Marley & Me

„Un câine nu-şi doreşte maşini luxoase, case mari sau haine de firmă.
Se mulţumeşte şi cu un băţ de aruncat.
Câinelui nu-i pasă dacă eşti bogat sau sărac. Harnic sau leneş. Deştept sau prost.
Dăruieşte-i inima ta iar el ţi-o va dărui pe a lui.
Despre câţi oameni poţi vorbi aşa?
Câţi oameni te pot face să te simţi unic
şi special ?
Câţi oameni te pot face să te simţi nemaipomenit?”


„Marley & Me”-un film pe care îl priveşti cu sufletul.
Nu e doar comedie. E o poveste de viaţă.
Când aveţi timp, să-l vedeţi. Nu veţi regreta!



Reclame

Tică e bolnav

Motanul meu e bolnav.

Se numeşte Tică şi are 12 sau 13 ani (nu ştiu sigur, pentru că n-a văzut lumina zilei în ograda noastră). A apărut, numai el ştie de unde, în faţa blocului şi, preţ de câteva minute, a văzut moartea cu ochii, după ce, nişte copii răi l-au aruncat într-o gură de canal şi au început să arunce cu pietre în el.

N-a trecut în lumea drepţilor, pentru că s-a întâmplat ca mama să fie prin preajmă. I-a alungat pe „criminali”, a luat ghemotocul alb-roşcat şi a venit cu el sus (pe vremea aceea locuiam într-un apartament situat la etajul 3), unde mai ţineam, de vreo 5 ani, o pisică şi l-a spălat.

Nu l-am primit cu braţele deschise. Chiar i-am zis mamei să-l ducă în altă parte, unde nu-s copii ca să-l bată. În seara aia nu l-a dus, a dormit în bucătărie. A doua zi, l-a „transferat” provizoriu într-un spaţiu ce aparţinea firmei unde lucra ea, situat în spatele blocului nostru. Spera să-i găsească un stăpân, lucru care nu s-a întîmplat până seara, motiv pentru care cotoiul a revenit în apartament.

În următoarea zi, a rămas tot la noi, în bucătărie. Nu i-am mai închis uşa, pentru că părea să fie cuminte. Eram în camera mea, stăteam în pat când, la un moment dat, mă trezesc cu el pe pieptul meu. Am vrut să-l dau jos, dar n-am mai putut: ghemotocul de blăniţă alb-roşcat începuse să toarcă!

L-am adoptat şi pe el, deşi prima pisică, văzându-şi ameninţată poziţia de prinţesă a casei, nu se mai comporta la fel de frumos cu noi.

După câteva săptămâni, a realizat că motanul din canal, botezat de mama „Tică”, nu va mai pleca şi şi-a reluat vechile obiceiuri „aristocratice” 🙂

Încă de la început, Ticuţă a fost liniştit şi cuminte. Îi plăcea mult să doarmă pe balcon sau pe pieptul mamei. Când a crescut, a devenit…stresul familiei. Ca orice motan cu „personalitate”, a început să-şi marcheze teritoriul şi prefera, cu precădere, perdelele!

În toamna lui 2001, când ne-am mutat la casă, i-am adus aici şi pe Tică, şi pe Tutu(„prinţesa”). I-am cărat într-o geantă cu fermoar în care s-au zbătut tot drumul.

În noua locuinţă, o perioadă i-am ţinut în casă. Pe urmă, primul care a vrut afară, în amintirea balconului de la bloc, a fost Tică. La început, ne era teamă că, dacă se va îndepărta prea mult, se va rătăci şi se va pierde, ori că poate fi călcat de vreo maşină. La un moment dat, chiar a dispărut şi ne luasem adio de la el. Dar s-a întors şi atunci ne-am dat seama că se învăţase cu locul şi că va reveni de fiecare dată.

Tică este „motanul mamei”, nu numai pentru că ea l-a adus în casă, ci mai ales pentru că ea a avut cea mai mare grijă de el. Chiar dacă mama este de aproape şase ani în Italia, tot motanul ei a rămas şi avem „misiunea” de a-l ţine în viaţă până va veni acasă!

Lucru foarte greu de realizat. Acum trei ani, Tică a fost sfâşiat de un câine (aşa presupunem noi, dar e posibil să fi fost şi vreun şobolan, cu care s-a luptat) şi zile în şir nu s-a arătat. L-a găsit tata, într-o dimineaţă, în curte, murdar, cu o rană cât casa în spatele urechii drepte. S-a dus la veterinar, i-a luat reţetă şi vreo două săptămâni l-a oblojit, timp în care motanul nu a ieşit afară.

Acum, Tică e iarăşi bolnav. Tuşeşte, îi curge nasul şi nu papă de ieri, de la prânz. Nu aş fi băgat de seamă, dacă nu aş fi văzut că nu poate înghiţi. Pentru că a mai trecut prin asta, ştiu că trebuie să-i dau ceai în care am dizolvat paracetamol sau fervex.

Aşa că, azi sunt pe post de veterinar. Că tot am zis eu că asta mi-ar mai plăcea să fac!

Divorţează! În sfârşit!

Adrian Enache divorţează.
În sfârşit, s-a hotărât! După 14 de viaţă dublă, artistul alege să rămână cu „femeia prin care respiră”: Iuliana Marciuc.
Îmi aduc aminte că, pe la mijlocul anilor 90, povestea de dragoste dintre cei doi ţinea prima pagină a presei mondene (eu citeam regulat revista VIP, condusă pe atunci de Cristi Brancu, căruia îi mai scriam din când în când şi de la care am avut norocul şi privilegiul să primesc răspuns, la „Poştalion”-rubrica de corespondenţă) şi ei negau mereu că sunt împreună.
Pe vremea aceea am avut ocazia să-l văd destul de des (recunosc, nu de foarte aproape) pe Enache-omul, nu vedeta. Graţie unei persoane care avea legături directe cu anturajul solistului, la un moment dat, am intrat în posesia unor fotografii realizate cu prilejul unor evenimente private. În ele, Adrian apărea mereu alături de Iuliana, pe atunci măritată cu Remus Posea. Se vorbea atunci despre o prietenie de familie, dar fotografiile pe care le-am văzut spuneau, fără cuvinte, că între cei doi este mult mai mult decât atât.
Nu ştiu dacă trebuie să regret sau să mă felicit pentru că nu am fost inspirată să copiez acele poze. Important este că le-am văzut şi că, încă din perioada aceea, nu am pus la îndoială relaţia dintre cei doi.
Nu ştiu câţi dintre cei din generaţia tânără ştiu că (încă) soţia lui Adrian Enache, Corina, este fiica lui Theodor Munteanu, un cântăreţ foarte cunoscut în anii 80 şi care a activat la Teatrul Muzical din Galaţi, oraşul de baştină al lui Enache. Când s-a căsătorit cu aceasta, mulţi au spus că a făcut-o pentru a pătrunde mai uşor în show-biz, folosindu-se de relaţiile socrului.
În urmă cu 18 ani, Corina era departe de a fi o femeie sexy. Era sobră şi distinsă. Am văzut-o la câteva spectacole susţinute de Enache în oraşul meu. Stătea mereu în primul rând. Nu puteai să nu observi contrastul: el-vulcanic, debordând de energie, ea-cuminte, discretă.
Mult timp am condamnat viaţa dublă a lui Adrian Enache, mai ales atunci când Iuliana i-a dăruit băieţelul. Pe urmă, mi-am dat seama că n-am dreptul să azvârl cu piatra, pentru că numai ei ştiu cum au trăit, au gândit şi au visat în aceşti 14 ani.
Nu spun că mă bucur că Adrian Enache divorţează. Un divorţ este, până la urmă, sfârşitul unei căsnicii. Rămân în urmă ani şi amintiri. Cineva suferă.
Dar e bine că a ales, chiar dacă ar fi trebuit să facă acest lucru mai demult. Chiar dacă aleasa nu e soţia.
A ales iubirea.
Sursa foto: aici şi aici

Banchetul de absolvire

Cu siguranţă, fiecare dintre noi am avut un banchet de absolvire.

Pe vremea mea (sună de parcă aş avea 100 de ani; totuşi, vorbesc de o altă perioadă!) se organiza un banchet la absolvirea gimnaziului şi altul înainte de Bacalaureat.

Între timp, tradiţia petrecerilor de gen a fost îmbogăţită cu banchetul de absolvire a ciclului primar. De ce să nu aibă şi copiii de clasa a IV-a un bairam? De ce să nu-şi ia rămas bun de la „doamna” după o masă din care nu lispsesc toate bunătăţile (majoritatea abundând în E-uri) şi dansând pe ritmuri de Coco Jambo?

Mai nou, am aflat că au banchet şi prichindeii care termină grădiniţa! Şi nu orice fel de banchet, ci unul organizat ca la carte, cu pizza şi grătar la iarbă verde!

Mă gândesc la faptul că, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, cineva îmi va spune că se organizează petrecere de absovire şi la creşă pentru că, nu-i aşa, lumea se schimbă!