De ce mămicile nu fac yoga

Filmuleţ primit de la o zăludă de prietenă, via e-mail.

http://www.youtube.com/get_player

Anunțuri

Ajutoare pentru americani

George Bush îl sună pe Băsescu:
-My Băse, uite, la noi a avut loc un atentat care a distrus toate fabricile de prezervative din SUA. Avem nevoie de ajutorul vostru. Puteţi să ne livraţi 1 milion de pezervative?
Băse:
-Da, bineînţeles!
Bush:
-Dar să aibă dungă albastră pe ele!
Băse:
-Nicio problemă!
Bush:
-Şi să fie de 25 de cm!
Băse:
-Da … se rezolvă!
Băse închide telefonul şi ramâne pe gânduri:
-Ai dreacu’ dom’le americanii astia… auzi la ei, 25 de cm …
Îl sună pe directorul de la fabrica de prezervative şi îi explică problema:
-Avem nevoie de 1 milion de prezervative pentru fraţii noştri americani!
Directorul:
-Consideraţi comanda ca şi livrată!
Băse:
-Dar trebuie să aibă şi o dungă albastră pe ele!
Directorul:
-Nicio problemă!
Băse:
-Şi să fie de 25 de cm!
Directorul:
-Sigur, se rezolvă!
Băse:
-Şi să scrie pe ele: MADE IN ROMANIA – MEDIUM SIZE!!!

Onorariu, „ciubuc“ sau taxă pentru proşti?

Acum două săptămâni, tatăl meu s-a hotărât să meargă la oftalmolog. Vroia ochelari noi. Cei vechi nu mai ţineau pasul cu „nevoile“ 🙂
Nu s-a dus la Policlinică (nici nu ştiu dacă aşa mai se numeşte instituţia publică în care, slavă Cerului, nu am mai intrat de ani buni!), ci la cabinetul privat din buricul târgului, deşi ulterior a aflat că ambele sunt deservite de acelaşi medic specialist. Dar ce şi-a zis omul: dau un ban, dar ştiu că merită. Dotări moderne, lentile şi rame pentru toate buzunarele, başca un oftalmolog care e mai atent cu pacientul dacă-i ia şi banii.
Cu ideile astea bântuindu-i mintea, taică-meu a păşit cu încredere în cabinet. De fapt, în holul care e şi anticameră, şi magazin de prezentare, şi atelier. Asistenta de serviciu l-a introdus imediat la „doctora“ care nu s-a sfiit să-i spună din prima că o consultaţie costă fix 40 de lei. Bătrânul s-a conformat, altfel madama nu se uita în ochii lui. Nici cu aparatele ei ultimul răcnet, nici fără.
După 10 minute de investigaţii, tata a aflat că va trebui să vadă lumea cu dioptrii mai mari. A luat reţeta, a mulţumit, a dat săru’-mâna şi a ieşit în acelaşi hol anticameră-magazin de prezentare-atelier, unde a fost luat în primire de aceeaşi asistentă de serviciu care l-a anunţat că peste trei zile poate să vină după ochelarii cei noi.
Ajuns acasă, îmi povesteşte entuziasmat despre „aventura“ lui. „Şi ţi-a dat chitanţă?“, îl întreb eu la sfârşit. Mă priveşte tâmp: „Chitanţă? Pentru ce?“. „Pentru ăia 40 de lei. De unde ştii tu că-i onorariu? Avea afişat pe undeva tariful?“. „Ei, scria….“, îmi răspunde el.
Păi….bun aşa.
Nu e prima oară când o ia în freză. Acum 2-3 ani, s-a dus la orelist. Nu la noi, ci la Spitalul Judeţean. Instituţie publică de data asta. N-auzea bine omul şi s-a gândit să se ducă la doctoriţa care o făcuse bine şi pe mama, în anii 90, când se căptuşise cu o otită puternică.
Când a intrat în cabinet, ce-i spune duduia: „Să ştiţi că tariful meu este 100 de mii“(de lei vechi)! Parcă-i aud comentariul de după: „Păi chiar atât aveam de gând să-i dau, dacă era deşteaptă şi deschidea gura o secundă mai târziu!“
În plus, la începutul fiecărei luni, merge la medicul de familie căruia, în schimbul reţetei compensate, îi pune pe masă câte 10 lei. Individul deja s-a obişnuit cu filodorma, automat prescrie şi medicamentele, pentru că sunt mereu aceleaşi.
Rezultatele?

1. Deşi poartă de mai multe zile ochelarii cei noi, tata vede din ce în ce mai prost şi intenţionează să se programeze la alt oftalmolog. Nu înainte de a-i cere socoteală madamei la care a avut proasta inspiraţie de a se duce înainte(nu cred că va obţine ceva de la ea, dar e dreptul lui să încerce);
2. Deşi a respectat întocmai tratamentul prescris de orelistă, avea toate şansele să-şi piardă auzul(oricum a rămas cu sechele);
3. Deşi „cotizează“ lunar la medicul de familie, acesta nu e în stare să acorde nicio consultaţie ca lumea. Pentru că vine mereu nelămurit de la el, tata s-a apucat să citească despre toate bolile care-l interesează. Nu m-ar mira ca, în viitorul nu foarte îndepărtat, să devină pacientul-doctor(fără portofoliu)!

PS: Şi nu am spus nimic despre fostul chirurg din oraşul meu care, în primăvara lui 1992, mi-a operat mama de apendicită după patru zile de la internare, deşi fusese adusă la spital cu dureri abdominale puternice, pentru „simplul“ motiv că nu-i strecurasem banii în buzunar! În plus, anestezia a fost făcută de mântuială şi biata mama a simţit aproape toate durerile. După intervenţie, a fost expediată în salon fără nicio recomandare, deşi un asistent mi-a spus că exista riscul de infecţie post-operatorie, pentru că, dacă dacă se mai întârzia mult, apendicele se spărgea. În momentul acela, am alergat după chirurg, l-am prins la intrarea în cabinet, i-am băgat banii în buzunar şi l-am întrebat ce e cu mama. În loc de răspuns, a început să strige după o asistentă: „Dragă, urgent, du-te în salonul …. şi ai grijă de doamna ….! Să-i administrezi …. din trei în trei ore şi mâine dimineaţă să-mi spui cum evoluează!“
….dar, despre morţi, numai de bine!

(De ce cred că) M-au părăsit

M-au părăsit 3 (sau, poate, 4, nu ştiu exact) persoane care îmi urmăreau blogul.
Nu ştiu dacă trebuie să regret sau să mă bucur. Nu merg pe ideea „cine nu te vrea, nu te merită“. Ar fi absurd să mă supăr pe cineva din cauză că m-a lăsat baltă înainte de a se convinge că, aici, pe blog, nu am dat tot ce-i mai bun din mine. Nici nu mi-am propus aşa ceva. Chiar m-a surprins faptul că, în primele zile de „bloguit“, mai mult de 10 inşi hotărâseră să treacă zilnic pe aici, ca să arunce o privire peste rîndurile mele.
Cei care mi-au zis „nu“ au făcut-o în această ultimă perioadă în care nu am mai avut timp pentru blog.
Ce am învăţat din chestia asta?
În primul rând, că nu-s Mircea Badea, care
a rămas „tăticul“ blogger-ilor, deşi nu a postat nimic vreo 20 de zile.
În al doilea rând, ca să rămân „always in top“-ul celor care s-au lovit (şi) de mine pe-aici, trebuie să postez zilnic, altfel mi se închide uşa-n nas, definitiv şi irevocabil. La faza asta, chiar au dreptate. Dacă nu spun nimic, de ce să fiu căutată?
În al treilea rând, ca să captez atenţia, îmi trebuie subiecte care să surprindă, or, se pare că eu reinventez apa caldă.

Adevărul e că treaba cu Trafic Ranking chiar mă amuză, deoarece, la „valoarea“ mea, nici n-ar trebui să-mi monitorizeze cineva pagina. Dar mi se pare interesant să ştiu de unde sunt cei care mă citesc, nu şi câţi o fac.
Când am creat blogul, eram hotărâtă să postez ceea ce nu-mi intră la ziar sau ceea ce observ, aflu, dar ştiu că n-aş putea scrie într-un articol. N-am reuşit, nici măcar pe jumătate chestia asta. Şi nu pentru că nu aş avea subiecte. Ci pentru că nu am dovedit că am atât sânge în nas cât să spun cine sunt, unde trăiesc şi care sunt locurile ori persoanele care mă inspiră. Am văzut că, nu demult, un student a avut probleme din cauză că a dezvăluit pe blogul personal anumite lucruri pe care le fac mai marii universităţii. Cred că nu-s prgătită să înfrunt o asemenea situaţie, deşi îmi doresc, mai mult decât orice, să prezint şi partea mai puţin frumoasă ori cea mai puţin plăcută a lucrurilor. Teamă? Laşitate? Poate amândouă, poate niciuna. Încă nu ştiu.
Recunosc, nu pot scrie dacă nu simt că e momentul s-o fac. Mă impresionează, plăcut sau neplăcut, o mulţime de chestii, dar când ele se referă la cei foarte apropiaţi mie, îmi este foarte greu să fac dezvăluiri. De exemplu, soţul meu nu vrea să apară pe aici deşi, dacă numai el ar constitui sursa mea de inspiraţie, l-aş concura un pic pe Badea 🙂
Nu pot scrie mai mult decât am făcut-o până acum despre prietena mea, deşi aş vrea să ştiu cât de îndreptăţită sunt să nu vorbesc cu ea de o lună şi jumătate.
Şi exemplele ar putea continua.
Regret că mi-am dezamăgit „vecinii“ din blogosferă care au considerat că, până la urmă, au pierdut vremea cu mine.
Asta-s eu: simplă, sentimentală, cuminte. Când voi simţi că e cazul să mă schimb, cu siguranţă că o voi face.

PS: „Ce nu te omoară….“ 🙂

PPS: Iubiţi-vă mult (nu numai, dar şi) de Dragobete!

„Ne mai vedem şi mâine…. “

M-am pomenit fredonând refrenul ăsta, cu regretul că nici în seara asta n-am timp să citesc toate blogurile pe care le urmăresc şi nici să scriu şi eu ceva pentru sufletul meu.
De abia mi-am terminat articolul, sigur şefa va face spume că i l-am trimis târziu, dar dacă vrea ca mâine ştirea să apară numai la concurenţă, e problema ei cum îşi gestionează nervii. Eu sunt obosită şi flămîndă după ce am stat două ore şi jumătate în hărmălaie şi frig, şi după alte două de redactat un text.
Mâine nu ştiu ce mă aşteaptă, sunt din nou la mâna imprevizibilului.
Şi mai e şi luni, ziua în care nici iarba nu creşte 🙂
C’este la vie!

Ocupată

Am fost ocupată.
Îmi place să fiu ocupată, activă, să nu mă plâng că am timpi morţi.
Dar totul are un preţ…
Toată săptămâna am avut de rezolvat multe probleme, atât de serviciu, cât şi casnice, contra cronometru. Au fost şi zile în care am fost nevoită să trag de mine ca să nu-mi las treburile neterminate, pentru că ştiam că mai târziu avea să fie prea târziu.
Nici ziua mea n-am simtit-o ziua mea decât după ce am dat send pe e-mail articolului pentru care a trebuit să mă deplasez 7 kilometri(şi era să rămân şi pe acolo, dacă nu mă iubea Dumnezeu-încă o dată am avut convingerea că-s norocoasă!).
Aşa că…am obosit!
De două zile, mă culc odată cu găinile, iar în toiul nopţii mă trezesc, butonez telecomanda sau intru pe net. Mai nou, în această dimineaţă, la 5.20, aveam cafeaua făcută şi îmi serveam micul dejun în semi-întuneric, pentru că nu era frumos să-i scol pe toţi ai casei.
Peste şase ore şi jumătate merg pe teren(lucru care mi se întâmplă foarte rar, în ultimii 3-4 ani, duminica), iar după-amiază o să trebuiască să scriu iar contra cronometru, pentru că, de regulă, ziarul se închide mai devreme.
Nici de blog nu mai am timp, deşi îmi doresc să scriu şi pentru mine, nu numai pentru alţii.
Asta e. Tot ziceam eu că-mi place să fiu ocupată…:)