(De ce cred că) M-au părăsit

M-au părăsit 3 (sau, poate, 4, nu ştiu exact) persoane care îmi urmăreau blogul.
Nu ştiu dacă trebuie să regret sau să mă bucur. Nu merg pe ideea „cine nu te vrea, nu te merită“. Ar fi absurd să mă supăr pe cineva din cauză că m-a lăsat baltă înainte de a se convinge că, aici, pe blog, nu am dat tot ce-i mai bun din mine. Nici nu mi-am propus aşa ceva. Chiar m-a surprins faptul că, în primele zile de „bloguit“, mai mult de 10 inşi hotărâseră să treacă zilnic pe aici, ca să arunce o privire peste rîndurile mele.
Cei care mi-au zis „nu“ au făcut-o în această ultimă perioadă în care nu am mai avut timp pentru blog.
Ce am învăţat din chestia asta?
În primul rând, că nu-s Mircea Badea, care
a rămas „tăticul“ blogger-ilor, deşi nu a postat nimic vreo 20 de zile.
În al doilea rând, ca să rămân „always in top“-ul celor care s-au lovit (şi) de mine pe-aici, trebuie să postez zilnic, altfel mi se închide uşa-n nas, definitiv şi irevocabil. La faza asta, chiar au dreptate. Dacă nu spun nimic, de ce să fiu căutată?
În al treilea rând, ca să captez atenţia, îmi trebuie subiecte care să surprindă, or, se pare că eu reinventez apa caldă.

Adevărul e că treaba cu Trafic Ranking chiar mă amuză, deoarece, la „valoarea“ mea, nici n-ar trebui să-mi monitorizeze cineva pagina. Dar mi se pare interesant să ştiu de unde sunt cei care mă citesc, nu şi câţi o fac.
Când am creat blogul, eram hotărâtă să postez ceea ce nu-mi intră la ziar sau ceea ce observ, aflu, dar ştiu că n-aş putea scrie într-un articol. N-am reuşit, nici măcar pe jumătate chestia asta. Şi nu pentru că nu aş avea subiecte. Ci pentru că nu am dovedit că am atât sânge în nas cât să spun cine sunt, unde trăiesc şi care sunt locurile ori persoanele care mă inspiră. Am văzut că, nu demult, un student a avut probleme din cauză că a dezvăluit pe blogul personal anumite lucruri pe care le fac mai marii universităţii. Cred că nu-s prgătită să înfrunt o asemenea situaţie, deşi îmi doresc, mai mult decât orice, să prezint şi partea mai puţin frumoasă ori cea mai puţin plăcută a lucrurilor. Teamă? Laşitate? Poate amândouă, poate niciuna. Încă nu ştiu.
Recunosc, nu pot scrie dacă nu simt că e momentul s-o fac. Mă impresionează, plăcut sau neplăcut, o mulţime de chestii, dar când ele se referă la cei foarte apropiaţi mie, îmi este foarte greu să fac dezvăluiri. De exemplu, soţul meu nu vrea să apară pe aici deşi, dacă numai el ar constitui sursa mea de inspiraţie, l-aş concura un pic pe Badea 🙂
Nu pot scrie mai mult decât am făcut-o până acum despre prietena mea, deşi aş vrea să ştiu cât de îndreptăţită sunt să nu vorbesc cu ea de o lună şi jumătate.
Şi exemplele ar putea continua.
Regret că mi-am dezamăgit „vecinii“ din blogosferă care au considerat că, până la urmă, au pierdut vremea cu mine.
Asta-s eu: simplă, sentimentală, cuminte. Când voi simţi că e cazul să mă schimb, cu siguranţă că o voi face.

PS: „Ce nu te omoară….“ 🙂

PPS: Iubiţi-vă mult (nu numai, dar şi) de Dragobete!

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s