Teo a intrat în politică

Credeam că e o glumă dar, din păcate, e adevărat!

Sunt dezamăgită. Teo Trandafir a fost şi, chiar dacă a dispărut de ceva timp din prime time-ul diverstismentului, rămâne un excelent om de televiziune.
Am înţeles că a intrat în politică pentru a sprijini un proiect referitor la susţinerea copiilor talentaţi, fără posibilităţi materiale. Sper să reuşească, deşi convingerea mea este că Teo este folosită doar pentru a îmbunătăţi imaginea unui partid de pupincurişti şi corupţi.
Later edit: Mulţumesc, Neamţule! Ştii tu de ce 🙂

Ora de vară? Care…primăvară?

Nu ştiu de ce-i zice oră de vară, dacă se schimbă la sfârşitul primei luni de primăvară! Când, anul ăsta, cel puţin, a fost un frig de parcă ne-ar pândi, după colţ, iarna!
M-am săturat de frig! Şi de umezeală! Săptămâna trecută, când vremea era în doi peri, nici nu ploua, dar nici soare nu era, o amică din primărie se ruga „să dea o bură“, chipurile, i-ar face bine culturii de ceapă din grădină. Că ea, amica, adooooră ploaia! Îmi venea să-i spun: păi stai tu în ploaie până te prinde TBC-ul din urmă, că mie, care umblu toată ziua pe stradă, mi s-a acrit şi de precipitaţii (au fost, slavă, Domnului, în iarna asta), şi de troiene, şi de bălţi, şi de noroi. Ce să spun! Adori ploaia pentru că-ţi udă ceapa, de parcă n-ai şti că există furtun ori stropitoare, ca alternative!
Aşa se mai trezise şi secretara, altă zuză şi asta: Pfaaaai, ce-mi place când ninge! Dar nici nu mă gândesc să nu ies măcar într-o duminică la săniuş! (cu băiatul de 12 ani) Şi, mai deunăzi, se văita: Vaaaai, nu mai vine căldura asta! Cine-o mai vrea iarnă, să şi-o bage-n gât! Da, şi mie-mi place iarna. S-o privesc pe geam, cu o cană de vin fiert, cu scorţişoară, în mână! Dar, când zăpada-i cât gardul ori e ger de crapă pietrele, NU!
Mă enervează la culme că primăvara asta parcă şi-ar bate joc de noi: o zi caldă, încât stai în tricou, cinci zile reci, de eşti în stare să te-ntorci la şubă! Anul ăsta, ca niciodată, din cauza vremii, nici nu m-am agitat să-mi fac curăţenia de Paşte. Anul trecut, pentru că sărbătorile au fost, undeva, spre sfârşitul lui aprilie, am prins nişte zile excelente pentru bătut covoare, spălat geamuri şi altele asemenea. Acum, pentru că a fost mai mult frig, canci!, le-am lăsat pe toate baltă. Când a fost mai bine, ori n-am avut timp, ori n-am avut chef de treabă. Şi, uite-aşa, o să întâmpin Paştele fără agitaţie, dar cu ceva păpică bună (măcar atât) şi cu bucuria să o să am cinci zile de concediu în care aş vrea să am puterea să nu vin deloc la calculator (dar n-am eu atâta ambiţie!).
Acum, altă belea pe capul meu: ora de vară! Ieri a mai fost cum a mai fost, că am stat acasă, dar azi nici nu ştiu cum trecu ziua. M-am ridicat din pat la 8 şi ceva, 7 după „ora veche“, cam neodihnită, pentru că am pierdut, dacă nu o oră de somn, măcar una de lâncezeală. Am plecat la muncă pe la 10 fără…, deci aproape 9 după „ora veche“. Să zicem că aici a fost ok. Mai rău a fost când m-am pomenit în jur de 13 fără să fi scris nici un rând pentru mâine şi am tras tare să-mi intru-n ritm, cu atât mai mult cu cât, exact când să dau send articolelor, îmi veni şi-un comunicat de presă pe care a trebuit să-l rezolv cât se poate de repede. După ce am gospodărit puţin, am revenit la calculator. N-am avut chef de nimic altceva. Am citit bloguri şi am râs cu lacrimi. Daaaa! Îmi plac oamenii veseli, cu simţul umorului, care fac de necaz, care nu se plâng toată ziua că nu li-s boii acasă.
Mai rău e că, deşi e aproape miezul nopţii (şi c-o ureche îl ascult pe Mircea Badea la TV), încă nu mi-e somn. Păi da, până mă obişnuiesc cu ceasul nou, o să mă culc la ore mici şi o să mă trezesc cu ochii cârpiţi de oboseală. Alt stres, alţi nervi. De parcă nu aveam destui şi aşa.
Oră de vară? Cu 5 grade afară?
Care … primăvară?

Priboiul

Sunt oameni care, datorită educaţiei, n-ar putea niciodată să înjure, să rostească vreun cuvânt vulgar sau cu tentă de vulgaritate, chiar dacă au auzit, în casă, pe stradă ori la serviciu tot felul de înjurături sau vorbe indecente.

Dar mai sunt şi situaţii în care sunt nevoiţi să le spună lucrurilor exact pe nume, altfel, cu toată educaţia lor, ar cădea în ridicol.
Am să vă povestesc o întâmplare a cărei protagonistă a fost, cu mai mulţi ani în urmă, prietena mea. Avea de arhivat mai multe publicaţii şi trebuia să le coasă. Pentru aceasta, avea nevoie de o…  SULĂ! Deoarece cuvântul aducea prea mult cu … altceva, fata s-a repezit la DEX pentru a-i găsi un sinonim.
După un timp, victorioasă, a intrat în biroul colegei de alături şi a întrebat-o: „N-aveţi cumva, din întâmplare, vreun… priboi?“. Doamna a clipit încurcată: „Un … ce?“. „Un priboi! Chestia aia care înţeapă şi face gaură, înainte să coşi nişte hârtii, o talpă de pantofi!“. „A, se luminează la faţă duduia. O sulă?!“. Prietena mea a încuviinţat, plecând capul, cu obrazul roşu ca para focului. Spre ghinionul ei, colega nu deţinea sula de care avea nevoie. Mai trebuie să va spun că şi la următorul chestionat cu privire la deţinerea uneltei respective tot cu „priboiul“ a ieşit la înaintare? Că nimeni nu înţelegea, din prima, despre ce-i vorba şi că fata trebuia să se piardă în explicaţii şi amănunte?
Nu mai ştiu cine i-a dat sula buclucaşă. Dar ţin minte că toată lumea a râs la faza cu priboiul. Inutil să vă spun că prietena mea nici acum nu rosteşte cuvântul. Pentru că…aşa a fost educată! 😆
Sursa foto: Wikipedia.org