Michael Jackson Tribute "Earth Song" 2010 Grammy Awards

Anunțuri

Model de scrisoare

Cine ar fi crezut că o postare de anul trecut îmi va aduce atâţia cititori? Şi nu pentru că situaţia prin care treceam atunci ar fi impresionat blogosfera, ci dintr-un motiv (foarte?) simplu: oamenii cred că textul poate fi un… model de scrisoare.
Potrivit trafic.ro şi feedjit.com, aceştia nimeresc pe blogul meu tastând „scrisoare pentru prietena mea“. Probabil, rândurile mele nu i-au ajutat prea mult să scrie altcuiva o epistolă şi îmi pare rău că i-am dezamăgit (dovadă, n-au lăsat niciun comentariu :)) ). Totuşi, nu înţeleg cum poţi să te inspiri din ceva ce n-ai trăit şi simţit. Dar, dacă în ziua de azi merge cu copy/paste (cel puţin) pentru sms-urile de sărbători, de ce nu ar putea fi adaptate şi scrisorile? Pentru că, nu-i aşa, povestea mea, poate fi şi a ta, dar şi a altcuiva….

N-am văzut ghiocei…

…încă!

O dovadă în plus că iarna asta i-a speriat pe vestitorii unei primăveri care, tocmai pentru că e dorită şi aşteptată cu atâta nerăbdare, cred va bucura sincer pe toată lumea. Chiar dacă e criză, chiar dacă banii-s puţini şi locurile de muncă se topesc şi ele precum zăpada… Pentru că primăvara înseamnă un nou început, revenirea la viaţă, înseamnă speranţă.
Întotdeauna am văzut primii ghiocei către mijlocul lunii februarie. În fiecare an, câte o ţărăncuţă tânără se aşează în poarta şcolii şi-i invită pe elevi (mereu sensibili şi receptivi la asemenea lucruri) să-i cumpere bucheţelele şi coşuleţele cu omătuţe. Nici eu nu dau înapoi când e vorba de aşa ceva. Mi-e drag să cumpăr ghiocei când încă mai e zăpadă. În asemenea momente, pentru mine, aceste flori mici şi firave sunt un fel de învingători ai iernii care începe să-şi piardă din puteri…
Anul ăsta, însă, ei se lasă aşteptaţi. Peste trei zile e 1 Martie şi nici comercianţii de mărţişoare tradiţionale, cu potcoave şi trifoi-cu-patru-foi, legate cu fir alb-roşu nu şi-au instalat, încă, tarabele, în Centru… E încă frig, ceaţă şi multă umezeală, iar soarele care ne-a zâmbit cu atâta prietenie la începutul săptămânii nu a reuşit să ne aducă primăvara… decât în suflete, poate!
Totuşi, în mai puţin de o săptămână, vom păşi într-un nou anotimp şi cred că, până la urmă, acest lucru contează cel mai mult.

Foto: gradinamea.ro

O poveste de … neuitat

Biblioteca Publică din oraşul meu a primit o donaţie de cărţi de la cea judeţeană. Printre ele şi „Amintiri din copilărie. Poveşti. Povestiri“, editată de Jurnalul Naţional în colecţia „Biblioteca pentru toţi“.

Bibliotecara, conştiincioasă, înregistrează volumul la Secţia Copii, având grijă să-i facă şi un pic de reclamă… până îi dă prin gând să-l răsfoiască puţin. Şi… încremeneşte! Alături de binecunoscutele isprăvi ale lui Nică, în cartea cu pricina şi-a găsit locul şi … „Povestea Poveştilor“!
Acum, fata e-n impas. S-o împrumute ori nu copiilor? Sau să taie paginile cu pricina? În acest din urmă caz, n-ar putea fi acuzată că distruge un bun din patrimoniu?
M-a întrebat ce-aş face în locul ei. I-am răspuns că… am cartea, în ediţia apărută imediat după Revoluţie şi că am citit-o! 😆
Voi ce aţi sfătui-o?

Foto: Jurnalul.ro

Vine, vine primăvara…?

Azi m-am simţit ca musca aia care se bucură de soare! După o lungă perioadă cu ninsori, geruri crâncene, lapoviţă, polei şi ceaţă, azi, în sfârşit, a fost o zi în care a mirosit a primăvară! Când am ieşit din casă pentru a merge la lucru, nu mi-a venit să cred că soarele nu mai e cu dinţi şi că, da, în sfârşit, e mai cald! Am profitat de ocazie şi mi-am încărcat plămânii cu aer curat. Ce s-o mai lungesc, am simţit că revin la viaţă ca musca aia de care pomeneam la început! 😆
Asta e partea bună.
Partea mai puţin bună e că topirea zăpezii descoperă, în toată „splendoarea“ lor, rahaţii şi gunoaiele pe care Salubritatea nu a mai apucat să le adune înainte de prima ninsoare (când o fi fost ea, că nici nu mai ţin minte, parcă au trecut o mie de ani de atunci). Tabloul de (ipotetic) început de primăvară este completat de gropile şi denivelările din astfalt! Cool! Îmi dau seama ce bucurie pe capul şoferilor! Cireaşa de pe tort, însă, e deteriorarea faţadelor de la blocurile izolate termic în urmă cu 2-3 luni! Cred şi eu că nu se putea întâmpla altceva! S-a lucrat în draci (electorali) până la ultimul tur al prezidenţialelor, pe ceaţă şi umezeală. Cum naiba să ţină lucrarea?
Totuşi, a fost un început de săptămână reuşit.
În sfârşit, „vine, vine primăvara…“?

Eforie Nord, staţiunea vacanţelor mele de vară

Postarea anterioară mi-a reamintit de un alt loc foarte drag al copilăriei mele: Eforie Nord. Este staţiunea în care mi-am petrecut 99% dintre vacanţele de vară, pentru că acolo a locuit, până în urmă cu 6-7 ani, sora cea mare a mamei.
Am văzut pentru prima dată marea în vacanţa de vară de la sfârşitul clasei I. Până atunci, nu cunosc din ce motive, părinţii nu m-au dus niciodată acolo, dar în anul acela au făcut-o pentru că li se părea că-s foarte slabă şi credeau că soarele mă va ajuta să mă dezvolt fizic.
Cred că am iubit marea din prima clipă. M-au atras, instantaneu, apa, valurile, nisipul şi scoicile. Îmi plăcea să stau foarte mult timp în mare şi să înot ajutată de colacul alb cu roşu pe care mi-l cumpăase mama de la o tarabă. Ore întregi, stăteam pe mal şi construiam castele din nisipul ud cu găletuşa verde şi trusa de lopăţele galbene, din plastic. Sau, către apus, atunci când lumea se retrăgea de pe plajă, căutam scoici, de toate mărimile, pe care, la întoarcerea acasă, le aşezam pe o poliţă din bibliotecă, pentru a fi admirate de cei care ne călcau pragul.
În primii mei ani petrecuţi la Eforie Nord nu am locuit niciodată la hotel. Mătuşa mea, single woman, ocupa o cameră dintr-o casă naţionalizată ridicată la rang de vilă în centrul oraşului. În faţă, era chiar şi o staţie de autobuze care făceau legătura cu Constanţa şi restul staţiunilor. Plaja era foarte aproape. Trebuia doar să traversăm strada, să mergem vreo 50 de metri, după care coboram vreo sută de metri până păşeam pe nisipul auriu şi destul de curat în acele vremuri. Încă din primii ani ne-am făcut un obicei de a ajunge devreme la plajă. Nu neapărat ca să prindem ultravioletele, ci pentru că, după ora 10, nu mai prindeam loc lângă apă. Nu ne plăcea să facem stalom printre cearceafuri sau să călcăm pe prosoapele de baie ale altora până ne aruncam în mare. În plus, nu ne împăcam nici cu soarele de la prânz care, şi în anii 80, ardea destul de tare pielea. Ţin minte chiar că ne şi amuzam când, pe la orele 11, noi ne strângeam lucrurile pentru a ne retrage la umbră şi cohortele de oameni coborau spre plajă!
La început, această retragere la umbră însemna masa de prânz şi somnul obligatoriu de după-amiază. Pe vremea aceea, nu mâncam la restaurant. Aduceam de acasă carne şi alte alimente care nu se alterau pe drum şi, în rest, ne cumpăram tot ce ne trebuia din piaţă. Camera în care locuia mătuşa mea nu avea şi bucătărie. Aceasta era la comun, undeva, într-o anexă a vilei, unde toţi locatarii aveau câte un spaţiu în care îşi înjghebaseră un loc de gătit, cu măsuţă, plită electrică sau aragaz cu butelie, ficare după posibilităţi. Aici gătea fie mătuşa mea, fie mama, în funcţie de cum avea fiecare timp. Dar, de obicei, mama era cea care făcea oficiile de bucătăreasă pentru că sora ei mergea la serviciu până după-amiaza la 5.
Poate vă întrebaţi cum de încăpeam atâţia inşi (eu, mama, tata şi mătuşa) într-o singură cameră de 4/5m şi cum ne descurcam cu somnul atâtea nopţi? Ei bine, asta a fost, întotdeauna, partea amuzantă a vacanţelor noastre la mare. În încăpere exista un singur pat, în care, de obicei, dormeau doar femeile, adică eu, mama şi sora ei. Tata avea „rezervare“ la cabana plăpumioara, adică pe podeaua pe care aşezam câte două plăpumi ca să nu se trezească omul anchilozat! Se pare că el n-avea nicio problemă cu asta şi sforăia toată noaptea ca un tractor, în pofida pernelor şi a cărţilor cu care-i aruncam în cap!
Probabil, nu mă veţi crede că stilul aceasta de cazare era preferat de toate rudele. Ca să nu mai plătim hotelul care, şi pe vremea aceea, chiar dacă luai bilet prin agenţie sau prin sindicat, costa destul de mult, trebuia să ne anunţăm din timp intenţia de a veni la Eforie şi cât timp doream să stăm acolo. Pentru mine şi ai mei, până în 1990, era foarte simplu, pentru că, întotdeauna, vacanţa la mare începea, cu regularitate, pe 23 august! Se ştia că, de ziua României (sau ,cum se numea atunci, „revoluţia de eliberare socială antifascistă şi antiimperialistă din august 1944“-mamă, ce memorie am!!), noi luam drumul litoralului. Călătoream toată noaptea şi, în zori, la 6, păşeam pe peronul gării din Eforie! În jur de 7 intram pe uşă la mătuşa, iar pe la 8 jumate stăteam deja cu burta la soare, pe plajă!
Dar s-a întîmplat, de puţine ori, e drept, ca venirea noastră să coincidă cu a altora din familie. Atunci era distracţie: 5 în pat şi 3 pe jos. Mătuşa pleca să doarmă fie la clinica unde lucra, fie pe la câte o colegă. Avantajul era că, în cazurile astea, nu mai gătea nimeni, sora mamei făcându-ne rost de bonuri de masă la un restaurant la care avea pile!
N-am ascuns şi nu voi nega niciodată faptul că am fost şi sunt foarte legată de familie. De aceea, şi când mergeam la mare, preferam să fiu cu părinţii. Ştiu că, la un moment dat, Eforie a început să fie numită „staţiunea săracilor“ sau, mai rău, a „ţăranilor“. Probabil că, generaţia tânără de astăzi ar fi în stare să râdă în hohote citind aceste rânduri dar pentru mine, în copilărie şi adolescenţă, litoralul, vacanţa la mare însemna Eforie Nord.
Şi atunci marea însemna distracţie şi, chiar dacă eu nu bântuiam discotecile sau localurile, mă simţeam foarte bine mergând la spectacolele de la Teatrul de vară sau la filmele care rulau la cele două grădini de vară. Cred că, atunci, am avut ocazia să-i văd pe scenă pe cei mai buni artişti ai momentului, care se întreceau pe sine în show-urile respective şi am vizionat cele mai multe filme clasice. Mă mai prosteam la jocurile mecanice sau în maşinuţe tamponate. Pe lângă faptul că-mi plăcea să iau tarabele cu suveniruri la rând, cumpărându-mi tot felul de brizbriz-uri de ajunsesem, la un moment dat, să am casa plină de cutii cu cercei, clipsuri, brăţări şi lănţişoare.
Îmi plăcea să fac poze pe plajă la „Colorata mâine-i gata“, să cumpăr porumb fiert , acadele şi gumă cu surprize de la ţiganii care făceau Turcia. Cât timp a venit cu noi la mare, mama obişnuia să meargă la nudişti, nu să facă plajă, ci să cumpere de la poloneze tot felul de lucruri, de la ojă şi spray-uri la haine.
Adoram să servim masa pe plajă, cu mici şi bere băută în halba pe care n-o duceam niciodată înapoi (pe una o păstrez şi azi!)! Îmi plăcea Belona, hotelul cu formă de vas, care dădea numele plajei. Îmi plăcea Hotelul Europa, pe vremea aia (nu ştiu dacă acest lucru se întâmplă şi acum) singurul preferat de străini şi Shop-ul din Centru, de unde produsele româneşti (şi nu numai) se puteau achiziţiona doar cu dolari.
După 1990, mătuşa mea s-a mutat într-o garsonieră, nu departe de Centrul Eforiei. De data asta, nu mai dormea nimeni la Cabana plăpumioara, pentru că încăperea era mai mare şi în ea încăpeau foarte bine două paturi mari şi late. În plus, atât bucătăria, cât şi wc-ul, nu mai erau la comun, ci tot în casă. Cireaşa de pe tort era balconaşul în care, dimineaţa, îmi savuram cafeluţa, iar seara…admiram clienţii care se destindeau la terasa de peste drum, pe care noi o numiserăm „Halta“ pentri că, tot acolo, ne petreceam şi noi câte o oră, la prânz, în drum spre casă, savurând câte o bere rece.
Mai ţin minte că, prin 93 sau 94 ne-a prins acolo şi o grevă a CFR-ului, care a durat câteva zile. Atunci am înţeles ce înseamnă să nu stai la hotel, să nu fii nevoit să părăseşti camera la termen şi să dormi pe hol ori sub cerul liber, pe plajă, până intra în normalitate circulaţia trenurilor. A fost singurul an când m-am putut declara sătulă de plajă şi îmi petreceam timpul în cameră, citind, căutând reţete culinare prin reviste sau dezlegând rebus. Singurul an când de abia am aşteptat să urc în trenul care mă ducea acasă.
Din 1986, din cauza unor probleme de sănătate, mama mea nu a mai mers la mare, la recomandarea doctorilor. De atunci, cel care mă însoţea era tata. Nu mi-a displăcut niciodată compania lui. Ştiu că pare hilar dar, dacă aş putea retrăi acele vremuri, tot cu tata aş vrea să merg în vacanţă, deşi îmi plăcea să privesc, pe plajă şi în oraş, grupurile de tineri gălăgioşi, care se distrau. Pentru că tata m-a protejat întotdeauna şi, atât cât putea, îmi satifăcea toate mofturile şi capriciile. Şi să nu vă imaginaţi că, în copilărie, eram foarte uşor de suportat!
În ultimii ani petrecuţi împreună la mare, la Eforie, ajusesem un fel de Iri şi Moni, încât, la un moment dat, în gara în care coborâsem ca să luăm legătura care să ne ducă acasă, un nene, profitând de lipsa lui tata, care plecase să-şi ia ţigări, m-a întrebat: „Duduie, dar unde l-aţi găsit pe ăsta?“. La început, nu am înţeles la ce se referă, apoi i-am răspuns râzând: „A! Păi e tatăl meu!“. Nu ştiu cât m-a crezut omuleţul, însă eu am înţeles că, deja, vremea vacanţei petrecută cu tata a trecut…
De altfel, în 1995 a fost ultima dată când am văzut Eforia. Şi Marea Neagră. Atunci n-aveam de unde să ştiu acest lucru. Nici azi nu-mi vine să cred că a trecut atâta vreme! În timp, am mai avut câteva tentative de a ajunge la mătuşa mea dar acest lucru nu s-a mai întâmplat. Întâi, din lipsă de bani. Apoi, din lipsă de timp. Pe urmă, sora mamei s-a mutat din oraş.
În fiecare vară, mai ales în august, îmi amintesc de Eforie. De nerăbdarea cu care vroiam să ajung acolo, de bucuria cu care urcam în trenul cu care călătoream toată noaptea şi entuziasmul pe care îl simţeam când, în zori, de la fereastra compartimentului, vedeam marea cea albastră. O cunoştinţă mi-a zis că Eforie nu mai are deloc strălucirea staţiunii de altădată, că preferata e Mamaia, care nici ea nu te dă pe spate, dar oricum, e mult mai evoluată. Nu ştiu ce să spun… Doar că mi-e dor. Şi de copilărie sau adolescenţă, şi de vacanţele de vară, şi de mare, dar şi de Eforie…

Foto: Plaja Belona, 1981. Sursa: vederidintrecut.blogspot.com