artist al elevului). Oraşul e prea mic şi o expoziţie cu vânzare nu ar avea succes. Dar viitorul absolvent de liceu încă mai crede că visul lui de a ajunge student se va împlini. A renunţat şi la banchetul de absolvire doar ca să nu risipească banii. Dar nici aşa nu îi ajung.
Încearcă să vândă acest desen (realizat în pastel) cu 60 de lei. Şi speră să ajungă la Bucureşti peste exact 7 zile.