Cel mai frumos oraş

Ştiu că se vor găsi mulţi care să mă contrazică dar, pentru mine, cel mai frumos oraş din lume e Oneşti!

Deşi l-am văzut pentru prima dată când eram prin clasa a VI-a sau a VII-a (de fapt, l-am tranzitat, în drum spre Braşov), m-am îndrăgostit (zic eu) iremediabil şi pe viaţă de el în urmă cu patru ani, când am avut ocazia să-l străbat la pas.

Adevărul e că, „ocazia” la care tocmai m-am referit are un nume: soţul meu. Sunt convinsă că, dacă nu l-aş fi cunoscut, n-aş fi ajuns să (re)văd Oneştiul în vara anului 2005! Foarte important este de menţionat şi faptul că, tot atunci, am considerat, pentru prima dată de când mă angajasem la ziar, că trebuie să-mi iau concediu şi să-mi mai văd şi de viaţa mea 🙂

Îmi place Oneştiul pentru că este curat şi cochet. Pentru că acolo sunt oameni buni şi multe locuri frumoase.

Dacă m-ar întreba cineva ce iubesc mai mult şi mai mult în Oneşti(în afară de soţul meu, care e UNIC!), aş răspunde, fără să ezit: parcul. Este locul unde ţin să merg ori de câte ori ajung în oraş, pentru că, de fiecare dată, îl văd ALTFEL. N-aş putea spune, cu exactitate, ce-mi place mai mult acolo: lacul cu nuferi, înconjurat de sălcii, fântâna arteziană, foişorul…

Îmi place să mă plimb pe aleile lui, de acolo să admir Perchiul pe care, tot acum patru ani, l-am urcat cu inima-n gât, ca să ajung la crucea aceea frumoasă şi luminată…

Când merg la Oneşti, de abia aştept să-mi iau un hamburger şi plăcinte ieftine, dar delicioase, de la o patiserie din apropierea bazarului din care nu-mi achizitionez (aproape) niciodată nimic, dar prin care nu uit să dau o raită!

Îmi place se mă duc la Mall, în toate magazinele de electronice şi electrocansnice, să casc ochii la toate vitrinele, să intru în librăria de pe Oituz, unde îmi petrec o grămadă de vreme (spre disperarea Puiului meu), dar fără să-mi cumpăr nimic!

Mi-am dorit mereu, în ultimii ani, să ajung acolo când înfloresc castanii, când se deschid nuferii din parc, dar…

Mi-e atât de dor de Oneşti! Îl revăd din ce în ce mai rar, din cauza activităţii mele zilnice, care mă împiedică să-mi fac planuri „de evadare”.

Sper, totuşi, să-mi revăd oraşul preferat peste două săptămâni. Când vor fi trecut alegerile, se va fi terminat anul şcolar şi, în general, obligaţiile mele profesionale se vor rări….

Anunțuri

Ce mi-ar plăcea să fac dacă…

Dacă nu aş mai scrie la gazetă, cred că mi-ar plăcea să fotografiez sau să filmez.

Am prins gustul fotografiei acum vreo 13 ani, când mi-am cumpărat un aparat clasic, din acela cu film, cu care puteam realiza maxim 36 de poze.

Când am venit cu el acasă, am „consumat” filmul în mai puţin de o oră, timp în care mi-am tras în poze tot familionul, înclusiv cele două pisici pe care le aveam.

Pentru că mi-au ieşit bine toate imaginile, în anii care au urmat, am continuat să fac poze oriunde şi oricui.

Acum doi ani mi-am cumpărat camera video despre care ieri scriam că s-a înecat în bere. Atunci am descoperit că-mi place să filmez. Chiar a fost o perioadă în care, mai mult ca sigur, am reuşit să-i enervez pe toţi cei din jur din cauza obiceiului de a-i filma când le era lumea mai dragă (chiar şi atunci când ieşeau de la toaletă!).

În fine, primăvara trecută, mi-am achiziţionat şi un aparat foto digital. Aveam nevoie de el, deoarece începea campania electorală pentru locale. E drept, nu este un aparat cu caracteristici deosebite, l-am ales în funcţie de buget, dar e bun, îmi fac treaba cu el, cum se spune.

De când am cameră video şi aparat foto, nu plec nicăieri fără unul dintre ele. Filmez tot ce-mi place ori îmi atrage atenţia, la un moment dat.

De multe ori, mă filmez şi singură. Nu că aş fi eu „Miss Univers”, dar îmi place, din când în când, să fiu un mic VIP(măcar în familie!).

Nu m-au fascinat dintotdeana imaginile, statice ori în mişcare. De câtva timp, obişnuiesc să privesc la televizor cu sonorul dat la minim, chiar pe mute. Nu contează dacă, în acel moment, se transmite un film, sunt şiri sau e vreun talk-show. Îmi place să privesc feţe, să le surprind reacţiile, să văd DACĂ TRANSMIT CEVA! E un exerciţiu interesant. În funcţie de rezultat, rămân în faţa ecranului ori îmi găsesc altceva mai bun de făcut.

Nu mă plictisesc niciodată în faţa imaginilor cu copii. Sunt cei mai expresivi şi cei mai sinceri. La fel, imaginile din natură, îmi dau o stare de bine şi de linişte.

Din acest motiv, foarte multe din fotografiile personale surprind flori, copaci sau animale. Mai puţin oameni. Cei care apar în pozele mele sunt doar cei din familie, cunoştinţele(mai nou, obişnuiesc să spun că nu am prieteni) şi, cel mult, persoanele care mă amuză(nu i-am pus la socoteală pe cei fotografiaţi în interes de serviciu).

Îmi place să dau zoom pe câte o fotografie sau imagine filmată şi să studiez fiecare detaliu. De fiecare dată, descopăr amănunte extrem de interesante. O privire, un gest, o anumită poziţionare în spaţiu pot spune mai mult decât un cuvânt.

Dacă n-aş fi, în pofida meseriei, o timidă, cred că mi-ar plăcea să fiu operator de televiziune.

Însă, mai mult, mi-ar plăcea să pot face filmuleţe. Să montez imagini, să le editez aşa cum vreau, în funcţie de inspiraţie şi de ceea ce intenţionez să transmit.

Poate voi reuşi asta într-o zi, cu tot materialul pe care l-am strâns şi care se tot adună…

Dacă n-aş mai scrie pentru ziar, mi-ar mai plăcea (să-mi pot permite) să lucrez ca voluntar într-o clinică veterinară. Una modernă, aşa cum sunt cele prezentate pe Animal Planet. Îmi plac foarte mult câinii şi pisicile, dar şi păsările, nu neapărat cele de curte, deşi aş putea spune şi asta. Am avut trei găini şi toate au murit de bătrâneţe. Cât au trăit, au fost, în permanenţă, o sursă de ouă proaspete. Ultima dintre galinacee a prins şi perioada cu aviara, dar a scăpat de gazare (oricum am fi ascuns-o, n-am fi acceptat să fie omorâtă că aşa ar fi vrut nişte imbecili). S-a dus cu amintiri frumoase „dincolo”. Sper să nu ne fi uitat şi că pune o vorbă bună la Doamne-Doamne pentru noi!

Am fost, sunt şi voi rămâne o apărătoare a drepturilor necuvântătoarelor. Întotdeauna am spus că, cine e iubitor de animale, e prietenul meu cel mai bun, iar cine dă cu bâta în ele, să nu mă întrebe de sănătate!

E drept că, dacă mă gândesc bine, niciunul din aceste hobby-uri ale mele, transformate în activităţi zilnice, nu mi-ar aduce mai mulţi bani decât gazetăria.

Dar, pur şi simplu, asta aş face dacă n-aş mai scrie la ziar.


Weekend-urile mele pline (II)

N-am zis eu că toate mi se întâmplă doar în weekend?
De data asta, mi-au pus capac şocurile de curent, din noaptea de vineri spre sâmbătă, care m-au lăsat două zile fără net!
Pentru cineva care locuieşte într-un orăşel cu 9 mii de locuitori (în acte, pentru că, în realitate, au rămas vreo 6 mii, restul fiind pe afară, la cules căpşuni, în Spania sau la spălat podele prin „Cizmă”), care nu beneficiază de o bază sportivă, de un ştrand sau vreun loc mai acatării în care să faci un grătar ca lumea(tre să ieşi din oraş nu ştiu câţi kilometri ca să ajungi la aer curat, pădure etc), a rămâne fără conexiune la net este ca şi cum ai lăsa un alcoolic fără băutură.
De ce mă duse gândul tocmai la alcoolici şi băutură? Pentru că de la o bere care s-a scurs, ca nesimţita, din cutie, mi se strică bunătate de cameră video. E drept, era una fără pretenţii, fără hard disk, dar care îmi era utilă. Ei bine, ieri nu avea la ce să-mi folosească, dar am luat-o la mine, la o întrunire electorală. N-am să insist asupra împrejurărilor(deşi sunt de tot râsul!), dar fapt este că juma’ de cutie de Ursus se vărsă peste camera mea. Chiar dacă am observat la timp şi am scos-o din băltoacă, lichidul a pătruns în interior. Urmarea? Ore bune, camera nu s-a deschis. Apoi, când s-a deschis, prima grijă a fost să scot caseta, pe care s-ar putea să nu o mai pot viziona (şi era cu vacanţa din Grecia!).
Azi, am remarcat că e praf ecranul LCD, însă pot vedea prin vizor (nu ştiu dacă aşa se numeşte chestia aia prin care mă uit prin lentilă, că la tehnică sunt varză!). Nu pot intra în meniu, ceea ce înseamnă că toate circuitele au intrat în comă alcoolică :))
Probabil, o să merg cu camera la service-ul autorizat din reşedinţa de judeţ şi până atunci o să filmez cu camera foto(deşi nu-i acelaşi lucru!).
Aşadar, neavând net, n-am scris pe blog. Am însoţit, însă, un deputat şi un vice de partid, filială judeţeană, pe uliţe de sat, în campanie electorală. Lăsând la o parte incidentul cu camera video, de care numai eu îs vinovată, totul a fost OK, am luat totul ca pe o excursie şi am încercat să văd jumătatea plină a paharului. La întoarcere, am scris fără bătăi de cap, dar fără nicio şansă de a-mi expedia articolul, din cauza lipsei netului…
Azi, era cât pe-aci să fac infarct: monitorul LCD, de 22”, de la primul calculator(al soţului) nu pornea! De fapt, şi hard disk-ul scotea sunete ciudate. Numai „lucruri bune”, de luni, ca să înecpem „bine” săptămâna!
Se pare, însă, că Dumnezeu încă ne iubeşte, nu ştiu pe cine, mai mult, pe mine sau pe soţ, dar nu contează, important e că, nici monitorul nu s-a ars şi nici hrd disk-ul nu e stricat. Dovadă că, în momentul ăsta, fiecare dintre stăm la computerul personal!
Totuşi, în aceste zile în care n-am avut net, am avut parte şi de momente frumoase.
Sâmbătă, am fost invitată la un concurs de artă populară şi am fost plăcut surprinsă de talentul participanţilor, copii din trei judeţe din Moldova. Aceştia au cântat, dar mai ales au dansat hore şi sârbe, încât am crezut că nimerisem la o nuntă tradiţională! În plus, am admirat peste 300 de lucrări (tapiserii, desene, icoane pe lemn şi pe sticlă), care au intrat în concursul de arte vizuale.
Mâine, e spectacol de teatru, tot pentru copii. Doar se apropie 1 Iunie! Când iar am de muncă. La noi, ziua copilului se sărbătoreşte pe 31 mai. Adică duminică. În weekend.
Pentru că, nu-i aşa, toate (mi) se întâmplă doar în weekend! :))

„Nu mor caii când vor câinii…"

Cândva-să tot fie vreo 15 ani de atunci-scriam în jurnalul meu (citez din memorie) „mă admir pentru faptul că am puterea de a mă ridica singură, de a trece peste toate greutăţile şi de a merge mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat”.

Ieri nu m-am admirat. Preţ de câteva ore, am fost îngenuncheată de vorbele unei persoane care m-a jignit în cel mai perfid mod cu putinţă: scriindu-mi pe mail şi semnându-se…anonim!

Interesant este faptul că respectivul mail este scris în urmă cu exact o jumătate de an, dar eu l-am descoperit de abia ieri, pentru că nu am avut acces la acea adresă până acum.

Interesant mai e şi faptul că persoana mi s-a adresat tot în campania electorală (atunci era cea pentru parlamentare, acum e cea pentru europarlamentare).

Totul pleca de la un articol de-al meu, evident, cu subiect electoral. Individul/a a făcut referire de cele două persoane din poza ataşată (de redacţie, nu de mine) la respectivul text. În mai puţin de 10 fraze, acestea au fost desfiinţate.

Nu acest lucru m-a deranjat(cred în dreptul de opinie liber exprimată), ci faptul că, pe lângă ele, am fost şi eu pusă la zid. Mi s-a spus direct că nu sunt dotată cu prea mulţi neuroni şi că trăiesc pe altă planetă. Că mai bine nu semnez asemenea articole, ca să nu creadă lumea că-s absurdă(„nu că nu ai fi, dar totuşi lasă-i pe unii să creadă că ai ceva în capul ăla”).

Pe lângă toate astea, au fost şi câteva atacuri directe la persoană, pe care nu le voi expune, deoerece mi-au creat destulă indispoziţie în momentul când le-am citit.

Recunosc, am fost extrem de şocată.

Am recitit scrisoarea de câteva ori, ca să mă conving că e reală(tot mai credeam că sunt în mijlocul unui vis urât). Într-un final, am izbucnit în plâns…

Nu era durere. Era ciudă şi neputinţă.

Mi-am dat seama că, oricât aş încerca să respect toate regulile deontologiei profesionale, oricât de frumos m-aş comporta cu cei din jur(surse sau potenţiale surse), oricât de mult m-aş strădui să-i mulţumesc pe cei din jur, niciodată nu voi reuşi acest lucru.

Am realizat că port acea etichetă de care am fugit încă de când am păşit pentru prima oară în redacţie şi mi-a fost ciudă că, în şapte ani, n-am găsit cea mai potrivită metodă de a demonstra nu că sunt altfel decât colegii mei, ci că nu mă complac în (ne)regulile lor!

Am fost acuzată că pup în dos persoanele dintr-un anumit partid, când toată lumea ştie că în judeţul nostru TOATE publicaţiile, chiar şi cele care se declară independente, răspund unor interese de partid.

Probabil, individul/a care mi-a scris acele rânduri otrăvite îşi imaginează că am un statut social de invidiat, că dorm pe un munte de bani, iar viaţa mea şi a familiei mele este un huzur perpetuu. Că stau la aceeaşi masă cu mai marii urbei ori ai judeţului şi că mă înfrupt cu nesaţ din ciolanul puterii.

Ei bine, NU!

Ceea ce nu înţelege anonimul/a şi, sunt convinsă, ca el/ea sunt sute, este faptul că sunt un om NORMAL, că-mi fac doar meseria (care-mi place) acolo unde am reuşit să acced, profesional vorbind şi că, pentru acest lucru nu am plătit nimănui un leu. Nu m-a ţinut nimeni în braţe, pentru fiecare text am bătut toate coclaurile şi instituţiile publice, unde nu întotdeauna am găsit oameni dispuşi să stea de vorbă cu mine, dar pe care i-am convins de corectitudinea mea.

Cel/cea care mi-a pus sub semnul întrebării vocaţia de ziarist, fie şi de la o gazetă, mai mult sau mai puţin obscură, nu ştie ce înseamnă să fii ameninţat de procese de calomnie, dar de care să scapi fără a te compromite moral şi fără a-ţi trăda echipa.

M-am simţit(repet, doar preţ de câteva ore!) înfrântă de semnatarul anonim al scrisorii tocmai pentru că nu-i puteam vedea faţa, nu ştiam care este meseria lui, cu ce se ocupă atunci când nu scrie mail-uri persoanelor pe care le judecă fără să le cunoască! Aş fi vrut să ştiu ce a realizat în viaţă, dacă a schimbat ceva pe planeta asta.

AŞ FI VRUT SĂ-L/O VĂD PE CEL/CEA CARE M-A PUS LA ZID! Să-l/o pot privi în ochi! Nu să-i sparg faţa, deşi, poate, ar fi meritat. Ci să mă conving dacă, face-to-face, ar fi manifestat acelaşi curaj pe care i l-a dat anonimatul!

Cu un minim efort, i-am aflat IP-ul şi, astfel, am descoperit de unde mi-a expediat e-mail-ul.

Evident, bănuiam că e din zonă (nu din oraşul meu). După ce am avut confirmarea, gândul m-a dus imediat la o persoană care, după aproximativ 10 zile de la e-mail-ul despre care am povestit, mi-a scris pe altă adresă (pe care a găsit-o în ziar) pentru a mă întreba de ce scriu la ziarul meu. Chiar îmi reproşa chestia asta! Individul s-a vrut a fi…anonim, deşi a precizat că am fost colegi de liceu. L-am ghicit din prima, din cauza numelui cu care s-a înregistrat pe yahoo când şi-a creat ID-ul :))

La vremea respectivă, nu ştiam de mail-ul care m-a bulversat aseară. Dar, după ce l-am recitit şi pe cel al colegului de liceu, am realizat că el e autorul. Ştiu, poate fi o simplă coincidenţă, dar alte e-mail-uri, cu conţinut aproape identic(„tonul” diferă), trimise cam în aceeaşi perioadă, nu am mai primit.

Ştiu, oameni care să-mi facă aceleaşi reproşuri, să-mi aducă aceleaşi acuzaţii există şi, probabil, se vor manifesta faţă de mine ca atare, mai devreme sau mai târziu.

Dar instinctul îmi spune(şi rareori m-a înşelat, cei care mă cunosc foarte bine pot confirma asta) că anonima a fost trimisă de fostul meu coleg. Ghinionul lui a fost că nu am citit-o atunci, pentru că, repet, până acum nu am avut acces la acea adresă. Probabil, văzând că nu-i răspund, a încercat de pe adresa…nevestei(asta l-a dat de gol: ID-ul este o combinaţie a prenumelor lor!!!). Evident, de data asta i-am răspuns şi chiar l-am invitat la un suc. Mai trebuie să spun că n-a venit şi că de atunci n-a mai dat niciun semn de viaţă?

Dacă aseară m-am culcat plângînd şi m-am acuzat că sunt prea bună, prea corectă, prea principială, prea…naivă, azi mi-am dat seama că individul nu a meritat lacrimile astea.

Da, a reuşit, aşa cum scriam la început, să mă îngenuncheze, dar nu m-a înfrânt, pentru că ştiu cum sunt şi ştiu că nu voi abdica niciodată de la regulile care mi-au călăuzit paşii, atât în viaţa personală, cât şi în profesie.

Şi am curajul să-i spun individului acest lucru. Privindu-l în ochi, fără să clipesc. Şi ştiu cine ar pleca privirea, în secunda a doua…

Dacă aş mai avea jurnalul de acum 15 ani, aş scrie din nou: „mă admir pentru faptul că am puterea de a mă ridica singură, de a trece peste toate greutăţile şi de a merge mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat”.

Dar e ca şi cum aş fi făcut-o deja.