Noră pentru mama…

…sau „soţie pentru băiatul meu“?
Cine se însoară, mama sau băiatul? Cui trebuie să-i placă, mai întâi, viitoarea nevastă, soacrei sau soţului? De ce trebuie ca soacra să-şi supună viitoarea noră la teste precum: „ştii să freci wc-ul, podelele sau aragazul?“, „ştii să faci borş, sarmale, tocăniţă, plăcinte-poale-n-brâu, să pui murături?“ ?
De ce tre’ să ştie soacra dacă aleasa fiului e virgină au ba şi, dacă nu mai este, cu cine, cu câţi, de ce, de câte ori şi pe unde şi-a tras-o înainte?
De ce tre’ să-şi bage soacra nasul în garderoba fetei, să vadă ce chiloţi are, dacă-s gogoşari ori au snuruletz şi danteluţă?
De ce crede ea că i se potriveşte parfumul ăla dulce când fata preferă mirosurile fresh?
De ce crede că, obligatoriu, nora tre să-i semene soacrei? De ce pentru bărbăţel totul tre să fie ca la mama acasă?
…şi de unde ştie că, afară, nu i-ar fi mai bine? 😆

Anunțuri

Săraca ţară bogată!

Tare săraci mai suntem dacă, în anul de graţie 2009, are succes emisiunea Bingo Metropolis, de la Antena 1! Am înţeles că, pentru ediţia specială de aseară, s-ar fi cumpărat peste 4 milioane de bilete, ceea ce înseamnă că, teoretic, aproximativ un sfert dintre români au sperat să se îmbogăţească peste noapte făcând… rating lui Voiculescu!
S-a ajuns aici pentru că e criză, salariile sunt mici, sporurile şi tichetele de masă vor fi tăiate de pe listă(acolo unde nu au fost tăiate până acum), locurile de muncă sunt din ce în ce mai puţine, şomerii din ce în ce mai mulţi. După ce plăteşti ratele la bancă, întreţinerea, lumina, gazele îţi rămân prea puţini bani ca să trăieşti decent. N-ai cum să te-apuci să loveşti în cap, la drumul mare, pentru câţiva arginţi în plus, aşa că-ţi rişti economiile cumpărându-ţi bilete la bingo şi stai agăţat de televizor în fiecare duminică, sperând că doar-doar te va lovi, în sfârşit, norocul!
Aşa face şi o cunoştinţă de-a mea. După douăj de ani de vechime în câmpu’ muncii, la stat şi cu facultatea terminată, este nevoită să trăiască dintr-un salariu de 700 lei, în condiţiile în care parteneru-i de viaţă vine, la sfârşitul lunii, cu doar 320 de lei (atât îi mai rămân după ce scade banii de navetă, nedecontaţi de patron). Săptămână de săptămână joacă la bingo convinşi fiind că numai un câştig fabulos le-ar permite să-şi zugrăvească apartamentul, să-şi schimbe mobila şi, eventual, să-şi cumpere o maşină second hand! Un împrumut bancar n-ar fi la fel de avantajos, pentru că i-ar îndatora şi le-ar fura mâncarea de la gură ani în şir.
Genul ăsta de câştig ar trebui să fie o alternativă, nu scopul în sine! E de înţeles, dar nu trebui eacceptat ca unică rezolvare a problemelor financiare! Cele 4 milioane de „candidaţi“ la câştigurile de tip bingo ar trebui să le dea de gândit celor care îşi împart, o dată la 4-5 ani, ciolanul! Teoretic, sunt 4 milioane dedisperaţi, 4 milioane de români care, încă, nu s-au hotărât să se rupă de de casă, de persoanele şi locurile dragi, pentru a lua viaţa de la capăt pe meleaguri străine!
E trist, dar adevărat: tindem să ajungem o naţie secătuită de puteri, care speră să-i pice norocul din cer în condiţiile în care, zilnic, irosim toate resursele cu care ne-a binecuvântat Dumnezeu. Degeaba avem munţi, păduri, mare, câmpii, dacă nimeni nu vrea să investească nimic! Vindem tot străinilor în schimbul unor comisioane care intră în buzunarul unor personaje obscure, în timp ce,  noi n-avem drumuri, n-avem infrastructură şi totul se duce de râpă!
Cum să nu fie mai simplu să ne aruncăm compatrioţii peste graniţă, să muncească, de cele mai multe ori, în condiţii umilitoare şi mizere, pentru a-şi întreţine familiile rămase-n ţară?
Şi cum să nu fie mai simplu să sperăm, în fiecare duminică, că vom trage biletul câştigător şi vom scăpa de griji?
Săraca ţară bogată!

Blind Dating

Astăzi am vizionat un film care care mi-a plăcut foarte mult, deşi nu este unul de Oscar, nici măcar unul cu pretenţii. L-am descărcat de pe un site unde era încadrat în categoria Comedii, Dragoste. Deşi, tot acolo, exista, pe lângă trailer, şi un rezumat, am preferat să aflu singură despre ce era vorba.

Titlul mă ducea cu gândul la o poveste (previzibilă) de genul un el şi o ea, locuind la zeci, sute, mii de kilometri distanţă unul de celălalt, se cunosc pe net, se îndrăgostesc fără să ştie cum arată (deşi acest lucru ar fi puţin probabil azi, în era webcam-ului) şi la un moment dat, hotărăsc să se întâlnească. Iar de aici ar fi început peripeţiile.

Ei bine, nu. Filmul este, de fapt, povestea unui tânăr de 22 de ani, orb din naştere, pe care fratele său mai mare încearcă să-l iniţieze în tainele amorului, aranjându-i întâlniri cu tot felul de ciudate care nu-i sunt de niciun ajutor.

Între timp, băiatul acceptă să se supună unei intervenţii chirurgicale riscante care i-ar fi putut reda vederea, iar la clinica de oftalmologie o cunoaşte pe Lisa, o amerindiancă de care se îndrăgosteşte, fără să ştie că aceasta urma să se căsătorească, în viitorul apropiat, cu un conaţional de-al ei. Când fata îi spune adevărul şi rupe relaţia, în primă fază el va refuza să se prezinte la testele premergătoare operaţiei, considerând-o fără rost. În cele din urmă, încurajat de familie, el o va face, totuşi, dar bucuria de a-i vedea, în sfârşit, pe cei dragi, va fi de scurtă durată. Cipul care-i fusese implantat în creier îi punea în pericol viaţa, motiv pentru care medicul a hotărât să i-l scoată.

Finalul este emoţionant, aşa că, dacă nu aţi apucat să vedeţi până acum filmul, vi-l recomand.