Cel mai frumos oraş

Ştiu că se vor găsi mulţi care să mă contrazică dar, pentru mine, cel mai frumos oraş din lume e Oneşti!

Deşi l-am văzut pentru prima dată când eram prin clasa a VI-a sau a VII-a (de fapt, l-am tranzitat, în drum spre Braşov), m-am îndrăgostit (zic eu) iremediabil şi pe viaţă de el în urmă cu patru ani, când am avut ocazia să-l străbat la pas.

Adevărul e că, „ocazia” la care tocmai m-am referit are un nume: soţul meu. Sunt convinsă că, dacă nu l-aş fi cunoscut, n-aş fi ajuns să (re)văd Oneştiul în vara anului 2005! Foarte important este de menţionat şi faptul că, tot atunci, am considerat, pentru prima dată de când mă angajasem la ziar, că trebuie să-mi iau concediu şi să-mi mai văd şi de viaţa mea 🙂

Îmi place Oneştiul pentru că este curat şi cochet. Pentru că acolo sunt oameni buni şi multe locuri frumoase.

Dacă m-ar întreba cineva ce iubesc mai mult şi mai mult în Oneşti(în afară de soţul meu, care e UNIC!), aş răspunde, fără să ezit: parcul. Este locul unde ţin să merg ori de câte ori ajung în oraş, pentru că, de fiecare dată, îl văd ALTFEL. N-aş putea spune, cu exactitate, ce-mi place mai mult acolo: lacul cu nuferi, înconjurat de sălcii, fântâna arteziană, foişorul…

Îmi place să mă plimb pe aleile lui, de acolo să admir Perchiul pe care, tot acum patru ani, l-am urcat cu inima-n gât, ca să ajung la crucea aceea frumoasă şi luminată…

Când merg la Oneşti, de abia aştept să-mi iau un hamburger şi plăcinte ieftine, dar delicioase, de la o patiserie din apropierea bazarului din care nu-mi achizitionez (aproape) niciodată nimic, dar prin care nu uit să dau o raită!

Îmi place se mă duc la Mall, în toate magazinele de electronice şi electrocansnice, să casc ochii la toate vitrinele, să intru în librăria de pe Oituz, unde îmi petrec o grămadă de vreme (spre disperarea Puiului meu), dar fără să-mi cumpăr nimic!

Mi-am dorit mereu, în ultimii ani, să ajung acolo când înfloresc castanii, când se deschid nuferii din parc, dar…

Mi-e atât de dor de Oneşti! Îl revăd din ce în ce mai rar, din cauza activităţii mele zilnice, care mă împiedică să-mi fac planuri „de evadare”.

Sper, totuşi, să-mi revăd oraşul preferat peste două săptămâni. Când vor fi trecut alegerile, se va fi terminat anul şcolar şi, în general, obligaţiile mele profesionale se vor rări….

Ce mi-ar plăcea să fac dacă…

Dacă nu aş mai scrie la gazetă, cred că mi-ar plăcea să fotografiez sau să filmez.

Am prins gustul fotografiei acum vreo 13 ani, când mi-am cumpărat un aparat clasic, din acela cu film, cu care puteam realiza maxim 36 de poze.

Când am venit cu el acasă, am „consumat” filmul în mai puţin de o oră, timp în care mi-am tras în poze tot familionul, înclusiv cele două pisici pe care le aveam.

Pentru că mi-au ieşit bine toate imaginile, în anii care au urmat, am continuat să fac poze oriunde şi oricui.

Acum doi ani mi-am cumpărat camera video despre care ieri scriam că s-a înecat în bere. Atunci am descoperit că-mi place să filmez. Chiar a fost o perioadă în care, mai mult ca sigur, am reuşit să-i enervez pe toţi cei din jur din cauza obiceiului de a-i filma când le era lumea mai dragă (chiar şi atunci când ieşeau de la toaletă!).

În fine, primăvara trecută, mi-am achiziţionat şi un aparat foto digital. Aveam nevoie de el, deoarece începea campania electorală pentru locale. E drept, nu este un aparat cu caracteristici deosebite, l-am ales în funcţie de buget, dar e bun, îmi fac treaba cu el, cum se spune.

De când am cameră video şi aparat foto, nu plec nicăieri fără unul dintre ele. Filmez tot ce-mi place ori îmi atrage atenţia, la un moment dat.

De multe ori, mă filmez şi singură. Nu că aş fi eu „Miss Univers”, dar îmi place, din când în când, să fiu un mic VIP(măcar în familie!).

Nu m-au fascinat dintotdeana imaginile, statice ori în mişcare. De câtva timp, obişnuiesc să privesc la televizor cu sonorul dat la minim, chiar pe mute. Nu contează dacă, în acel moment, se transmite un film, sunt şiri sau e vreun talk-show. Îmi place să privesc feţe, să le surprind reacţiile, să văd DACĂ TRANSMIT CEVA! E un exerciţiu interesant. În funcţie de rezultat, rămân în faţa ecranului ori îmi găsesc altceva mai bun de făcut.

Nu mă plictisesc niciodată în faţa imaginilor cu copii. Sunt cei mai expresivi şi cei mai sinceri. La fel, imaginile din natură, îmi dau o stare de bine şi de linişte.

Din acest motiv, foarte multe din fotografiile personale surprind flori, copaci sau animale. Mai puţin oameni. Cei care apar în pozele mele sunt doar cei din familie, cunoştinţele(mai nou, obişnuiesc să spun că nu am prieteni) şi, cel mult, persoanele care mă amuză(nu i-am pus la socoteală pe cei fotografiaţi în interes de serviciu).

Îmi place să dau zoom pe câte o fotografie sau imagine filmată şi să studiez fiecare detaliu. De fiecare dată, descopăr amănunte extrem de interesante. O privire, un gest, o anumită poziţionare în spaţiu pot spune mai mult decât un cuvânt.

Dacă n-aş fi, în pofida meseriei, o timidă, cred că mi-ar plăcea să fiu operator de televiziune.

Însă, mai mult, mi-ar plăcea să pot face filmuleţe. Să montez imagini, să le editez aşa cum vreau, în funcţie de inspiraţie şi de ceea ce intenţionez să transmit.

Poate voi reuşi asta într-o zi, cu tot materialul pe care l-am strâns şi care se tot adună…

Dacă n-aş mai scrie pentru ziar, mi-ar mai plăcea (să-mi pot permite) să lucrez ca voluntar într-o clinică veterinară. Una modernă, aşa cum sunt cele prezentate pe Animal Planet. Îmi plac foarte mult câinii şi pisicile, dar şi păsările, nu neapărat cele de curte, deşi aş putea spune şi asta. Am avut trei găini şi toate au murit de bătrâneţe. Cât au trăit, au fost, în permanenţă, o sursă de ouă proaspete. Ultima dintre galinacee a prins şi perioada cu aviara, dar a scăpat de gazare (oricum am fi ascuns-o, n-am fi acceptat să fie omorâtă că aşa ar fi vrut nişte imbecili). S-a dus cu amintiri frumoase „dincolo”. Sper să nu ne fi uitat şi că pune o vorbă bună la Doamne-Doamne pentru noi!

Am fost, sunt şi voi rămâne o apărătoare a drepturilor necuvântătoarelor. Întotdeauna am spus că, cine e iubitor de animale, e prietenul meu cel mai bun, iar cine dă cu bâta în ele, să nu mă întrebe de sănătate!

E drept că, dacă mă gândesc bine, niciunul din aceste hobby-uri ale mele, transformate în activităţi zilnice, nu mi-ar aduce mai mulţi bani decât gazetăria.

Dar, pur şi simplu, asta aş face dacă n-aş mai scrie la ziar.