A murit Valeriu Lazarov


Cunoscutul producător de televiziune avea 73 de ani şi, potrivit ediţiei online a ziarului Evenimentul zilei, suferea de o afecţiune la colon.

Dispariţia lui Lazarov a fost anunţată în această dimineaţă de fiul său, Roberto care a declarat postului de televiziune Antena 3 că tatăl său a murit din cauza complicaţiilor apărute după o operaţie suferită de acesta.

Supranumit „Mister Zoom“, datorită „stilului său personal de a filma personajele“ (ROL.ro), Valeriu Lazarov s-a născut la Bârlad pe 20 decembrie 1935 şi este cetăţean spaniol din 1972.

A lucrat pentru TVR în perioada 1957-1968, iar primele producţii din Spania datează din 1969. Aici a realizat multe emisiuni de succes, printre care se numără şi programele speciale de Anul Nou ,din perioada 1970-1978.

Din 1979 se mută în Italia, unde încheie un contract cu televiziunea RAI.

Între 1980 şi 1989 a lucrat la Canale 5, televiziunea lui Silvio Berlusconi, unde a fost şi director de producţie.

Între 1989 şi 1994 revine în Spania, pentru a relansa un proiect al lui Berlusconi, Telecinco şi este numit director general al noii televiziuni.

Doi ani mai târziu, pune bazele companiei Prime Time Communications şi semnează un contract cu TVE.

Din 1999 începe să producă atât pentru televiziunile din Spania, cât şi pentru cele din România. Cele mai cunoscute producţii realizate pentru România sunt: „Surprize, surprize“, „Din dragoste“, „Academia Vedetelor“, „Ploaia de stele“, „Sarabanda“.

Emisiunile sale erau realizate prin patru case de producţie: Prime Time World Broadcast (prin care realiza producţii pentru TVR), Sagitarius şi La Dolce Vita (Antena 1), respctiv Dream Production (Romantica şi Kanal D)

Reacţiile colegilor şi colaboratorilor după aflarea veştii că Lazarov a trecut în nefiinţă nu au întârziat.

Într-un comunicat de presă, Televiziunea Naţională îl numeşte pe Lazarov „un nume respectat în audiovizualul românesc, un om al detaliului şi al lucrului bine făcut“: „Este poate cel mai important promotor al modernizării show-ului de televiziune de după 1989. Valeriu Lazarov lasă un gol imens în sfera divertismentului de televiziune din România şi nu numai. Familia TVR este în doliu pentru că a plecat dintre noi un profesionist de televiziune care a însemnat mult pentru Televiziunea Publică“, precizează în comunicat Alexandru Sassu, Preşedintele-Director General al SRTV.

Andreea Marin-Bănică, prezentatoarea emisiunii „Surprize, surprize“, a declarat pentru Realitatea TV că Valeriu Lazarov „a fost ca un tată pentru ea“: „A fost omul care m-a crescut, care m-a văzut de când eram copil şi a văzut în mine ceea ce sunt astăzi“, a spus aceasta.

Mircea Radu („Din dragoste“), se consideră norocos că l-a întâlnit şi a lucrat cu Lazarov: „Era un profesionist complet“, a declarat acesta postului Antena 3.

Un interviu cu regretatul producător TV, acordat în 2007 cotidianului Evenimentul Zilei, găsiţi aici.

Articol postat şi pe niciodatasingura.wordpress.com

Foto: stirileprotv.ro

Anunțuri

Oamenii proşti există ca să îi facă pe cei deştepţi să se simtă bine

Răspunsul meu pentru Persoana care mi se adresează doar prin mesajele postate pe status, la mess

Se spune că patrupedul numit „câine” este, din cele mai vechi timpuri, cel mai bun prieten al omului. Îţi rămâne fidel şi nu te părăseşte nici după ce l-ai flămânzit sau l-ai biciuit.

Câinele nu moare doar de alergătură. Moare de bătrâneţe, din cauza vreunei boli, călcat de maşină, otrăvit…

Între câine şi javră nu se pune întotdeauna semnul egalităţii.

Câinele nu e întotdeauna rău. De cele mai multe ori, el muşcă pentru a-l pedepsi pe cel care i-a făcut rău sau pentru a se apăra.

Un câine e prost în măsura în care nu are norocul de a fi educat (dresat) de un stăpân cu mintea luminată. Însă, rămâne câine, cu caracteristice expuse mai sus.

Noţiunea de „prost” a fost, este şi va rămâne discutabilă. Prost nu înseamnă să fii neapărat incult, idiot, tâmpit. Există şi o specie aparte, prost de bun, în care intră, din păcate, mulţi dintre oamenii de pe planeta asta. Tu nu te numeri printre ei! Dacă eşti convinsă că a fi câine automat înseamnă a fi şi prost, mai mult, dacă eşti sigură că tu eşti deşteapta şi eu sunt proasta, am două lucruri să-ţi transmit:

1. Câinii se numără printre animalele mele favorite. Pentru ceea ce reprezintă şi pentru caracterul lor, până la un punct, comparaţia cu ei mă onorează;

2. „Oamenii proşti există ca să îi facă pe cei deştepţi să se simtă bine”. Recunosc, a spus-o altcineva înaintea mea. Nu mai reţin cine, dar sigur ştii tu. Doar eşti tobă de carte!!!

Articolul poate fi găsit şi aici

Cea mai frumoasă vară

…cred că a fost cea din 2003.

Mă refer la o perioadă bună din viaţa mea, care debutase cu un an înainte, odată cu angajarea la ziar.

Îmi amintesc cu plăcere de acele vremuri.Mi se par atât de îndepărtate, încât uneori mă întreb dacă nu cumva au existat doar în imaginaţia mea 🙂

Dar nu e aşa.

Nu mai aveam 20 de ani, dar nici nu candidam la „statutul“ de băbăciune. 31 de ani era o vârstă la care încă mai visam (nu la cai verzi pe pereţi) şi mă bucuram din plin de viaţă (atât când îmi permiteau condiţiile din orăşelul meu).

Cred că în vara lui 2003 am atins apogeul distracţiilor. Nu am avut nici măcar o zi de concediu (nu l-am cerut, însă nici şefii nu s-au grăbit să mi-l bage forţat pe gât), dar sunt convinsă că nu m-aş fi simţit la fel de bine dacă aş fi plecat la mare sau la munte. Veţi spune că „vorbesc, nu gândesc”, însă eu ştiu că niciuna din verile care au urmat celei din 2003 nu a mai fost la fel.

Nu-mi aduc aminte cum a început totul. Într-o seară, ne-am pomenit cu toţii (eram patru inşi) la un suc, o bere, o alună…adică fiecare la ce-a poftit. Ne-am simţit atât de bine, încât am hotărât să revenim şi în seara următoare…„ţinând-o tot aşa” (că tot e la modă sintagma) toată vara.

Să nu vă imaginaţi că locul în care ne adunam era unul de 5 stele! Era o terasă improvizată (două mese mari şi late) în faţa unui magazin mixt al cărui singur avantaj era ieşirea în bulevardul despre care v-am zis odată că e una din „mândriile” urbei! O terasă în toată regula (cu discotecă, bar şi toate cele) se afla cam la 10-20 de metri distanţă. Dar nouă ne picase cu tronc „bombiţa” aia, unde am reuşit „performanţa” de a fi singurii clienţi fideli. Şi nu unii de ici, de colea, ci dintre aceia care făceau consumaţie serioasă! Cu siguranţă că patroana (o damă bine la aproape 60 de ani pe care încă nu-i împlinise la vremea respectivă, membru marcant al unui partid cu greutate şi consilier local) a ieşit pe plus la sfârşitul sezonului, pe lângă faptul că, la un moment dat, s-a integrat şi ea în „gaşcă”.

Eram un grup „pestriţ”: o avocată, o bibliotecară, un funcţionar public şi un ziarist (moi). Cred că liantul a fost bibliotecara. O cunoscusem cu câţiva ani înainte, când m-am dus să împrumut nişte cărţi, dar am purtat prima discuţie personală cu ea după ce am ajuns la ziar. Era prietenă cu corespondentul local de la ziarul concurent, o fată care de abia îşi dăduse Bacalaureatul. Într-o zi, aceasta m-a luat cu ea la bibliotecă.

Recunosc, am acceptat din două motive: 1. nu mă lăudam cu prea mulţi prieteni şi 2. intenţionam să scriu ceva şi despre bibliotecă, iar acela era un bun prilej să atac „sursa”.

Treptat, am devenit prietenă nu numai cu ziarista, ci şi cu „sursa”. Din acest motiv, ajunsesem să merg la bibliotecă în fiecare zi, dar nu să citesc (deşi în perioada aceea mai plecam acasă şi cu câte o carte pentru care îmi găseam timp să citesc, nu ca acum…), ci ca să mă întâlnesc cu „trupa”. Ţin minte că era iarnă şi îngrozitor de frig în încăpere. Ne strângeam în jurul unei aeroterme care nu reuşea niciodată să ne încălzească (ziarista de 19 ani o încăleca, la propriu, în zilele greoase) şi râdeam tot timpul. Nici mâncare nu ne trebuia, ne ajungeau biscuiţii, napolitanele, eugeniile sau ce ne mai luam când aveam posibilitatea sp facem chetă (de multe ori, bibliotecara cumpăra totul înainte, ştia că vin nebunii şi „semnează condica”). Ne vânam vorbele de duh, „perlele” şi greşelile de exprimare pe care le treceam, conştiincios, cu propriile mânuţe, la „catastif”. Ne făceam tot felul de farse, angrenam în „jocurile” noastre şi directoarea Casei de Cultură care mă mir că nu s-a supărat pe noi după câte i-am făcut!

Primăvara i-a dus departe de noi pe unii (care au părăsit locul odată cu angajarea), dar i-a păstrat sau i-a adus alături de noi pe alţii. În categoria „veteranilor“ eram eu, funcţionarul public şi bibliotecara. La nou-veniţi s-a încadrat avocata. De fapt, ea mai venea pe la bibliotecă, dar după cărţi şi nu întârzia decât preţ de o discuţie cu bibliotecara. Eu o cunoşteam din copilărie, dar fiind mai mică decât mine şi netrăind într-un mediu comun, drumurile noastre nu s-au întâlnit prea des până atunci.

Şi uite-aşa s-a format grupul care a ţinut fruntea…„terasei” toată vara lui 2003.

Aici ne-am trăit iubirile mai mult sau mai puţin platonice(nu între noi, să fie clar!), aici s-au înfiripat şi consumat idile(idem), aici s-a râs şi s-a plâns, aici s-au mâncat conserve cu pâine pe hârtie de ziar, aici s-a cântat şi s-a dansat până târziu, în noapte….

Ne simţeam bine unii cu alţii, eram uniţi şi orice absenţă influenţa negativ atmosfera din grup (de aceea ne străduiam să lipsit cât mai rar de la „program”). Credeam că nimic nu ne poate despărţi, dar….n-a fost chiar aşa.

Nu ne-am dat seama că am provocat invidie în rândul unora care ne priveau „din afară”. I-am primit în mijlocul nostru (unii dintre noi cu reţinere, alţii cu toată inima) fără să realizăm că interesul lor n-a fost să fie ca noi, ci să ne dezbine.

În pragul iernii, grupul şi „terasa” erau deja amintire.

Avocata, care se căsătorise încă din luna august, a plecat după soţul ei, la Bârlad.

Funcţionarul public a promovat în funcţie, a devenit VIP şi (oficial) n-a mai avut timp pentru distracţie (neoficial, motivele erau legate de neînţelegerile dintre patroana „terasei” şi şeful lui direct, care-i ceruse să nu mai frecventeze locul).

Am rămas foarte apropiate doar eu şi bibliotecara. Prietenia noastră a ţinut până de curând, când am înţeles că nu ne mai leagă nimic.

Mergem pe drumuri diferite, avem idealuri diferite, avem bucuriile, avem eşecurile noastre.

Dar avem în comun amintirile verii 2003.

Cea mai frumoasă vară.

Vorbă multă şi degeaba

Ştim deja că azi un nou cutremur a zgâlţâit o parte din România.
Ca de fiecare dată în astfel de situaţii, televiziunile şi-au tras partea de emisiuni pe această temă. Mărmureanu, specialiştii….deja cunoaştem tiparul….
Nu minimalizez evenimentul (am înţeles că asemenea cutremure sunt rare în România), nici nu-mi bat joc de sperietura trasă de cei care l-au simţit (şi eu mă sperii la cutremur), dar cred că ar trebui să se renunţe la genul ăsta de emisiuni.
Pentru că se discută prea mult şi degeaba. Trebuie să scuture puţin pământul ca să ni se reamintească faptul că avem clădiri care s-ar putea prăbuşi la primul cutremur major şi că reabilitarea anti-seismică înaintează cu viteza melcului. Părerea mea este că este imperios necesar ca specialiştii lui peşte prăjit şi reprezentanţii ministerelor de resort, care se tot vântură în astfel de momente prin studiourile TV, să lase odată gargara şi să treacă la fapte.
Nu de alta, dar nimeni nu ştie când se va clătina din nou pământul, cu ce intensitate şi, mai ales, cu ce consecinţe.
Atunci, ce scuze ar avea? Şi cum vor plăti?