La mulţi ani, de Sf. Gheorghe!

N-am niciun Gheorghe, Gică, Georgică, …. în familie, dar cunosc mulţi oameni cu acest nume.
Simbolic, pentru toţi, un sincer La mulţi ani!
Anunțuri

Urările de sărbători

Anul acesta, nu m-am omorât să trimit felicitări virtuale şi sms-uri cu urări de Paşte.

Ca să fiu, totuşi, în „trend“, am expediat câte un pps adecvat, evident, copiat de pe net.

Urmarea?

Trei mi-au trimis mulţumiri via e-mail, de la altul am găsit un offline pe mess, iar ultimul mi-a scris sms. Cel mai mult m-a amuzat acesta din urmă care, probabil, luat cu treburi, nu şi-a dat seama că-mi trimisese sms-ul de anul trecut!!!

Aşa am ajuns şi eu la concluzia celor care, zilele astea, au scris pe blog că felicitările virtuale nu mai au nicio valoare. Că le trimitem aşa, doar ca să dea bine la imagine, să nu ne trezim cu reproşuri de la unii sau alţii că nu ne-am gândit şi la ei de sărbători.

Nici urmă de emoţie iar de aşa-numita „atitudine evlavioasă“ nici nu mai amintesc.

Că e aşa o arată atât faptul că nu mi-au întors urările nici măcar cei cărora le-am scris, cât şi faptul că am primit sms-uri de la persoane pentru care chiar nu reprezint mare lucru (s-au folosit de funcţia „send to all“).

În plus, cine a fost supărat pe mine înainte de Paşte, la fel a rămas şi după, deşi i-am dat de înţeles că am îngropat securea războiului.

Pe vremea când nu aveam la îndemână nici telefonul mobil, nici internetul, dacă vroiam să felicit pe cineva, de aniversare, de Anul Nou sau de Paşte cumpăram de la poştă felicitări. Le trimiteam cu multe zile înainte, pentru că dura ceva până ajungeau la destinaţie. În special iarna. Dar îmi plăcea să-mi storc creierii până îmi ieşeau nişte urări frumoase şi ştiu că oamenii simţeau ce vroiam să le transmit.

Acum…e simplu: copy/paste şi gata, ai scăpat de obligaţii.

La început, mi-a fost greu să adopt şi eu „obiceiul“. Din bun-simţ, am mai adaptat, pe ici, pe colo, urările postate de alţii pe net, dar mereu m-a urmărit un sentiment de vinovăţie.

S-a terminat!

De acum înainte, nu mai trimit niciun e-mail şi niciun sms de sărbători. Nu mă mai mint că aşa e frumos. Dacă simt că o persoană merită, pur şi simplu o sun, o invit la mine sau o vizitez. Dacă nu i-a plăcut, asta e. Nu va mai exista „next time“.

Simplu, nu?

Mitocanul

Am alergie la mitocani.

Pur şi simplu, nu-i suport, dar nu ştiu cum naiba reuşesc să dau de ei la orice pas!

Am grijă să mă ţin departe de mediul lor care, din păcate, se află în permanentă expansiune. Simt că am păşit în arealul mitocanilor doar atunci când sunt prea multe exemplare din „rasa“ lor pe metrul pătrat.

Nu-i recunosc după figură pentru că, nu-i aşa, aparenţele (ne mai) înşeală. Dar îmi pot da seama că sunt ei după gesturi, comportament şi, mai ales, limbaj.

Când mitocanul ocupă o poziţie socială importantă şi face greşeala de a se considera şef şi peste cei care n-au nicio treabă cu el, este duşmanul meu declarat.

Măcar mitocanul prost şi fără carte mai are dreptul la circumstanţe atenuante(„de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere!“). Dar mitocanului cu patalama, care frecventează mediile elitiste, care are beneficiază, în fiecare moment, de şansa de a evolua spiritual, nu-i iert nici limbajul ca la uşa cortului şi nici tupeul cu care îmi caracterizează munca.

Să vorbească aşa cu mă-sa, sor-sa ori nevastă-sa: dacă ele îi permit, e problema lor. Atât timp cât eu îmi văd de treaba mea, pentru a-mi câştiga cinstit salariul pe care nu mi-l plăteşte el, din buzunarul propriu, nu-i permit mitocanului să-mi spună ce ar trebui să fac şi nici să mi se adreseze ca şi cum aş fi sluga lui, doar pentru că ne cunoaştem de câţiva ani şi vrea să obţin ceva pentru el.

Mi se rupe-n paişpe de legăturile lui sus-puse. Asta nu-l face mai puţin mitocan.

„Cine seamănă, se-adună….“

Persona non-grata

N-am fost niciodată (nici n-aş fi avut vreun motiv!) şi nici nu voi fi un fan Monica Columbeanu.

Nu m-a împresionat nici pe vremea când se numea Gabor, nu mi-a plăcut nici după ce s-a măritat cu miliardarul din Izvorani.

Pentru mine, duduia a ieşit definitv din anonimat în dimineaţa în care mi-a vorbit despre ea un avocat cu care fac schimb de impresii atunci când merg la Judecătorie.

Omul era pe jumătate amuzat, pe jumătate scandalizat de noul cuplu care se formase în lumea mondenă bucureşteană. Evident, ciuca miştourilor nu era tânăra domnişoară, ci tataia de 1,50 m, care se credea Don Juan de România.

Domnul avocat nu le dădea viaţă lungă împreună. Dar uite că omul s-a înşelat: cei doi au făcut nuntă, un copil, un botez, chiar şi o partidă de sex oral în restaurant, toate în faţa camerelor de luat vederi!

Peste noapte, viaţa lor a devenit subiect de reality show, transmis în prime-time de o televiziune care, în căutare disperată de rating şi aflată în criză de bani, a învăţat să pupe părţile moi ale Columbeanului.

Probabil, admiratorii cuplului (ştiu că există şi se manifestă ca atare!), mă vor acuza că nu remarc dorinţa doamnei Columbeanu de a deveni o femeie respectată, educată, de a avea o carieră, de a fi o mămică responsabilă.

Eu le voi spune că nu-i contest calităţile, dar numai în măsura în care acestea sunt evidente.

Îmi este foarte clar că dama joacă un rol pentru care trebuie să poate în permanenţă o mască. Din când în când, aceasta mai cade, moment în care adevăratul caracter al al Cenuşăresei de Bacău ni se prezintă în toată „splendoarea“ lui.

Aşa s-a întâmplat duminică seară, la ediţia specială de Paşte a emisiunii „Cireaşa de pe tort“. Atunci, fiţele şi figurile care au făcut-o celebră pe Moni au pălit în faţa răutăţii patologice pe care n-a mai vrut sau n-a mai avut cum s-o ascundă.

Columbeanca a făcut tot posibilul să-l desfiinţeze pe Horia Vârlan. Carismaticul bucătar a avut parte numai de ironii şi critici absolut gratuite. Chiar şi la masă, madam Columbeanu nu s-a putut abţine să nu-şi dea aere, criticând nu numai preparatele culinare, ci şi modul în care au fost servite. A inventat până şi firul de păr lung şi negru despre care a pretins că l-a găsit chiar pe şerveţelul pregătit special pentru ea.

La început, nu i-am înţeles atitudinea. Bănuiam că e ceva personal, iar aseară am primit şi confirmarea. Horia Vârlan o făcuse varză în emisiunea în care ea gătise pentru invitaţi. S-a văzut clar că Moni n-a scăpat ocazia de a se răzbuna. Culmea, a făcut-o exact într-o emisiune despre care ştia că va fi difuzată într-o zi în care oamenii au tendinţa de a fi mai buni, mai toleranţi.

Mi-am dat seama că, pentru ea, e duşman de moarte cel care îndrăzneşte să-i scoată în evidenţă defectele, să i le facă publice.

Pripăşită, printr-un mare noroc, în viloaca de la Izvorani, după numai 2-3 ani de viaţă de huzur, se consideră îndreptăţită să-i jignească, să-i facă praf pe cei care o critică.

Dă lecţii de comportament, când ea însăşi se poartă execrabil cu cei din jur, în special cu angajaţii, care nu au voie s-o contrazică, nici chiar atunci când nu are dreptate.

Odată, spunea că nu are prieteni din cauza distanţei care o desparte de Capitală. Dar cine ar putea să-şi bea cafeaua liniştit în compania unei persoane căreia mirosul şi culoarea banilor au metamorfozat-o din ţărăncuţa modestă, cu urme de iarbă şi humă între degetele de la picioare, într-o snoabă scăpată la oala cu caviar?

În timp, am tratat-o cu o oarecare indiferenţă pe această duduie.

De duminică însă, m-am săturat de ea.

Când văd câtă atenţie i se acordă în fiecare segment media, când observ câţi o pupă-n dos, doar de dragul banilor unui tataie, virgin întârziat, cu grave probleme la mansardă, mi se face o greaţă care nu poate fi tăiată nici măcar cu o tonă de lămâi.

Cineva drag mă sfătuia să-i urăsc defectele şi să mă rog ca fata să se schimbe.

N-am de ce s-o fac. Mi-aş consuma degeaba energia.

Dacă voi auzi, într-o zi, că a schimbat ceva în lume, poate că voi fi printre cei care vor scrie despre asta.

Până atunci, pentru mine, Monica Columbeanu rămâne „persona non grata“.