S-a terminat

Ştim cum e când avem prieteni. Ştim şi cum e când avem duşmani.

Dar câţi ştim cum e atunci când prietenul cel mai bun este, de fapt, cel mai parşiv duşman? Că ne poate lovi oricând, oriunde, fiind sigur că va obţine rezultatul dorit?

Eu am aflat…ieri, când persoana care s-a numit „cea mai bună prietenă a mea” a dovedit cât de gol îi este sufletul, a arătat că trecutul nostru comun nu contează, iar prezentul e important doar dacă bulgărele de rahat îşi atinge ţinta şi locul e invadat de mirosuri pestilenţiale şi de muşte.

Gestul pe care l-a făcut a pus capăt, definitiv şi irevocabil, unei relaţii de amiciţie care a durat fix 7 ani, dar pe care o credeam veşnică şi indestructibilă.

M-aş fi simţit altfel dacă, de-a lungul timpului sau cel puţin în ultima perioadă, mi-ar fi spus ce o supără şi în cel mod o afectează atitudinea mea, faţă de ea, în anumite momente.

În acele 5 luni şi jumătate în care nu ne-am vorbit, n-a dat nici măcar un semn de viaţă, nu mi-a arătat în niciun fel că-i pasă: de mine, de noi, de prietenia noastră.

A dovedit că n-a impresionat-o nicio secundă faptul că am făcut pasul spre împăcare. Ştia la fel de bine ca şi mine că, DIN ORGOLIU, nu l-ar fi făcut niciodată, indiferent ce şi cât ar fi pierdut.

Şi CRED că A PIERDUT, dar va înţelege mai târziu acest lucru.

Sincer? Bruma de regret pe care o aveam, până ieri, din cauza faptului că am vrut să ne împăcăm şi ea n-a avut apoi nicio reacţie, a dispărut. ACUM nu mai simt decât milă pentru ea.

Şi nu, nu mă voi ruga pentru ea, aşa cum m-a sfătuit cineva drag.

Pentru că NU POT.


NU VREAU.

Nu acum.

Blog de vacanţă

Cine a mai avut timpul şi dispoziţia de a-mi vizita blogul în ultimul timp, a putut observa că postările mele sunt destul de rare şi că ele se limiteză la bancuri sau muzică.

Nu intenţionez să renunţ la postările aşa-zis „serioase”, dar m-am gândit că, dacă tot e vacanţă pentru majoritatea celor care îşi fac de lucru prin blogosferă, cel mai bun lucru pe care l-aş putea face în perioada asta e să înveselesc puţin atmosfera. Nu ştiu dacă mă şi pricep la aşa ceva, poate îmi spuneţi voi 🙂

Eu nu plec în concediu. Nu pentru că îmi place să fiu mai cu motz, să stau acasă în timp ce alţii fac plajă sau urcă pe munte, ci pentru că, întotdeauna, de la jumătatea lui iunie şi până la începutul lui septembrie, am un program ceva mai lejer decât în restul anului. Este adevărat, nu mă mai bazez pe sursele sigure din învăţământul şi justiţia locală, iar administraţia este ca şi moartă (tot din cauza concediilor), dar se mai întâmplă una-alta şi am ce scrie la gazetă.

De doi ani încoace obişnuiesc să-mi iau concediul în decembrie. Îmi place să fiu liniştită de sărbători şi să încep un nou an de muncă cu bateriile încărcate (pozitiv!).

Primul concediu din cariera (wow, ce pompos sună!) mea de jurnalist mi l-am luat după patru ani de la angajare. Până atunci, nici nu m-am gândit la vacanţă şi nici nu aveam motive să evadez de la lucru pentru că…nu prea aveam unde şi cu cine.

După patru ani, s-au schimbat (în bine) lucrurile. Pentru că-mi cunoscusem Puiul şi vroiam să-mi petrec mai mult timp împreună cu el. Deja începuseră să se schimbe priorităţile 🙂

Primul meu concediu s-a consumat în luna de vârf a sezonului estival: august. Şi în anul care a urmat, lucrurile au stat aproximativ la fel, cu deosebirea că atunci am ieşit prima dată din ţară ca să merg la Roma.

Din 2007 am renunţat la concediu în perioada estivală. Este adevărat, nu numai faptul că nu mi-am permis să plec acolo unde ar fi dorit sufleţelul meu a determinat acest lucru. Am zis că, dacă tot e o perioadă mai lejeră din punct de vedere profesional, n-are rost să-mi bat joc de nişte zile libere de care aş fi putut profita din plin cu altă ocazie.

Aşa am ajuns să-mi iau primul concediu în decembrie. Şi chiar am simţit că sunt liberă să fac ce vreau încă din prima zi (mai rău a fost că, exact în prima zi s-a stricat monitorul PC-ului şi am fost nevoiţi să-l înlocuim cu monitorul unui tv, dar n-am murit!).

Anul trecut, tot în decembrie, mi-am petrecut primul concediu de femeie măritată (eeee, cine mai era ca mine, „mândră-n toate cele”!). Unde mai pui că tot atunci s-a consumat şi cea de-a doua ieşire din ţară, în Grecia, unde am petrecut Crăciunul.

După toate probabilităţile, şi în acest an voi intra în concediu tot în decembrie. Mă gândisem, la un moment dat, să „rup” din el o săptămână ca să mergem la mare dar, după o documentare pe internet, via Google, mi-am dat seama că banii din puşculiţă nu ne ajung ca să petrecem vacanţa aia de vis pe care ne-o dorim 🙂

Aşa că, mai bine stăm acasă. Şi nu-mi pare rău, pentru că nu ne lipseşte nimic. Pădurea e la o aruncătură de băţ şi, dacă avem chef de un grătar la iarbă verde nu trebuie decât să ne luăm cele de trebuinţă în spinare şi să purcedem la drum. Dar, aşa de bine ne-am potrivit eu şi Puiul meu, încât asta e doar soluţia de rezervă…când nu avem net şi filme de văzut 🙂

Aşadar, dacă e vacanţă, mi-am dat o pauză şi la postările aşa-zis „serioase” de pe blog. Cine vrea să mă mai citească şi din toamnă (deşi nu promit că voi reveni cu subiecte-bombă sau cu analize profunde pentru că nu-s genul meu 🙂 ), mă va găsi tot aici. Pentru restul…urări de bine, mult trafic şi loc fruntaş în Ze List :))

Pentru toată lumea, însă: VACANŢĂ PLĂCUTĂ!!!

100 de sărutări înfocate

Soţul, aflat la căpşuni în Spania, scrie soţiei sale iubitoare, lăsată singură, pe plaiurile Carpato-Danubiano-Pontice.
„Draga mea,
Nu-ţi pot trimite salariul luna aceasta, din cauza recesiunii economice profunde în care s-a afundat subit economia mondială, aşa că îţi trimit 100 de sărutari înfocate.
Tu ai fost, eşti şi vei rămâne, iubirea mea pe viaţă!
Soţul tău, Ionică“

Dupa câteva zile, soţia iubitoare îi răspunde:Spaţiere de la stânga la dreapta„Dragul meu,
Îţi mulţumesc pentru cele 100 de sărutări înfocate şi îţi trimit detaliile cu privire la cheltuielile mele recente:
1. Lăptarul a fost de acord să primească 2 sărutări pentru lapte şi să mă dezbrac în faţa lui, în fiecare dimineaţă, pentru o lună de zile.
2. Electricianul a acceptat să nu ne decupleze încă de la curent abia după ce i-am aplicat cea de-a 7-a sărutare înfocată (pe ureche) şi l-am mângâiat 10 minute într-un anumit loc.
3. Proprietarul vine în fiecare zi şi cere 2-3 sărutări de consolare în loc de chirie, în plus, m-a anunţat că, de luna viitoare, va trebui să i le aplic într-o zonă mai sensibilă, înţelegi ce vrea să zică, da?…
4. Patronul supermarketului nu a acceptat numai sărutări înfocate, astfel că a trebuit să-i ofer şi alte „chestii“ negre şi fierbinţi (nu cafea, că nu mai avem!)…
5. Pe mărunţişuri am mai cheltuit 40 de sărutări înfocate + mângâieri.
Nu-ţi face griji pentru mine, mi-au mai rămas vreo 35 de săruturi şi sper să mă descurc luna aceasta.
Pot să-mi fac planul de cheltuieli şi pentru luna viitoare la fel?
Te rog, sfătuieşte-mă câte să dau la revizia maşinii?!
Cu drag, iubirea ta!“

Voi înota în bani – la propriu! :)

Tocmai am aflat că, peste fix 3 ani, mă voi îmbogăţi! O spune rezultatul testului ăsta:

Te vei imbogati peste 3 ani?
Vei inota in bani – la propriu

Felicitari, peste fix 3 ani vei fi atat de bogata, incat te vei scalda in bani. Vei fi coplesita de bogatie si lux, iar viata ta se va schimba complet. In fiecare zi, o limuzina te va astepta in fata viitoarei tale vile, realizata cu o arhitectura in stil Gaudi, iar fiecare an va fi plin de calatorii care mai de care mai exotice pe taramuri de vis. Iti vei cumpara vile in Japonia, Mauritius, Malaezia, Goa si insulele Seychelles, unde iti vei duce toti prietenii, care de altfel iti vor ramane recunoscatori pe viata.

Încercaţi şi voi. Dacă nu vă iese, nu-mi daţi în cap!
Zâmbiţi, ar putea fi şi mai rău! :))

Nu mai e la fel

Cu puţin timp în urmă, anunţam faptul că m-am împăcat cu prietena mea.

Într-o postare mai veche, ziceam că la mijloc nu fusese nicio ceartă, ci un (momentan) conflict de interese (deşi e prea mult spus).

De atunci şi până în ziua în care am simţit că trebuie să vorbesc din nou cu ea, am fost convinsă de faptul că EU eram cea care avea motive să păstreze distanţa.

Ei bine, lucrurile nu au stat chiar aşa.

Prietena mea a avut un ALT motiv pentru care n-a mai vrut să vorbească cu mine! PENTRU MINE, motivul invocat de ea era insignifiant în raport cu ceea ce m-a împiedicat, aproape o jumătate de an, să o caut. Mai mult decât atât, din punctul MEU de vedere, motivaţia ei NU AVEA BAZĂ REALĂ!

Totuşi, am căutat să văd partea plină a paharului, gândindu-mă că important e că ne-am împăcat, că am discutat şi că ne-am rezolvat problemele.

M-am înşelat!

NU MAI E LA FEL!

Mi-am dat seama de asta în următoarele 2-3 zile. N-aş fi vrut să scriu niciodată acest lucru, însă ele exprimă un adevăr: REGRET CĂ AM SUNAT-O! Regret că o clipă de slăbiciune m-a determinat să rup tăcerea (nu îmi dau seama dacă se putea numi şi liniştea) care se instalase între noi. Nu spun că mi-a fost mai bine fără ea în acele 5 luni, pentru că nu am uitat-o.

Spun doar că NU TREBUIA SĂ O CAUT.

Aşa cum i-am mărturisit şi soţului meu, nu mă aşteptam ca ea să mă ia imediat în braţe. Nu mă aşteptam să mă sune a doua zi, la prima oră sau să-mi lase un offline pe mess cu ultima bârfă. Ştiam că fiecare avem orgoliul nostru şi că nu ne va fi uşor la prima întâlnire după aprope o jumătate de an în care am gândit ALTCEVA una despre cealaltă!

Dar n-am crezut că, ŞI DUPĂ, tăcerea ei va fi ACEEAŞI! În continuare am permanent offline, în continuare eu sunt cea care îi trimite mesaje pe mess ori telefon.

Ştiu că a avut (şi cred că mai are) o perioadă dificilă, de aceea nici nu încerc să fiu prezentă în viaţa ei mai mult decât ar avea nevoie, cu atât mai mult cu cât mai ştiu şi că nu de sfaturi duce lipsă.

Dar simt că relaţia noastră NU MAI E LA FEL.

Nu ştiu dacă ar fi fost altfel dacă aş fi căutat-o cu cinci luni înainte.

Nu ştiu dacă ar fi trebuit s-o las pe ea să mă caute.

Nu ştiu dacă ar fi trebuit să las lucrurile cum erau.

Nu ştiu dacă o mai pot lua de la capăt.

Nu ştiu dacă mai vreau asta.

Ştiu doar că … NU MAI E LA FEL.