Nisip purtat de vânt

 

Nu-mi pasă că mă sting uşor… aşteptând
Nisip purtat de vânt
Nisip purtat de vântDoar lacrimi mi-ai lăsat şi-un suflet pierdut
Să-mi ţină de urât

Respir un aer trist
Oraşul parcă-i stins
Şi străzi se pierd în umbra mea
Iar norii plâng din vina ta

Dar eu am gându-n stele
M-am agaţat de ele
Stele cad, fără rost
Le-am spus că nu te-ai mai întors

Nu-mi pasă că mă sting uşor…asteptând
Nisip purtat de vânt
Nisip purtat de vânt

Doar lacrimi mi-ai lăsat şi-un suflet pierdut
Să-mi ţină de urât
Să-mi ţină de urât

Sunt doar vise, par desprinse
Dintr-o poveste ce s-a şters
Iar nopţi la rând o retrăiesc

Şi scriu din nou
Şi-o recitesc
Am pierdut ce mai iubesc
În zadar sper s-o găsesc

Nu-mi pasă că mă sting uşor, aşteptând
Nisip purtat de vânt
Nisip purtat de vânt

Doar lacrimi mi-ai lăsat şi-un suflet pierdut
Să-mi ţină de urât
Să-mi ţină de urât

Nisip purtat de vânt.

 

Anunțuri

Şi oamenii străzii sunt folositori

Dintotdeauna, părerile mele despre oamenii străzii au fost amestecate. I-am văzut fie ca pe nişte năpăstuiţi, fie ca pe nişte profitori.
Îi întâlnesc şi în oraşul meu. Nu sunt mulţi. Dar nici puţini. Majoritatea nici nu cerşesc. Ocupă mereu acelaşi loc, indiferent de anotimp. Întotdeauna m-am întrebat ce-şi spun, dacă nu se plictisesc stând degeaba.
Şi unora nu le-am văzut rostul. Până ieri.
În jurul prânzului, colega care scrie pe Infracţional m-a sunat ca să-mi semnaleze un caz. Concret, trebuia să mă interesez cu privire la un individ care fusese arestat cu o zi în urmă. M-am echipat, mi-am luat picioarele-n spinare şi am pornit în căutarea familiei lui. M-am oprit la Poliţie, mai bine zis la Evidenţa Populaţiei şi am întrebat-o pe doamna de acolo pe unde se află adresa care mi-o indicase colega mea. Cu informaţia-n dinţi, am purces la locul cu pricina. Era un şir de ANL-uri. În prima scară nu exista listă cu locatari. Norocul meu a fost că am dat peste unul care intra în bloc şi l-am întrebat de familia infractorului. Cică nu era nimeni cu numele ăsta prin zonă, dar mi-a recomandat să încerc şi două scări mai încolo. N-am avut baftă. În primul rând, pentru că ambele intrări erau prevăzute cu interfon. Apoi, pe liste nu apărea numele căutat.
Şi iar am avut noroc. Am constatat că într-un bloc locuia o cunoştinţă care lucrează la primărie. Am sunat-o şi am întrebat-o pe ea dacă omul certat cu legea îşi duce veacul prin preajmă. Bineînţeles, răspunsul a fost NU, motiv pentru care a trebuit să pornesc înapoi spre centru. Cunoştinţa pe care o sunasem îmi spusese că tipul ar putea locui în ANL-urile noi, dar ştiam că acolo nu se mutase nimeni.
Nu ştiam ce să fac, încotro s-o apuc. Aveam impresia că sunt în căutarea acului în carul cu fân.
Şi, în acel moment, mi-a apărut în faţă EL. Omul străzii. Care nu cerşeşte. Am aflat, ulterior, că are şi serviciu. Dar, în timpul liber, are un hobby: stă pe stradă. Eu îl ştiam din vedere. El îmi cunoştea şi numele, ocupaţia, familia.
Nu mă laud cu tupeu. În pofida meseriei, uneori „îmi mănâncă câinii din traistă“ (scuzată-mi fie cacofonia!). Dar ieri am uitat de timiditate şi l-am întrebat pe om dacă îl ştie pe….? „Nebunul? Ăla de fură cu toată familia lui? A fost arestat? Doamne, ce-mi aud urechile!“ – a fost reacţia lui.
Şi m-a condus până în poarta casei unde familia „nebunului“ locuia cu chirie! Pe drum, a avut grijă să mă pună la curent şi cu tot CV-ul acestuia (a se citi „cazierul“).
Cînd am ajuns, am constatat cu stupoare că am avut tot timpul imobilul sub nas, adică la 100 de metri distanţă de casa mea!!!
După ce am vorbit cu femeia arestatului, a apărut şi „haita“ de colegi de la ziarele concurente, respectiv de la o televiziune locală. Cu toţii se învârtiseră vreo jumătate de oră prin toată urbea în căutarea casei care, culmea, se afla chiar la doi paşi de Poliţie!
Cu toţii am lămurit neconcordanţa dintre datele din comunicatul de presă şi cele din teren: arestatul avea în buletin adresa locuinţei care-i fusese repartizată în noiembrie dar în care nu se mutase încă.
După ce mi-am terminat treaba, mi-am sunat şefa ca să-i raportez „misiune îndeplinită“.
Dar meritul e al OMULUI STRĂZII. Dacă nu avem inspiraţia de a-l aborda, nu găseam casa. Nu ajungeam la timp şi nu îmi făceam treaba înaintea concurenţei. Şi nu aveam prima pagină (acum mă laud!)
Şi nu aflam că şi unii oameni ai străzii sunt folositori.

Semnat: „anonim“

Nu-mi plac sesizările semnate „anonim“.
Nu pun la îndoială valoarea unor informaţii care mi-ar putea parveni în acest mod şi care pot fi folosite pentru un articol bun. Vorba aceea, „nu iese fum fără foc“. Dar, în acest caz, mi-e foarte greu să confrunt datele primite cu presoana la care se referă ele.
Aseară, am primit un e-mail (bineînţeles, semnat „anonim“). O elevă ofuscată aproape că-mi odona să aduc la cunoştinţa opiniei publice faptul că în liceu domneşte haosul şi că pricipalul vinovat este chiar noul director. Individa nu s-a sfiit să-l numească „nazist“ pe cel care a preluat frâiele instituţiei în toamna lui 2008. De ce? Pentru simplul motiv că omul ar fi „îndrăznit“ să facă ordine în ograda lui, impunându-le adolescenţilor o ţinută decentă. „Aş dori să se ia unele măsuri din partea ministerului educaţiei pentru a nu mai sta domnul director cu caieţelul la colţul străzii şi a-i scrie pe cei fără uniformă, care de fapt nici nu vin deoarece sunt răciţi“ – îmi scrie fata cea supărată (i-am reprodus exact fraza).
Aceasta mai susţine că „nazistul“ ar fi ameninţat elevii cu scăderea notei la purtare dacă nu respectă ţinuta obligatorie „care constă în pantaloni, sacou şi cravată“ şi într-o „cămăşuţă albă care nici măcar nu era inclusă în uniformă“. „Având în vedere că suntem în sezonul rece este imposibil să nu ne luăm şi o bluziţă mai groasă. Dar nu la fel de imposibil i se pare domnului director care ne ameninţă cu medii la purtare sub 7 pentru nepurtarea uniformei“, mai spune adolescenta.
Tot ea a mai ţinut să mă informeze că, pînă la înscăunarea actualului director, „totul era frumos şi bine, într-o perfectă armonie“, deoarece „fostul director îi înţelegea pe elevi şi nu le cerea lucrurile care sunt cerute astăzi“. Mai mult, şi noul director ar fi fost, pe vremuri, „un om excepţional, cu bun simţ şi un profesor exemplar faţă de celelalte cadre didactice“.
Prima intenţie a fost să consemnez opinia mademoisellei, apoi să-i solicit şi directorului punctul de vedere. Pe urmă m-am întrebat: şi ce-i spun omului? „Am primit o anonimă şi în ea se spune că… Dumneavoastră cum comentaţi?“. „Păi nu-i adevărat“, îmi putea răspunde el. Cum să-l fi combătut?
Mai aveam o varinată: să merg azi în liceu şi să mă apuc să chestionez elevii. Nu cred că avea vreunul curajul să-mi spună nemulţumirile lor. Sau, poate, ar fi făcut-o, dar câtă încredere puteau avea că le voi proteja identitatea? Până unde putea merge înţelegerea cu ei?
Sigur, eu pot să scriu „ne-a declarat unul dintre elevii care….“, dar trebuie să-mi cunosc şi să-mi verific sursa. Altfel, mă trezesc cu vreun dosar penal şi nu-mi pot dovedi în niciun fel afirmaţiile. Dezvăluirile din articol pot fi adevărate, dar dacă nu pot fi probate, câtă credibilitate am? Un articol nu se bazează pe zvonuri, pe vorbe. Chiar dacă tu, cel care scrii, eşti convins că nu baţi câmpii, dacă n-ai şi dovezi palpabile, mai bine nu te arunci cu capul înainte. Nu schimbi nimic sau ai putea înrăutăţi situaţia unora.
Întâmplător, îl cunosc pe directorul „nazist“. Nu personal. Şi chiar ţin la această precizare, ca să nu fiu acuzată de părtinire. Nu există niciun om zdravăn la mine care să-mi fi vorbit urât despre el. Este la catedră de aproximativ 10 ani şi, încă de când a pus piciorul în liceu, a fost îndrăgit de copii. Anul trecut, în urma unui sondaj efectuat chiar de elevi, directorul şi profesoara de informatică au fost declaraţi cei mai iubiţi profesori din liceu. Mai mult, a fost singurul cadru didactic din instituţie care s-a încumetat să se înscrie la concursul pentru ocuparea funcţiei, pe care, din câte ştiu, l-a promovat cu notă maximă.
Acum două săptămîni am avut ocazia să mă conving de calităţile lui de bun organizator, cu ocazia zilelor liceului. L-am auzit vorbind, l-am văzut zbătându-se pentru ca totul să iasă bine. Era o atmosferă destinsă, elevii erau veseli, entuziamaţi. De ce nu mi-a atras atenţia MĂCAR UNUL asupra „apucăturilor“ directorului? De ce nu mi-a scris nimeni, în perioada aceea, un e-mail ca acela de aseară? De ce au apărut nemulţumirile după ce am scris atât de frumos despre sărbătoarea liceului?
La sfârşitul anului trecut, un ziar concurent a scos două ediţii consecutive cu un conflict petrecut în liceul păstorit de directorul acuzat de apucături dictatoriale. Acesta nu ar fi ajuns niciodată în atenţia redacţiei respective dacă filmuleţul cu cearta nu ar fi fost trimis pe Messenger de (cine altcineva?) un anonim. Cu ocazia zilelor liceului am aflat (şi nu de la director) că incidentul a fost făcut public după o lună de la producerea sa. Că, între timp, cei vinovaţi fuseseră sancţionaţi. Mai mult, certăreţii fumaseră şi pipa păcii. Mi s-a mai spus că punctul de vedere al cadrelor didactice nu a fost corect prezentat, că declaraţiile s-au luat prin telefon. Ideile au fost scoase din context şi au ajuns la tipar distorsionate. În plus, NU s-a acordat niciun drept la replică.
S-a spus atunci că valurile din presă au fost provocate de persoane care „au înghiţit“ greu schimbarea directorului. Fiecare a fost liber să creadă ce a vrut.
Directorul a ajuns, din nou, în gura presei, imediat după vacanţa de Crăciun când, în liceu, din cauza gerului şi a faptului că instalaţia de încălzire nu mai fusese folosită în absenţa elevilor, o ţeavă a cedat. Un elev, bineînţeles, anonim, a scris la aceeaşi redacţie care prezentase cu câteva săptămâni în urmă conflictul. El a reclamat nu numai că în ziua cu pricina copiii au îngheţat în clase, ci s-a arătat indignat că „s-au cheltuit 6.000 de lei pentru revista liceului“. Două zile mai târziu, un comunicat de presă din partea autorităţilor locale anunţa că defecţiunea de la centrala termică fusese remediată. Toate bune, până la ultima frază: „Am dori să vedem aceeaşi operativitate şi din partea profesorilor şi a conducerii liceului, în special în ceea ce priveşte rezultatele elevilor, la final de an“.
Întrebare: de ce i-ar durea în cot pe edili de operativitatea profesorilor în ceea ce priveşte rezultatele elevilor? Sau de când? De când s-a spart ţeava? Nu cumva din momentul în care noul director nu e nici măcar simpatizantul partidului din care face parte primarul?
Şeful administraţiei locale nu s-a arărat la sărbătoarea liceului, deşi era în capul listei de invitaţi şi sprijinise material manifestările. Când s-a încumetat să participe la un seminar, primul lucru pe care a ştiut să-l facă a fost să critice directorul şi cadrele didactice, pentru nişte chestiuni care n-aveau nicio legătură cu dezbaterile. Era clar că, între şeful instutuţiei de învăţământ şi cel al administraţiei locale, relaţia era departe de a fi una cordială. Succesul seminarului s-a datorat 100% directorului, care a ştiut să apere atât onoarea liceului, cât şi pe cea a colegilor săi.
Acum, apare această „elevă“ indignată de faptul că directorul obligă copiii să poarte uniformă. Nu pun la îndoială autoritatea lui, e foarte posibil ca lucrurile să stea aşa. Dar mi-e greu să cred că omul acesta, care nu a făcut până acum niciun compromis, n-are altceva mai bun de făcut decât să-şi vâneze elevii la colţul liceului, cu caieţelul în mână.
Pentru liniştea mea, aseară am vorbit cu el. Era stupefiat cuprinsul e-mail-ului. Mi-a dat chiar şi un punct de vedere oficial, pe care puteam să-l public. Dar n-am putut să scriu un text pornind de la o anonimă. EU nu sunt genul ăsta de ziarist.
Şi-apoi, am motive serioase să cred că autoarea e-mail-ului nu este o elevă, ci o persoană mai mult decât frustrată şi rău intenţionată. Care face jocurile altcuiva. Sigur, ca ziarist, n-am voie să-mi exprim opinia în articole, eu trebuie doar să fructific informaţia. Dar, în cazul de faţă, simt că se încearcă discreditarea directorului. Şi nu pot fi părtaşă la aşa ceva.
Şi încă ceva. Cine mi-a scris, a trimis e-mail-ul pe o adresă care nu mai apare demult pe site-ul ziarului şi pe care n-o mai folosesc în interes de serviciu. Dacă persoana ar fi vrut ca mesajul să ajungă direct în redacţie, avea la îndemână e-mail-ul care apare atât în varianta tipărită, cât şi în ediţia electronică a ziarului. Deci, expeditorul mă cunoaşte. Dar nu-mi este atât de apropiat încât să ştie că am peste 20 de ID-uri de yahoo şi că, pentru a comunica cu colegii folosesc doar unul, creat în urmă cu două luni!
Nu i-am dat satisfacţia de a se regăsi azi în ziar. Nu i-o voi da nici în zilele următoare. Şi nici dacă ne vom întâlni face to face şi-mi va spune ce satisfacţie îi dă faptul că se lasă folosit de alţii.
Pentru că nu-mi plac sesizările semnate „anonim“.

Nimic de scris

În seara asta nu scriu…
Am avut intenţia de a posta ceva, aveam multe idei, aş fi vrut să scriu despre toate, însă nu aveam timp.
Şi am avut parte şi de o surpriză. Plăcută. Dar, pentru că ţine de profesia mea, n-o să dau detalii. Am câştigat o sursă foarte importantă pentru mine şi nu vreau s-o pierd pe motiv că „am dat tot din casă“.
S-ar putea să mă mut pe WordPress. Mi-am făcut deja contul, dar încă nu m-am hotărât să încep o „viaţă nouă“ acolo. Dacă o voi face, probabil că postările mele vor fi de altă natură.
Deocamdată m-am obişnuit şi îmi place aici. Nu mă mai satur citind blogurile altora. Cum s-ar zice, am jucărie nouă şi încă nu m-am plictisit de ea!
Totuşi, în seara asta, părăsesc devreme blogosfera, în favoarea soţului meu care, deşi nu a avut curiozitatea să-mi citească postările, mă încurajează să scriu tot ce-mi trece prin cap.

„…şi afară plouă, plouă…“

Nu-i frig, dar e-o umezeală(de la ploaia măruntă care nu mai conteneşte să cadă de aseară) care-mi dă senzaţia că-mi intră până-n ultima fibră (care-o mai fi şi aia!)
Lunea este singura zi din săptămână în care nu-mi vine nici să mă trezesc, dar-mi-te să mai ies din casă şi să bat străzile! Azi, mai mult decât oricând, aş fi întârziat în aşternutul cald, tocmai pentru că era urât afară şi mai aveam „la rezervă“ câteva textuleţe.
Dar, ţi-ai găsit! La prima oră, a trebuit să gătesc o supiţă pentru iubitul meu soţ. N-a fost o corvoadă, pentru că-mi place la bucătărie. Apoi, repede-repede, mi-am băut cafeaua, mi-am citit mail-urile (peste revista presei am sărit), offline-urile (nu se poate fără!), m-am îmbrăcat şi dusă am fost. Cu ploaia am plecat pe teren, cu ea am venit înapoi.
N-am găsit nimic de domeniul senzaţionalului(nu ştiu de ce oi umbla atât de mult după el?), aşa că m-am mulţumit tot cu textele de la rezervă.
Pentru că e luni şi toată lumea de abia face ochi la începutul săptămânii. Marţi se trezeşte, miercuri se dă jos din pat, joi îşi bea cafeaua şi vineri aşteaptă sfârşitul programului(de obicei, scurt), ca să se bucure de cele două zile de weekend.
Cine să aibă chef să vadă chiar de luni un ziarist? Şi să mai facă şi conversaţie cu el?
I-am mulţumit lui Doamne-Doamne că nu s-a petrecut vreo grozăvie de ieri până azi (solidară cu semenii, ceva de speriat!) şi mă rog la acealaşi Doamne-Doamne să se termine repede şi şedinţa consiliului local, care e de la 17.00, ca să mai trimit vreo două articole, să nu-mi ridic în cap şefii chiar de la începutul săptămânii.
În rest…„afară plouă, plouă/şi-i trecut de ora două“, vorba cântecului.

Gânduri de duminică II

Duminică.
Din nou, la cafea. Prima, pe ziua de azi. A doua, imediat după prânz. E ritualul zilnic, de la care nu fac rabat 🙂
De fapt, e tabiet. Cu toţii avem tabieturi. Eu am şi fixuri. Deh, nobody’s perfect!
Nu ştiu câte tabieturi şi câte fixuri am. Nu m-am gândit niciodată să fac o delimitare a lor. Nici dacă are importanţă aşa ceva.
Tabieturi?
Uite, cafeaua servită de două ori pe zi, aproximativ la aceleaşi ore. Dimineaţa, mă trezeşte, la prânz, îmi dă energie. La prima cafea îmi citesc mail-urile, răsfoiesc presa naţională, ascult primele ştiri, îmi deschid Mess-ul, ca să văd dacă mi-a lăsat cineva vreun offline, mă uit în cele două conturi de pe site-urile pe care, încă, le mai „frecventez“.
Tot un obicei, transformat în obligaţie profesională, a devenit şi drumul zilnic la instanţă, unde urmăresc îndeosebi procesele penale. Mai aflu câţi s-au bătut, s-au înjurat, s-au înjurat de mamă, tată, fraţi, surori, cine a furat o găină, o pompă…din astea. Apoi, vizita la primărie unde, înainte de toate, aflu ce reţete au mai inventat fetele, care e cel mai cool parfum distribuit prin reprezentanţi, cine şi-a mai tras o haină sau o bijuterie nouă sau care e ultima fiţă în materie de coafură. Dacă am noroc, intru şi la şefi. Dacă nu, îmi caut „senzaţionalul“ în altă parte. Când n-am inspiraţie, ies în stradă ca să văd încotro bate vântul şi unde zboară gărgăriţa. Şi câte zile din astea n-am….
În tabiet s-a transfromat şi „porţia“ de desene animate pe care o servesc aproape în fiecare seară şi despre care e a treia oară când vă povestesc(nu m-a lăsat, încă, memoria). Las totul, şi net, şi blog, şi soţ, pentru cele 20-25 de minute de „Tom şi Jerry“ de pe Boomerang TV ( îi fac şi reclamă, cu ocazia asta!).
Apoi, mai e Mircea Badea. Ar trebui să fie mândru că-i ascult elucubraţiile (luate în sensul bun al cuvântului) până spre miezul nopţii, pentru că nu prind reluarea de la 10 (serviciul mă mănâncă) şi nici nu suport să văd emisiunea înregistrată pe site-ul postului.
Dar uite că-mi veniră în minte şi fixurile! E chiar o problemă atunci când nu-mi găsesc pe desktop icon-urile cu scurtături exact acolo unde le-am pus. Mă enervează când descopăr în calculator programe noi, instalate de soţ, şi eu nu ştiu la ce folosesc(pentru el, toate-s importante….până în momentul în care constată că PC-ul nu are cum să ducă mai mult decât poate).
Nu suport dezordinea, deşi nu am mania curăţeniei. Mă enervează să fac munca altuia, când ştiu că el avea timp şi pentru ea. Dar astea-s fixuri?
Deja am pierdut firul, nu mai ştiu de unde am început. Vorbesc mult, dar nu spun nimic 🙂
Pauza s-a terminat…Back to work!

Mi-e bine cu mine?

N-am mai vorbit cu prietena mea de mai bine de două săptămâni şi constat că nu-i simt lipsa. Este foarte adevărat, am avut o perioadă destul de încărcată din punct de vedere profesional, iar acasă am avut multe de făcut, încât nu prea am simţit cum a trecut timpul.
La fel de adevărat mai este şi că ea a intrat în sesiune(este studentă în ultimul an) şi a mai avut şi de pregătit cele necesare pentru pomenirea mamei sale, care s-a stins exact în urmă cu jumătate de an.
Totuşi, nu am căutat-o şi nu m-a căutat. Eu am avut reţinerile mele, despre care am scris zilele trecute. Ea, poate, mai gândeşte că, de fapt, gluma mea, a fost o bătaie de joc.
Nu mai am resurse să mă implic în problemele ei interioare. Cred că e destul de mare ca să şi le rezolve. Singură sau cu ajutorul celor care, poate, o înţeleg mai bine şi au mai multă răbdare decât mine.
Când nu vorbesc cu ea mai mult timp, nu mă mai simt încărcată negativ. Sunt liniştită şi pot vedea lucrurile într-o altă lumină.
Totuşi, simt că e prietena mea şi nu înţeleg cum îmi trec prin minte gândurile astea…
Mi-e bine cu mine?